• „Sans élégance du coeur il n’y a pas d’ élégance” - Yves Saint-Laurent

Cum l-am descoperit pe Eminescu

Cum l-am descoperit pe Eminescu

De mai mult timp mă gândesc cât de oportun ar fi să scriu pe blog și despre subiecte „grele”, cum ar fi, de exemplu, opera marelui nostru poet național Mihai Eminescu. Să scrii în online presupune să te adresezi unui public variat pe care, în cea mai mare parte, nici nu-l cunoști, și să abordezi subiecte accesibile într-o manieră accesibilă. În plus, ca mulți alți clasici, și Eminescu suferă de o supraexpunere în mediul școlar, supraexpunere care-i face, uneori, de-a dreptul detestabili și neinteresanți. Ce-ți mai trebuie să citești poeziile lui Eminescu după ce te-ai chinuit să înveți pe de rost pentru bac sintagme precum „apartenența poeziei Luceafărul la genul liric este dată de ...”, „tema și viziunea despre lume revelate în capodopera eminesciană Luceafărul...”, „condiția omului de geniu”, „alternarea planului terestru cu cel cosmic”, „crezul filozofic eminescian” etc. etc. (nu mai continui, deja mă doare pe mine capul)?

Până la urmă am decis totuși să scriu și s-o fac în aceeași manieră în care am gândit de la început acest blog: și anume o combinație între experiența mea personală și fundalul academic în care m-am format. Sunt multe lucrările care au abordat competent opera lui Eminescu, câteva dintre cele mai bune sunt menționate și mai jos (și, nu, nici una nu poartă un titlu de genul „Comentarii pentru bac). Acest articol nu se numără printre acele lucrări care vorbesc la modul științific despre opera lui Eminescu, este o abordare personală și, sper, un îndemn să priviți mai departe de perspectiva școlară opera sa. S-ar putea să descoperiți, surprinși, că o să vă placă.

„Blestemul” programei școlare

 

„Blestemul” autorilor cuprinși în programa școlară este reprezentat, de multe ori, de îngroparea în disprețul generațiilor succesive de cititori. În cazul lui Eminescu soarta asta e accentuată și de o întreagă de cuvinte și expresii pompoase care-i însoțesc opera: poet național, capodoperă, cel mai mare poet al românilor, luceafărul poeziei românești etc. etc. Dacă-ți pică Eminescu la testarea națională sau la bac ai grijă să pui cât mai multe pompoșenii d-astea și ai nota maximă asigurată.

Nici eu nu pot să mă laud că am fost pătrunsă de fiorul liric al operei eminesciene în școală. La școala generală, când am luat nota cea mai mare la o simulare de examen la română, profesoara, după ce s-a uitat de mai multe ori prin lucrare și nu a găsit nici o greșeală, m-a întrebat de unde am reușit să copiez așa de bine (asta mi-a cam tăiat cheful să-i mai răspund la ore și să mai citesc, de altfel). În liceu, cea mai mare performanță legată de Eminescu a fost învățarea pe de rost a Luceafărului și recitarea poemului (integral!) în timpul unei inspecții (da, am făcut asta, am luat un 10 la română, profesoara și inspectorii m-au ascultat până la capăt de parcă era prima oară când îl auzeau și au fost deosebit de impresionați). La facultate l-am studiat ceva mai bine la orele de literatură română, am descoperit poezii și informații neștiute, dar nici asta nu m-a făcut să stau ore în șir în bibliotecă citindu-i manuscrisele.

 

Anul IV, semestrul II la Litere: momentul când l-am descoperit pe Eminescu

 

Îmi aduc aminte, însă, și acum primul moment de „revelație” eminesciană, prima oară când mi-am dat seama că Eminescu e, într-adevăr, un mare poet și că fiecare-și poate da seama de asta într-un mod foarte simplu: citindu-i poeziile.

Pentru mine această „revelație” s-a produs în semestrul al II-lea din anul IV la Litere (adică ultimul semestru din facultate), la cursul de ILRL (adică Istoria Limbii Române Literare, una dintre cele mai frumoase materii pe care le-am studiat în facultate) ținut de Maria Cătănescu. Istoria Limbii Române Literare este o combinație de istorie literară, stilistică, gramatică și istoria limbii române, o sinteză a tuturor cunoștințelor pe care le dobândești la o facultate de Litere și care urmărește să te facă să înțelegi din interior frumusețea limbii și a literaturii și felul în care au evoluat limba și literatura. Eu visez la o carte pe acest subiect, o carte scrisă pe înțelesul tuturor vorbitorilor de limba română, nu doar pentru cei din mediul academic, și care să le ofere o portiță către această frumusețe tuturor cititorilor care ar vrea să înțeleagă geniul unor scriitori precum Eminescu, Creangă, Caragiale, dar și ai altora mai puțin cunoscuți precum Heliade-Rădulescu, Alecsandri sau Odobescu. Dar să mă întorc la revelația mea.

O parte substanțială a cursului de ILRL era despre Mihai Eminescu și presupunea studierea operei sale prin intermediul inovațiilor stilistice care-i erau caracteristice: pe scurt, îți explica schimbarea adusă de Eminescu și de ce poezia lui a reprezentat un moment atât de important în evoluția limbii, și asta nu prin expresii găunoase (capodoperă, geniu, luceafărul poeziei etc.), ci prin argumente practice care plecau, pur și simplu, de la versurile sale.

Felul în care Eminescu a revalorificat termeni arhaici sau adjective stereotipe, atât de intens folosite în poezia romantică de dinaintea lui încât nu mai însemnau nimic, exemplul cel mai celebru fiind al epitetului „dulce” pe care l-a folosit în contexte atât de diferite încât a reușit să-l resemantizeze („sună dulce”, „întoarnă dulce”, „dulce nebunie”, „farmec dulce”, „ucigător de dulce”, „dulce jele”, „dulce minune” sau celebrul „dureros de dulce”). Epitete, metafore, aliterații, arhaisme, regionalisme, enumerații, paralelism sintactic, inversiuni... toate figurile stilistice erau acolo, iar explicația geniului său era chiar în poezia sa. Nu în cărți de eseuri și comentarii, în poezie pur și simplu.

 

De ce taci, când fermecată / inima-mi spre tine-ntorn?

 

Acel moment de „revelație” despre care vorbeam l-am simțit cel mai acut în momentul în care am auzit două versuri care, și acum, mi se par două dintre cele mai frumoase versuri ale lui Eminescu: „de ce taci, când fermecată / inima-mi spre tine-ntorn?” Versurile sunt dintr-o poezie de maturitate, mai puțin cunoscută, Peste vârfuri, iar discuția pornise de la felul în care, în faza ultimă de creație, se remarcă un rafinament al utilizării epitetelor în poeziile sale. În cazul acestor versuri, „fermecată” este un epitet care se poate referi atât la iubita despre care e vorba în poezie (cea care tace), cât și la poet, cel a cărui inimă e fermecată de iubire. Ambiguitatea asta atât de simplă și atât de complexă în același timp mi se pare extrem de emoționantă.

Evident că ăsta este un context cu valoare emoțională doar pentru mine, altor cititori li se poate părea o poezie complet banală și neinteresantă. Dar tocmai de aici vine și marele farmec al poeziei: fiecare trebuie să-și găsească propriul declanșator. „De ce taci, când fermecată / inima-mi spre tine-ntorn?” a fost pentru mine portița de intrare în universul bogat al liricii lui Eminescu, însă poate să nu însemne nimic pentru un alt cititor. Dar sfatul meu, și motivul pentru care am scris acest articol lung și puțin patetic, e că o astfel de poartă există pentru fiecare. Trebuie doar să treceți peste toate expresiile goale cu care ați plecat din școală și să vă opriți, fără fasoane și fără prejudecăți la o carte cu versuri de Eminescu.

 

Peste vârfuri, cea mai frumoasă poezie a lui Mihai Eminescu

 

Și acum, după tot acest ocol, iată și poezia cu pricina în toată splendoarea:

 

Peste vârfuri trece lună,
Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet

Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodată?

 

Poezia a fost scrisă între 1876-1877, la granița între ultimele două perioade de creație eminesciene. Cea de-a doua perioadă de creație eminesciană (1870-1876/78), numită și perioada ieșeană, este perioada cea mai romantică a operei sale, în care a scris poezii de dragoste precum Înger și demon, Venere și Madonă, Călin, Lacul, Dorința, Floare albastră, dar și poeme filozofice precum Memento mori, Strigoii, Mureșanu. Este perioada marilor motive romantice, numită de Tudor Vianu „perioada epitetului obligator”, perioada sa cea mai prolifică și cea mai încărcată stilistic.

Peste vârfuri a fost scrisă spre finalul acestei perioade, când se face trecerea către ultima sa perioadă de creație, cea numită a „reclasicizării expresiei poetice”, caracterizată prin predominanța temelor filozofice și, stilistic, prin construcții poetice mult mai complicate (deși, în aparență, mult mai simple). Unele dintre cele mai frumoase poezii ale sale au fost scrise în această etapă: Revedere, Sara pe deal, Și dacă..., Luceafărul, Sonetele, Glossă, Odă (în metru antic), Dintre sute de catarge, La steaua, Adio...

Este o poezie de graniță care are multe dintre figurile de stil specifice lui Eminescu – epitete (lin, melancolic, nemângâiet – un fonetism arhaicizat specific lui Eminescu, regăsit și în construcții precum băiet sau tămâiet –, fermecată, dulce), paralelism sintactic și repetiție (Mai departe, mai departe / mai încet, tot mai încet), inversiuni (cornul sună, mai suna-vei) și chiar (oroare!) o cacofonie (melancolic cornul). Stilistic, mijloacele poetice sunt de o simplitate deconcertantă (așa cum sunt multe dintre poeziile sale de maturitate, a căror principal trop este muzicalitatea intrinsecă), iar tematic deja se simte o trecere către meditația filozofică.

Observațiile de mai sus sunt minimale și pot fi observate de majoritatea cititorilor la o lectură atentă și participativă. Nu trebuie să termini Filologia pentru asta. Însă înțelegerea poate fi ajutată și de accesul la o bună ediție critică a poeziilor sale. În funcția ei de bază critica literară trebuie să conducă cititorul către noi paliere de interpretare și asta este ceea ce face orice critică carte merită citită.

Ca să înțelegeți importanța unei ediții critice, mai jos reproduc o parte din comentariul aferent poeziei Peste vârfuri din volumul al III-lea al ediției D. Murărașu, cea cu care am crescut și la care mă întorc de peste douăzeci de ani.

 

Activitatea literară a lui Eminescu în 1877 este relativ mică. Poate și fiindcă efortul din 1876, după cum se vede și din manuscrise, a fost deosebit de intens. Despre starea sufletească a poetului în 1877 avem un document important: scrisoarea către Slavici, din Iași, 20 sept. 1877. Reproducem o parte: „Recunosc că sunt un ticălos de frunte – pentru că nu scriu. Dar tu știi c-am fost totdeuna caracter melancolic și n-am avut niciodată destul curagiu de viață; prin urmare, tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am o adevărată Bersekerwuth, că s-au înmulțit oamenii cu care nu mai vorbesc nici un cuvânt și c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi. Nu-i vorbă, s-a supărat văcarul pe sat și satul habar n-are.”

Peste vârfuri, de prin 1876-1877, a apărut în ed. I – Maiorescu și-n Convorbiri literare, febr 1884. Poezia a fost concepută ca făcând parte dintr-o lucrare mare, o tragedie istorică, Bogdan Dragoș. Prin unele versuri are legătură cu Călin – File din poveste, această lucrare dusă la realizare în epoca în care poetul lucra și la tragedie. Poezia își are numeroasele ei variante în diferite manuscrise (vezi ed. Perpessicius, vol. III, p. 174 și urm.), care arată că Eminescu și-a dat însuși seama de armonia cuvintelor și de efectul lor psihologic și estetic și a încercat, pe aceeași temă, mai multe exerciții. (...)

 

Și, în finalul notei lui Murărașu, un comentariu minunat ce pornește de la frumusețea acestor versuri și ajunge la schimbarea valorii cuvintelor în limbajul poetic (din păcate, nu se înțelege dacă fragmentul îi aparține lui Lucian Blaga, Sextil Pușcariu sau Perpessicius):

 

Cuvintele, prin sonoritatea, ritmul, muzicalitatea, prin poziția lor în frază etc. dobândesc în limbajul poetic virtuți și funcții pe care nu le au ca simple expresii cotidiene. În limbajul poetic cuvintele nu sunt numai expresii, ci sunt corpuri, substanțe care solicită atenția și ca atare.

 

Ediții critice ale poeziilor lui Mihai Eminescu

 

Ajunși aici, vreau să mai zic două vorbe și despre edițiile poeziilor lui Eminescu și despre importanța punerii în context a operei lui. Ne despart mai bine de o sută de ani de momentul când au fost scrise aceste poezii. De atunci limba s-a schimbat, sensibilitatea și mentalitatea cititorilor s-au schimbat. Poți începe să-l redescoperi pe Eminescu citindu-i poeziile, dar este dificil să ajungi să-i înțelegi până la capăt bogăția și complexitatea în absența unui context. Iar acest context îl găsești cel mai ușor în edițiile de poezii care au și note la final, în care ți se spune când a fost scrisă o anumită poezie, dacă face parte dintr-un proiect mai amplu rămas neterminat, în ce perioadă de creație a fost scrisă etc.

Pentru filologi sunt mai multe astfel de ediții (se numesc ediții critice pentru că au fost întocmite de specialiști care au studiat opera lui Eminescu – cunoscuți chiar sub numele de eminescologi –, și cuprind nu doar poeziile sale, ci și referințe critice pentru fiecare poezie în parte): celebra ediție Perpessicius, ediția Opere complete a Academiei Române sau ediția critică în 5 volume a lui D. Murărașu (pentru mine prima ediție Eminescu pe care am cunoscut-o și am ferfenițit-o încă din școala generală). Astea sunt cele mai cunoscute, dar nu toate, mai există și alte numeroase ediții de manuscrise sau cărți de analiză și interpretare a operei sale (precum studiile lui Dumitru Irimia sau ale Mihaelei Mancaș). Cele mai multe astfel de ediții se mai găsesc mai ales la bibliotecă sau la anticariat.

Există însă și ediții critice mai noi, ceva mai prietenoase cu cititorul contemporan care nu e neapărat absolvent de Filologie. Dintre cele care se mai găsesc în librării, eu vă recomand edițiile apărute la Editura Humanitas, Poezii (selecție și note de Cătălin Cioabă) și Versuri din manuscrise (selecție de Cătălin Cioabă și note de Ioana Bot). Edițiile sunt cartonate, atent îngrijite, atât în ceea ce privește cronologia, cât și notele critice de la final (care nu sunt nici atât de încărcate pentru a plictisi, dar nici superficiale ca să nu rămâi cu nimic după lectură) și pot constitui o foarte bună introducere în opera lui Eminescu.  

 

Pentru mai multe informații despre Mihai Eminescu, omul și poetul

 

Au existat nenumărate discuții pe marginea imaginii și importanței lui Eminescu în ultimii ani. De la dezbateri care au urmărit să discrediteze imaginea de „luceafăr al poeziei naționale”, la recuperări ale operei sale. Ca introducere la această discuție vă recomand articolul lui Marius Chivu dintr-un dosar „Dilemateca” din 2006 (ah, cât duc dorul revistei!): Mitul lui Eminescu, contemporanul nostru.

Ca bibliografie suplimentară mai puteți consulta și Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (ed. Cătălin Cioabă), Mihai Eminescu, poet național român. Istoria şi anatomia unui mit cultural (coord. Ioana Bot), Eminescu. Negocierea unei imagini, de Iulian Costache, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, de Lucian Boia, sau Știm noi cine a fost Eminescu, de Ilina Gregori.

De asemenea, ca să vă apropiați mai mult de figura lui Eminescu-omul vă recomand cu mare drag un roman minunat, excelent scris și documentat, apărut în 2012 la Cartea Românească (Polirom): Viețile paralele, de Florina Ilis.

În ceea ce privește opera scrisă a lui Eminescu, în librării se găsesc multe ediții pe care le puteți cumpăra, unele mai documentate, altele mai puțin, dar părerea mea e că o ediție critică Eminescu e de nelipsit în orice bibliotecă, măcar pentru acea portiță imprevizibilă către poezia lui care i se poate deschide oricărui cititor.    

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Celălalt Simion”, de Petru Cimpoeşu, o poveste de un umor necruţător (fragmente în avanpremieră)

La aproape cincisprezece ani de la succesul romanului „Simion Liftnicul”, Petru Cimpoeşu, unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, ne face cunoştinţă cu „Celălalt Simion”, într-o poveste plină de surprize şi umor.

Un veritabil festival de culori şi emoţii: „Pascal desenează corăbii” de Radu Niciporuc (fragment)

Radu Niciporuc, un autentic lup de mare, deschide în Pascal desenează corăbii orizonturile unor minunate voiaje exotice între cer şi pământ. Lumea lui vieţuieşte legănată de ritmul tangajului.

AristoCats Bistro

Pe una dintre străduțele vechi din centrul Bucureștiului, am descoperit într-o zi (chiar vizavi de liceul unde mi-am petrecut adolescența, ah!, de-ar fi fost și-atunci…), un bistro elegant și simpatic: AristoCats.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Uirebit 04-05-2018 20:32

    Problema cu Eminescu nu e că l-au băgat în programele școlare. Nu de aia este respins.Adevărata „problemă” este că scriitura lui se apropie prea mult de perfecțiune.Poeții îl divinizează și-l urăsc în același timp (N-a mai lăsat loc și pentru ei. Nu mai poate fi ajuns din urmă de nimeni.)Profanii, ca mine, îl admiră de la distanță (pentru că prea multa frumusețe din poeziile lui riscă să te sufoce, să te tulbure). E ok să-l citești din când în când, dar nu zilnic.Tot ce-i prea mult strică, nu? Asta este adevărata problemă: abuzul de Eminescu.

    Raspunde