• „Orice vocaţie începe prin a admira” - Michel Tournier

Din Rusia Ludmilei Ulițkaia în Rusia lui Julian Barnes, pe acordurile lui Șostacovici

Din Rusia Ludmilei Ulițkaia în Rusia lui Julian Barnes, pe acordurile lui Șostacovici

Zilele astea am găsit o nouă cristalizare fermecătoare a temei dialogului cărților în două fragmente paralele, unul din monumentalul Imago al Ludmilei Ulițkaia și unul din Zgomotul timpului de Julian Barnes. Fragmentele mi s-au părut a fi unite printr-o discuție despre muzică și compromis, despre salvarea prin artă și imposibilitatea alegerii drepte în cadrul unui sistem conceput strâmb. Iar ambele au pe fundal Sonata pentru pian și violoncel a lui Dmitri Șostacovici (op. 40).

 

În Imago, doi soți, ambii medici cercetători, supraviețuitori ai lagărelor comuniste, doi bătrânei a căror existență e minunat sintetizată de Ludmila Ulițkaia în câteva rânduri ce pot sta la baza oricărui vis de fericire –„Aveau totuși multe despre care puteau discuta în nopțile târzii. Pentru ei, care pierduseră tot din viața trăită înainte de război (Conservator, biblioteci, știință și literatură), care cunoscuseră barăcile și spitalele din lagăr, care îngrijiseră pe oricine și orice fără nimic la îndemână, adevărata fericire era să stea în liniștea nopții, în chicineața lor de apartament ticsit de cărți și de discuri, la căldură, cu burta plină” –, acești doi soți, așadar, își încheie seara după o discuție tristă și fără speranță despre lipsa de speranță a sistemului totalitar comunist cu audiția sonatei pentru violoncel a lui Dmitri Șostacovici, făcând subtile și interesante deosebiri între două interpretări ale aceleiași compoziții.

 

Se însera, ziua de lucru se terminase de mult. Pe masa lui Vinberg, un disc cu învelitoare de hârtie albă era pus peste maldărul de reviste, scrisori și coli cenușii, acoperite cu un scris ascuțit amintind de literele gotice.

– Mi l-au adus pe Daniil Șafran. O înregistrare unică – sonata pentru violoncel a lui Șostakovici, din 1946, într-o primă interpretare. Și Șostacovici e interpret, zise profesorul mângâind drăgăstos discul cu mâna negricioasă, cu degete lungi. Daniil Șafran avea la vremea aceea numai douăzeci și trei de ani. Violoncelist genial, absolut genial... (...)

– Când Hitler a venit la putere, oamenii sănătoși la minte au emigrat, și loialii puterii... Nu există scăpare, nu exist. Medicul are o situație specială – nu face decât să trateze și să vindece. Portița lui de scăpare e profesia. Spitalul din lagăr. Traumatisme, plăgi, tuberculoză, infarct. Onoarea profesiei înainte de toate. E mai presus de politică. Fără îndoială. Fără îndoială, dar... Vera! Oamenii care luptă împotriva regimului, aceia pe care îi văd acum, toți se află la granița dintre sănătate și boală, o graniță ca un fir de ață. Îți amintești de femeia care s-a dus în piață cu pruncul în cărucior? Există un instinct de conservare, un instinct care o face pe mamă să-și apere copilul. Dar instinctul dreptății sociale nu există în natură. Conștiința lucrează împotriva supraviețuirii, Vera!

Soția sa ședea în fața lui pe un taburet în bucătăria de cinci metri, unde un al doilea scaun nu avea loc, în schimb se aflau o masă, o plită cu două ochiuri, radiatoare cu care se încălzeau iarna și la fereastră, mănunchiuri stufoase de iarbă sălbatică vara.

Vera privea geamul negru prin care se vedea doar pe ea reflectată în contururi neclare. Conștiința lucrează împotriva supraviețuirii, asta o știa și ea. Da, evoluția biologică îi mătură pe aceia care au conștiința trează. Supraviețuiesc cei mai puternici. Nu avea chef să se întoarcă la tema dureroasă: lagăr, foame, umilințe, iad.

– Gracevski ți-a adus discul, Edwin?

Edwin Iakolevici se întrerupse brusc, izbucni în râs și ieși din bucătărie. Au vorbit destul despre asta, ajunge.

Scoase din servietă sonata pentru violoncel și o potrivi pe pick-up. Vera era deja în fotoliul din cameră, pe care conveniseră să-l numească „marele jilț”.

Era prima interpretare a sonatei. Pe urmă, în 1950, Șostakovici înregistrase sonata cu Rostropovici și făcuse mici schimbări față de prima versiune.

Urechile mari ale lui Vinberg, cu smocruri de păr moștenite din moși strămoși, părură că se mișcă de atâta încordare. Vera Samuilovna, ascultătoare avizată, afirma de multă vreme că-n general interpretarea lui Daniil Șafran era mult mai bogată în nuanțe și mai vie decât aceea a lui Rostropovici. Dar aici era vorba de Șostakovici, care i se părea prea sec și prea aspru. Soțul ei auzea altceva în muzica aceasta: absența compromisului, drama confruntării cu sine. Cadența pianului din partea a treia îi amintea de sonatele din perioada târzie ale lui Beethoven.

– Nu există scăpare. Nu există scăpare la scară cosmică. Nu-i așa, Vera?

 

Iar în Zgomotul timpului de Julian Barnes, pe aceleași acorduri ale lui Șostacovici, acum menționate doar în surdină, apare, mai pe scurt, același gen de discuție despre moralitate și drama confruntării cu sine într-un sistem opresiv.

 

Şi astfel începuse totul, foarte precis, în dimineaţa de 28 ianuarie 1936, la Arhangelsk. Fusese invitat să susţină primul lui concert pentru pian cu orchestra locală dirijată de Viktor Kubatski; ei doi interpretaseră şi noua lui sonată pentru violoncel. Decursese bine. Dimineaţa se dusese la gară să cumpere un exemplar din Pravda. Se uitase, scurt, la prima pagină, apoi trecuse la următoarele două. A fost, după cum avea să declare mai târziu, cea mai memorabilă zi din viaţa sa. Şi o dată pe care a ales s-o marcheze în fiecare an, până la moarte.

 

Numai că – după cum îl contrazicea cu obstinaţie mintea – nimic nu începe atât de precis. A început în locuri diferite şi în minţi diferite. Adevăratul punct de pornire este posibil să fi fost faima sa. Ori opera sa. Ori o fi fost Stalin, care, fiind infailibil, era în consecinţă răspunzător de tot şi de toate. Ori putuse fi cauzat de ceva atât de simplu ca dispunerea unei orchestre. Chiar aşa, ăsta poate fi în cele din urmă cel mai bun unghi de vedere: un compozitor mai întâi denunţat şi umilit, apoi arestat şi împuşcat, totul din cauza dispunerii unei orchestre.

 

Pentru o mai bună înțelegere vă invit să ascultați și sonata lui Șostacovici în interpretări diferite, cea a lui Daniil Șafran și cea a lui Mstislav Rostropovich și, evident, să citiți mai departe cărțile.

 

Imago, de Ludmila Ulițkaia, Ed. Humanitas Fiction, 2016, trad. Gabriela Russo, col. „Raftul Denisei”

Zgomotul timpului, de Julian Barnes, Ed. Nemira, 2016, trad. Virgil Stanciu, col. „Babel”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Nu veți avea ura mea!” spune jurnalistul Antoine Leiris după atentatele de la Bataclan din 2015

Editura Nemira publică „Nu veți avea ura mea”, cartea scrisă de jurnalistul francez Antoine Leiris la doar câteva luni de la atacurile teroriste care au avut loc la Paris pe 13 noiembrie 2015 și în care soția autorului a fost ucisă.

„Aniversarea”, de Stephanie Bishop (fragment în avanpremieră)

„Aniversarea”, de Stephanie Bishop: „O intrigă cu straturi psihologice care întreține suspansul și, în același timp, menține și structura specifică genului crime a cărții.” (Times Literary Supplement)

„Pisica musafir”, de Takashi Hiraide (fragment în avanpremieră)

Alcătuit cu fine tuşe de observaţie atentă, romanul „Pisica musafir” străluceşte prin micile momente şi bucurii ale vieţii, surprinse pe fundalul unei frumuseţi poetice rare.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu