• „Consecințele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei” - Marc Aureliu

„Charlotte”, de David Foenkinos (fragment în avanpremieră)

„Charlotte”, de David Foenkinos (fragment în avanpremieră)

Portret al unei femei excepţionale şi evocare a unui destin tragic, Charlotte, adevărat succes de librărie, este povestea unei căutări. Un scriitor a pornit în căutarea lui Charlotte Salomon, artista care şi-a găsit sfârşitul la Auschwitz. Copilăria tragică şi-o petrece la Berlin. Naziştii o exclud treptat din societatea germană. Dragostea arzătoare o trăieşte înainte de a lăsa tot şi de a se refugia în Franţa. Acolo îşi transpune spaimele, visele şi dorinţele în desene fascinante, pe care i le încredinţează medicului personal.

Din cioburile sparte ale istoriei şi din obsesia lui David Foenkinos s-a născut un roman al emoţiilor tari.

Romanul Charlotte, de David Foenkinos, a primit Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens în 2014. Premiul Renaudot (numit şi „Théophraste Renaudot”) este o distincţie literară creată în 1926 de zece critici de artă care aşteptau deliberările juriului premiului Goncourt. Premiul Renaudot, deşi nu este oficial legat de premiul Goncourt, este o completare a acestuia, laureaţii fiind anunţaţi în aceeaşi zi şi în acelaşi loc, în prima săptămână din luna noiembrie, la restaurantul Drouant din Paris.

David Foenkinos s-a născut pe 28 octombrie 1974 la Paris. A studiat literatura la Sorbona. Pasionat de jazz, a fost o vreme profesor de chitară. Romanul său de debut, intitulat Inversion de l'idiotie: de l'influence de deux Polonais, a fost publicat în 2001 la Editura Gallimard şi a câştigat Premiul François Mauriac. Au urmat apoi alte romane, tipărite la edituri prestigioase, recompensate cu numeroase premii şi traduse în treizeci şi cinci de limbi. Printre ele, Le potentiel érotique de ma femme (2004), En cas de bonheur (2005), Nos séparations (2010), Le petit garçon qui disait toujours non (2011), Je vais mieux (2013) şi Delicateţe (Nemira, 2013). Cărţile sale se bucură de un real succes de vânzări în Franţa şi, prin traducerile româneşti, şi-au câştigat numeroşi fani şi printre cititorii din România. Împreună cu fratele său Stéphane, David Foenkinosa realizat adaptarea cinematografică a romanului său La délicatesse, în care rolurile principale le revin actorilor Audrey Tautou şi François Damiens.

 

Charlotte, de David Foenkinos (fragment în avanpremieră)

 

Charlotte a învăţat să-şi citească prenumele pe o piatră
de mormânt.
Aşadar, nu ea e prima Charlotte.
Mai întâi a fost mătuşa ei, sora mamei sale.
Cele două surori sunt foarte unite, până într-o seară
de noiembrie 1913.
Franziska şi Charlotte cântă împreună, dansează
şi râd.
Şi nu exagerează niciodată.
Există o anumită discreţie în exerciţiul fericirii lor.
Poate că are de-a face cu personalitatea tatălui.
Un intelectual rigid, amator de artă şi antichităţi.
Pentru el, nimic nu prezintă mai mult interes decât
puţin praf din trecut.
Mama lor este mai blândă.
Dar de o blândeţe vecină cu tristeţea.
Viaţa ei a fost o succesiune de întâmplări nefericite.
Ne va fi de folos să le prezentăm mai târziu.
Pentru moment, să rămânem la Charlotte.
Prima Charlotte.
E frumoasă, cu părul lung şi negru ca o promisiune.
Totul începe cu lentoarea.
Cu timpul, face totul mai lent: mănâncă, merge, citeşte.
Ceva încetineşte în ea.
Cu siguranţă, melancolia se insinuează în trupul ei.
O melancolie devastatoare, din care nu-ţi poţi reveni.
Fericirea devine o insulă inaccesibilă din trecut.
Nimeni nu observă apariţia lentorii la Charlotte.
Este mult prea insidioasă.
Lumea le compară pe cele două surori.
Una este, pur şi simplu, mai zâmbitoare decât cealaltă.
În plus, când şi când, visează îndelung cu ochii deschişi.
Dar noaptea pune stăpânire pe ea.
Această noapte care trebuie aşteptată, ca să poată fi
ultima.
E o seară foarte rece de noiembrie.
În vreme ce toată lumea doarme, Charlotte se ridică
din pat.
Îşi ia câteva lucruri, ca pentru o călătorie.
Oraşul pare a se fi oprit locului, încremenit într-o
iarnă timpurie.
Tânăra abia a împlinit optsprezece ani.
Se îndreaptă repede spre destinaţie.
Un pod.
Un pod pe care îl adoră.
Locul secret al întunericului din ea.
Ştie de mult că acesta va fi ultimul pod.
În noaptea adâncă, fără niciun martor, ea sare.
Fără urmă de ezitare.
Cade în apa îngheţată, făcându-şi moartea un supliciu.
Trupul ei este descoperit în zorii zilei, eşuat pe mal.
Pe alocuri, complet vânăt.
Vestea îi trezeşte din somn pe părinţii şi pe sora ei.
Tatăl rămâne mut.
Sora ei plânge.
Mama urlă de durere.
A doua zi de dimineaţă, ziarele vorbesc despre tânăra
fată.
Care s-a aruncat în braţele morţii fără cea mai mică
explicaţie.
Poate că despre asta e vorba, ultimul scandal.
Violenţă peste violenţă.
De ce?
Sora ei îi consideră sinuciderea drept o jignire adusă
relaţiei dintre ele.
Dar, înainte de toate, se simte responsabilă.
N-a văzut şi n-a înţeles nimic din lentoarea ei.
Acum, sentimentul de vină îi invadează sufletul.
………………………..

Care sunt primele amintiri ale lui Charlotte?
Mirosuri sau culori?
Cel mai probabil, sunt notele muzicale.
Melodiile interpretate de mama ei.
Franziska are o voce de înger şi în plus
se acompaniază la pian.
Încă de la cea mai fragedă vârstă, Charlotte e legănată
de acorduri muzicale.
Mai târziu, va întoarce ea însăşi paginile partiturilor.
Şi astfel se scurg primii săi ani, prin muzică.
Lui Franziska îi place să se plimbe cu fiica sa.
O duce până în inima verde a Berlinului, la Tiergarten.
Este o oază de linişte în oraşul care respiră încă aerul
înfrângerii.
Micuţa Charlotte observă trupurile schilodite, mutilate.
E înspăimântată de toate aceste mâini care se întind
spre ea.
O armată de milogi.
Îşi pleacă privirea ca să evite feţele desfigurate.
Şi nu înalţă capul decât o singură dată, în pădure.
Acolo poate să alerge după veveriţe.
Şi apoi, trebuie să meargă la cimitir.
Ca nu cumva să uite vreodată.
Charlotte înţelege devreme că morţii fac parte din viaţă.
Atinge lacrimile mamei sale.
Care încă îşi plânge sora ca în ziua dispariţiei.
Unele suferinţe nu trec niciodată.
Pe mormânt, Charlotte îşi citeşte prenumele.
Vrea să ştie ce s-a întâmplat.
Mătuşa ta s-a înecat.
Nu ştia să înoate?
A fost un accident.
Franziska schimbă repede subiectul.
Acesta e primul aranjament cu realitatea.
Începutul piesei de teatru.
Albert dezaprobă plimbările lor prin cimitir.
De ce o duci pe Charlotte acolo atât de des?
E o atracţie morbidă.
Îi cere să-şi rărească vizitele, să n-o mai ducă în locul
acela pe fiica lor.
Dar cum să verifice?
El nu e niciodată acolo.
Nu se gândeşte decât la munca lui, spun socrii.
Albert îşi doreşte să devină cel mai bun medic german.
Când nu e la spital, îşi petrece timpul studiind.
Nu trebuie să ai încredere într-un om care munceşte
prea mult.
De ce încearcă să fugă?
O teamă sau un simplu presentiment.
Comportamentul soţiei sale este din ce în ce mai
instabil.
Observă la ea momente de absenţă.
Uneori ai zice că s-a detaşat de propria persoană.
Îşi spune că e visătoare.
Adesea căutăm motivaţii binevoitoare pentru
ciudăţeniile celorlalţi.
În concluzie, are de ce să-şi facă griji.

 

Charlotte, de David Foenkinos, Ed. Nemira, trad. Cristina Nan; col. „Babel”

© credit foto David Foenkinos



Articole asemănătoare

Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor – „Alesul”, de Thomas Mann

Vechi teme mitologice (incestul, gemenii, nașterea excepțională a eroului), biblice (alesul, îngerul vestitor), curtenești (cavalerul luptând pentru salvarea inaccesibilei doamne iubite, ritualuri ale corteziei), se amestecă în această poveste a păcătosului cel bun.

De profesie cititor, despre „Stoner”, de John Williams

„Stoner”, de John Williams, este o carte mică, aparent simplă, dar extraordinar de complexă în simplitatea ei și care, prezentând viața și moartea unui „banal” profesor de provincie, prezintă, de fapt, lumea întreagă. Începi să o citești și pare simplă și banală, și până să te hotărăști dacă-ți place sau nu, te trezești mișcat și răscolit cum n-ai mai fost de mult.

Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din „Distanţa dintre noi”, de Jhumpa Lahiri, roman ce va apărea la Editura Nemira în septembrie 2015. Volumul a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Catalin 26-10-2015 17:44

    Ma tem ca un dracusor si-a bagat coada in ortografia numelui lui DF, care apare cand cu doi de n, cand doar cu unul...

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 26-10-2015 20:58

    De fapt, era scris greșit peste tot :) Mulțumesc mult pentru observație!