• „Timpul există ca toate lucrurile să nu se petreacă deodată în același timp” - Albert Einstein

„Despre Grace”, de Anthony Doerr (fragment în avanpremieră)

„Despre Grace”, de Anthony Doerr (fragment în avanpremieră)

Unul dintre cele mai bine scrise debuturi romanești din noul secol, Despre Grace a fost, în 2005, câștigător al Ohioana Book Award și finalist la PEN USA Fiction Award • În 2004, a fost ales Cartea anului de Washington Post Bookworld, inclus în Top 5 al celor mai bune cărți de Book of-the-Month Club, selecționat de Book Sense 76 și a ocupat locul 1 între cele mai bune cărți în lista Seattle-Post Intelligencer • Este tradus în peste douăzeci de țări. Anthony Doerr este autorul bestsellerului Toată lumea pe care nu o putem vedea

Câteodată să iubești poate însemna și să părăsești, să fugi speriat, să alegi suferința prezentului, cu speranța unui alt viitor. Însă fiecare alegere are un preț care, mai devreme sau mai târziu, trebuie plătit. David Winkler e un bărbat liniștit și retras, un hidrolog îndrăgostit de peisajele înzăpezite din Alaska și pasionat de studiul cristalelor de zăpadă. Uneori vede ca prin vis lucruri care mai apoi se petrec aievea cu o precizie tulburătoare. Datorită unei asemenea viziuni o cunoaște pe Sandy, femeia de care se va îndrăgosti. Mai târziu însă, într-un coșmar obsesiv, își vede fiica, pe Grace, murindu-i în brațe. Răvășit, David nu se mai gândește decât să fugă cât mai departe de familie, de casă și destin.

La începutul secolului XX, fotograful Wilson A. Bentley a reușit să imortalizeze pentru prima dată fulgii de zăpadă. Fiecare cristal e unic în felul său. Dar nici unul nu se abate de la un tipar prestabilit: moleculele se configurează iar și iar, fără excepție, într-o steluță cu șase raze. Oare viața oamenilor urmează același curs? Destinul, deși unic, e oare deja hotărât? Sau firul întâmplărilor poate fi schimbat prin alegerile pe care le facem? Sunt întrebările pe care, la cincizeci și nouă de ani, și le pune David Winkler – o umbră doar a bărbatului care a fost cândva. Într-o altă viață parcă, fusese soț, îl pasionaseră hidrologia și meteorologia, și tocmai începea să învețe să fie tată, când a decis să fugă. O călătorie lungă și zbuciumată îl poartă în Caraibe. Secătuit de forțe și singur, David nu știe nici ce soartă a avut fiica sa, Grace, nici dacă soția îl va ierta vreodată. O altă fiică, nu a lui, ci a familiei care îl găzduiește, îi va da la un moment dat tăria să-și înfrunte trecutul și să pornească în căutarea ființelor pe care le iubește la fel de mult ca odinioară, dar pe care le abandonase covârșit de frică și lașitate.

„O carte remarcabilă.” (Times Literary Supplement)

„Un roman frumos si luxuriant.” (Washington Post)

„E inutil a spune despre această carte că este frumoasă, extraordinară sau emoționantă. Orice descriere a acestui roman de debut este banală prin comparație cu proza perfectă a lui Anthony Doerr.” (The Guardian)

Despre Grace este inuman de fără de greșeală.” (London Evening Standard

„E inutil a spune despre această carte că este frumoasă, extraordinară sau emoționantă. Orice descriere a acestui roman de debut este banală prin comparație cu proza perfectă a lui Anthony Doerr.” (The Guardian)

„Fiecare pagină emană extaz în fața naturii; o algebră infinită și subtilă a rezonanțelor și conexiunilor între minți, vieți, obiecte, lumină, simțuri și vreme.” (The New York Times)

„Doerr explorează tensiunile dintre obiectivitatea științifică și vulnerabilitatea emoțională.” (Kirkus Reviews)

Născut la 27 octombrie 1973 la Cleveland, Ohio, Anthony Doerr a absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri, The Shell Collector, apărut în 2002, se bucură de un succes remarcabil, primind mai multe premii: Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award. Își continuă cariera de scriitor cu romanul Despre Grace (About Grace; Humanitas Fiction, 2021), unul dintre cele mai frumoase și convingătoare debuturi ale noului secol, publicat în 2004 și încununat în 2005 cu Ohioana Book Award, fiind finalist la PEN USA Fiction Award în același an. A urmat, în 2007, cartea de memorii Four Seasons in Rome. Un nou volum de povestiri, Memory Wall, apărut în 2010, îi aduce în 2011 The Story Prize și Ohioana Book Award. Povestirile lui Anthony Doerr au câștigat patru O. Henry Prizes și au fost antologate în The Best American Short Stories, The Anchor Book of New American Short Stories, The Scribner Anthology of Contemporary Fiction. Toată lumina pe care nu o putem vedea (All the Light We Cannot See; Humanitas Fiction, 2016), publicat în 2014 și devenit bestseller internațional, este considerat de critici una dintre cele mai ambițioase și mai spectaculoase opere de ficțiune, dar și unul dintre marile romane ale secolului XXI. În 2015 a câștigat Pulitzer Prize și Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. A mai primit Australian International Book Award, iar în 2014 a fost finalist la National Book Award. Este tradus în peste cincizeci de țări. Cloud Cuckoo Land, al treilea roman al său, foarte așteptat, apare în septembrie 2021.

 

Despre Grace, de Anthony Doerr (fragment în avanpremieră)

 

La nouă ani, Winkler visă că un ins pe care nu l văzuse niciodată avea să fie călcat de autobuz la trei străzi de locuința lor. În vis privea – paralizat – cum o cutie de pălării zbura din brațele bărbatului și ateriza pe o parte, turtită. Capacul cădea; din cutie ieșea o pălărie cenușie. Se trezi cu mâinile mamei pe umerii lui. În fața lui, ușa apartamentului era întredeschisă, iar el stătea pe covorașul de la intrare cu pantofii de școală trași pe jumătate în picioare.

— Urlai, șopti ea. Te am zgâlțâit!

Mama înmuie o cârpă în baie și i o puse pe ceafă.

— Te am urmărit. Te ai dus la ușă, ai deschis o și ai încercat să ți pui pantofii. Pe urmă ai țipat.

Mâinile ei tremurau. Îl întoarse în pat și îi aduse ceai îndulcit cu multă miere.

— Bea l pe tot. Vrei să ți las lumina aprinsă?

El dădu din cap că nu.

Ea plecă de lângă el pe întuneric. Winkler auzi gâlgâitul și bolborositul robinetului, o auzi pe ea turnând altă apă în fierbător, o auzi închizând ușa și trăgând lanțul. După o vreme s a așezat în fotoliul tatălui lui, iar Winkler s a dus și i s a suit în poală. Ea l a cuprins cu brațele pe după umeri și au stat așa până când ferestrele s au luminat și soarele a învăpăiat norii, apoi blocul de vizavi și în sfârșit depoul și, dincolo de el, Ship Creek.

Nu l a trimis la școală, l a luat cu ea la muncă, unde a lipit etichete pe dosare pentru 40 de cenți pe oră. Două zile mai târziu, sâmbătă, se întorceau acasă de la Kimball, cu lădițele de cumpărături în brațe, când aerul deveni brusc familiar: dinspre restaurantul de alături venea miros de crab fiert, lumina slabă de iarnă cădea într un mod inconfundabil pe cărămizile magazinului Kennedy Hardware de peste drum. Mai trecuse prin asta, momentele astea se derulaseră deja înainte.

Gheața care poleia strada reflecta sulițe și benzi de lumină orbitoare. Întreaga scenă tremură, apoi se contopi în strălucire. O femeie ieși dintr un magazin însoțită de două fetițe; un taxi alb cu verde se zdruncină peste o groapă; trei aleuți în șorțuri cerate care treceau pe acolo izbucniră în râs. Fiecare eveniment mic, concurent, încetinise și căpătase o claritate sfredelitoare: prin ochelari, David reușea să vadă fiecare bulină albastră de pe pălărioarele de lână ale fetițelor; privi umbra taxiului alunecând neagră și precisă pe gheață. Maică sa se întoarse.

— Hai, David!

Cuvintele ei se condensară în aer. Clipi o dată, de două ori. Winkler avea senzația că pantofii îi înțepeniseră în caldarâm. Un tânăr cu fular verde trăgea o sanie de lemn, fluierând. Chiar nu vedea nimeni? Oare viitorul putea să întindă oamenilor ambuscade atât de complete?

Ochii lui Winkler zburară spre ușa turnantă a magazinului Koslosky, de partea cealaltă a străzii. Geamurile scânteiau și oglindeau lumina la fiecare rotire. Din susul străzii se auzi pufăitul unui autobuz. David scăpă din mâini lădița cu alimente, cartofii se împrăștiară pe pavaj, apoi se opriră.

Maică sa îl întrebă la ureche:

— Ce i? Ce vezi?

— Bărbatul. Care iese din magazin.

Ea se lăsă pe călcâie, cu lădița în fața ei:

— Care? Cel în costumul maro?

— Da.

Un bărbat în costum maro ieșea pe ușa turnantă în stradă. Pe brațul stâng ducea o cutie de pălării. Ținea capul sus și părea să privească drept peste drum, chiar la stânga de Winkler și maică sa.

— Ce i? De ce te uiți la el?

El nu răspunse. Auzi cauciucurile autobuzului pârâind pe gheață.

— Ce vezi?

Bărbatul coborî de pe bordură și începu să traverseze strada. Pășea atent, ca să nu alunece. Trecu o furgonetă care lăsă în fața lui un nor efemer de abur și gaze de eșapament, dar bărbatul nu încetini. Avea pielea palidă în dreptul gâtului, părul părea des, lucios și lăcuit. Buzele i erau aproape portocalii. Vâjâitul autobuzului se apropia din dreapta bărbatului.

— Vai! strigă mama lui David și adăugă ceva în finlandeză.

Femeia se repezea deja înainte, prea târziu, cu mâinile fluturând în față de parcă ar fi putut șterge toată scena. Autobuzul intră în câmpul vizual al băiatului, dar tipul în costum maro continua să pășească înainte. Cum putea să nu vadă? Soarele fulgeră un pătrat de lumină din vârful pantofului său. Cutia îi săltă un pic pe braț. Claxonul autobuzului se auzi o dată; apoi scrâșnetul exasperant al frânelor, metal pe metal, șuierul spațiului comprimat. Autobuzul se clătină pe șasiu și începu să derapeze. Bărbatul fu izbit rapid. Cutia de pălării zbură, descriind un arc prin aer, prinzând o stea de soare în punctul cel mai înalt, apoi căzu în stradă, ateriză pe o parte și se turti. Din ea ieși și se rostogoli pe drum o pălărie gri cu panglică neagră. Autobuzul se opri din derapaj – aproape de a curmezișul – la vreo zece metri mai încolo. Mama lui David îngenunchease și luase în brațe bustul muribundului. La capătul brațelor, pumnii bărbatului se închideau și se deschideau spasmodic. Sub una din nări se ivise un prim firicel de sânge. Undeva în pieptul lui Winkler se deblocă un zăvor și băiatul începu să urle.

 

În adâncul inimii acelei nopți nu se auzea alt sunet în afară de o conductă de apă care ticăia undeva în pereți. Mama stătea cu el la ferestrele mari din sufragerie. Se schimbase de haine, dar pe încheietura mâinii îi rămăsese o pată cu sângele bărbatului, o pată perfect rotundă și cu marginile crestate, ca lama maronie a unui fierăstrău circular minuscul. Winkler nu și putea lua ochii de la ea. În mintea lui, cutia de pălării zbura iar și iar prin aer, prindea o stea de soare și cădea liber. Bărbatul accidentat era George DelPrete, comerciant de somon din Juneau. Băiatul avea să păstreze mulți ani în penar un necrolog decupat din ziar.

— De unde știai? îl întrebă mama.

Winkler izbucni în plâns și dădu să și ascundă lacrimile cu palmele.

— Nu, nu, îi spuse ea.

Întinse mâna și l mângâie pe păr. Ochelarii lui se împingeau rigizi în corpul ei. Mama ținea ochii pe fereastră. Spațiul de deasupra orașului părea să se dilate. Luna coborî o treaptă. Ai fi zis că în orice moment ceva ar fi putut să sfâșie cerul și să lase să treacă ceea ce se găsea de partea cealaltă, orice ar fi fost.

 

Odată, cu un an înainte, pe când stăteau pe acoperiș privind soarele cum apunea în spatele Muntelui Susitna, fiul ei îi spusese că paharul de ceai cu gheață pe care l ținea în mână avea să i alunece din degete și să cadă în drum. Peste nici trei minute, paharul căzu, fiecare așchie trimise un reflex de lumină înainte de a dispărea, ceaiul se vărsă împroșcând stropi în toate părțile, paharul se făcu țăndări de trotuar. Cu mâinile tremurând, ea dăduse fuga jos să ia o mătură.

Deși îi depășeau înțelegerea, dovezile se găseau dinaintea ei, iar intuiția umplea golurile. La două săptămâni după moartea lui George DelPrete, stătea la masa din sufragerie lângă David, care mânca biscuiți sărați din făină integrală. Îl privi până când termină, apoi duse farfuria goală la chiuvetă și zise:

— Ai visat că o să se ntâmple, nu i așa? În noaptea aia când te ai trezit și ai deschis ușa, cu pantofii trași pe jumătate, nu?

El se înroși de parcă se îneca. Mama se apropie, îngenunche lângă el, îi descleștă mâinile de pe brațele scaunului și l îmbrățișă.

— E totul bine, zise. E totul bine!

De atunci mamă sa a dormit în camera principală, pe canapeaua de lângă ușa dormitorului lui David. Avusese întotdeauna somnul ușor, iar tatăl lui David nu s a văitat. Cât a mai trăit, a dormit acolo. Era deja limpede că David nu putea vorbi despre asta, era prea înfricoșat. Ea aducea vorba doar arareori: „Ai des visele?“ sau „Ai dormit bine azi noapte?“. O dată a zis:

— Mă întreb dacă lucrurile s ar putea schimba. Între momentul când le visezi și momentul când se întâmplă.

Însă pe atunci, după George DelPrete, visele încetaseră să mai vină, cum făceau adesea, retrăgându se cu anii undeva, până la apropierea altui eveniment suficient de însemnat, când tiparele circumstanței le readuceau la suprafață.

 

11

Praf rotindu se și plutind deasupra patului, zeci de mii de firișoare infinitezimale, roșii și albastre, asemenea unor atomi volanți. Șterge l de pe rafturi, mătură l de pe plinte. Sandy târa foi de tablă pe podeaua subsolului. Winkler făcea curat în casă, se lupta cu toate formele de dezordine, cu motorul rablagit, cu peluza negreblată. Tot haosul lumii pândea imediat după gardul din spate, strecurându se prin găurile lui. Râul Chagrin curgând cu repeziciune îndărătul copacilor. Șterge ți picioarele, spală ți hainele, plătește ți facturile. Uită te la cer; uită te la știri. Fă prognoze meteo. Viața lui ar fi putut continua așa.

În octombrie 1976, Sandy era în ultimele săptămâni, congestionate, de sarcină. Winkler o convinse să se plimbe cu el printr un parc mai sus de râu. Printre copaci bătea un vânt generos. În jurul lor zburau frunze: portocalii, verzi, galbene, patruzeci de nuanțe de roșu, iar soarele aprindea rețeaua de nervuri pe fiecare dintre ele; păreau mici lampioane de hârtie purtate de briză.

Sandy îl întreba despre prezentatorul emisiunii de dimineață, care avea întotdeauna două țigări aprinse sub birou, și de ce nu se vedea fumul la televizor. Își susținea cu palmele abdomenul umflat. Când și când Winkler ridica ochii la șirurile gemene de nori, altocumulus undulatus, care lunecau încet spre est. Când ajunseră în vârful unui deal, deși nu mai fusese niciodată acolo, Winkler începu să recunoască în succesiune rapidă lucrurile din jur: plasa de metal smălțuit a unui coș de gunoi, poligoane frânte de lumină trecând peste trunchiuri, un tip cu geacă de vânt albastră urcând poteca înaintea lor. Aerul mirosea a hârtie arsă, iar umbra unei păsări se mișcă și coti la câțiva metri în față, așa cum Winkler – își dădu seama – știa că o va face.

— Sandy, spuse el apucând o de mână. Bărbatul ăla! Uită te la bărbatul ăla!

Arătă cu degetul spre tipul în geacă. Bărbatul mergea cu pas săltăreț. De jur împrejurul lui frunzele cădeau în spirale pe pământ.

— Vrea să prindă frunze. O să încerce să prindă frunze!

O clipă mai târziu, bărbatul s a întors și a sărit să înșface o frunză care trecu pe lângă mâna lui întinsă. Mai căzu o frunză, apoi alta, și în curând bărbatul încerca să le prindă, abătându se de pe cărare cu mâinile întinse. Se lungi după o frunză, o prinse și o ținu un moment în fața ochilor: o frunză de arțar, galbenă, mare cât mâna lui. O înălță ca pe un trofeu în fața unor spectatori imaginari care îl ovaționau, apoi se întoarse și porni iar urcușul.

Sandy rămase nemișcată, în tăcere. Vântul îi zburătăcea părul peste față. Obrajii i se îmbujorară.

— Cine e?

— Nu știu. L am văzut într un vis. Cred că acum două nopți.

— L ai văzut într un vis?

Ea se întoarse și se uită la el, iar pielea de pe gât i se întinse – dintr odată semăna, se gândi Winkler, cu Herman care l scruta din priviri în pragul casei.

— Nici măcar nu mi am amintit până adineaori, când l am văzut iar.

— Cum adică? De ce spui că l ai văzut iar ?

El clipi îndărătul ochelarilor. Trase aer în piept.

— Uneori visez lucruri care apoi, mai târziu, se întâmplă aievea. Cum te am visat și pe tine, la băcănie.

— Aha, făcu ea.

— Am încercat să ți spun. Înainte.

Ea clătină din cap. El expiră. Se gândea să continue, dar ceva pe chipul ei se închisese, iar prilejul trecuse.

Ea porni din loc, acum mergând în fața lui. Și a împreunat iarăși degetele pe abdomen, dar de data asta gestul i se păru lui Winkler ocrotitor, de mamă care și apără puiul. Dădu să o prindă de cot.

— Du mă acasă, te rog, spuse ea.

 

Tatăl își va înmuia pipa cea nouă în chiuvetă; mama va veni acasă cu halatul mânjit de sângele unui pacient; băcanul îți va da două grisine din borcanul de pe tejghea, făcându ți cu ochiul. Un bărbat la plimbare într un parc va încerca să prindă frunze.

Cine ar crede așa ceva? Cine ar vrea să își imagineze că timpul e altceva decât o progresie neîntreruptă, continuumul infinit și indisolubil, o cronologie de clasa întâi, un lucru care duce la următorul lucru, apoi la următorul și tot așa? Lui Winkler îi era frică, da, veșnic frică, murea de frică, dar era ceva și la Sandy: o reticență de a mai lăsa ceva să i tulbure hotarele înțelegerii. Viața ei în Cleveland era și așa deja destul de fragilă. El n a mai adus niciodată vorba decât ca s o întrebe:

— Tu ai avut vreodată un déjà vu? Ca și cum o chestie care se întâmplă s ar fi întâmplat deja, în amintire sau într un vis?

— Nu, răspunsese ea și privise peste umărul lui spre televizor.

Însă el o visase. O visase călare pe el cu ochii închiși, cu mâinile zvârlite în spate și lacrimi pe obraji. Visase standul rotativ de reviste, lumina prăfoasă din Snow Goose Market, vibrațiile abia vizibile ale trilioanelor ei de celule. Și oare nu l visase și ea? Nu i spusese cu gura ei?

Era un spin, o fisură, un obuzier în salon, ceva ce s au învățat să nu vadă, ceva ce era mai ușor să pretindă că nu există. Pe drumul spre casă n au scos o vorbă. Sandy se grăbi la subsol și în curând Winkler auzi lampa aprinzându se, sâsâitul oscilant, flama, simți mirosul de acetilenă ridicându se prin valvele de aerisire. De la fereastra din bucătărie privi frunzele încovrigându se și căzând, peisajul dezvelindu se tot mai adânc în pădure, până hăt la râu. Controlă barometrul pe care l agățase pe peretele din salon: presiunea creștea.

 

Despre Grace, de  Anthony Doerr, Ed. Humanitas Fiction, 2021, trad. Cornelia Dumitru, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

O maestră a romanului de atmosferă: fragment din „Casa de lângă lac” de Kate Morton

Ultimul volum al lui Kate Morton, „Casa de lângă lac”, revelează trăsătura cea mai definitoare a scriiturii acesteia: Kate Morton este o maestră a romanului de atmosferă.

„Lumina dintre oceane”, de M.L. Stedman

O carte surprinzătoare, bine scrisă, cu o poveste bine construită și plină de răsturnări de situație. Pe alocuri, unele evenimente sunt atât de neverosimile încât se apropie foarte tare de viața reală, de acele lucruri de care nu ne credem niciodată în stare, dar pe care ne trezim că trebuie să le trăim.

O saga amuzantă, cu personaje interesante, despre „Trilogia Ghisha”, de Leigh Bardugo

„Regatul umbrelor” e un fantasy pentru adolescenți care are tot ce-i trebuie unei povești de succes: o iubire cu (multe) obstacole, magie, suspans și un personaj negativ diabolic de ... atrăgător.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu