• „Nimic nu se schimbă cu adevărat în dragoste” - Alice Munro

„Cronicile din Narnia I. Nepotul magicianului”, de C.S. Lewis (fragmente în avanpremieră)

„Cronicile din Narnia I. Nepotul magicianului”, de C.S. Lewis (fragmente în avanpremieră)

Editura Arthur reeditează seria „Cronicile din Narnia”, de C.S. Lewis, un clasic al literaturii fantasy pentru copii (și nu numai). Primul volum al seriei, Nepotul magicianului, este ilustrat de Pauline Baynes și tradus de Irina Oprea și Radu Paraschivescu.

Ce ai face dacă într-o zi cineva ţi-ar oferi un inel fermecat, să călătoreşti cu el în alte lumi – lumi fantastice, care nici nu ştiai că există? 

Digory Kirke şi Polly Plummer nici nu ajung să se cunoască bine când, pe neaşteptate, pornesc în cea mai spectaculoasă aventură a vieţii lor. Obligaţi de unchiul Andrew să ia parte la experimentul lui magic, cei doi copii rătăcesc pe tărâmuri dintre cele mai stranii, stăpânite de forţe malefice însetate de putere. Dar când deznădejdea îşi face simţită prezenţa, cântecul miraculos al leului Aslan dă naştere unei noi lumi, Narnia, unde imposibilul devine posibil, iar bunătatea şi iubirea sunt răsplătite însutit.

 

CAPITOLUL 3 – Pădurea dintre Lumi

Unchiul Andrew și biroul lui dispărură cât ai bate din palme. Apoi, preţ de o clipă, totul deveni neclar. Digory se trezi învăluit de o lumină verde, blândă, pornită de deasupra lui, pe când dedesubt era beznă. Digory nu părea să stea pe ceva. Şi nu părea să-l atingă nimic. „Cred că sunt în apă”, îşi zise el. „Sau sub”. Asta-l înspăimântă pentru o clipă, dar simţi imediat că ţâşnea în sus. Apoi, capul îi ajunse la suprafață, iar el se trezi chinuindu-se să ajungă la mal, pe iarba moale de la marginea unui ochi de apă.
Când se ridică în picioare, observă că nici nu avea hainele ude, nici nu gâfâia, ca atunci când ai stat mult sub apă. Avea hainele uscate, uscate. Se afla pe marginea unui mic ochi de apă – nu mai lung de trei metri, de la un cap la altul – dintr-o pădure. Copacii erau unul lângă altul şi atât de stufoși, încât Digory nu vedea niciun petic de cer. Lumina era verde toată și venea dintre frunze, dar mai mult ca sigur deasupra lor era un soare foarte puternic, fiindcă lumina asta verde era strălucitoare și caldă. Era cea mai liniștită pădure cu putință. Nu tu păsări, nu tu insecte, nu tu animale și nu tu vânt. Aproape că auzeai cum creşteau copacii. Ochiul de apă din care ieșise nu era singurul. Mai erau alte zeci, cât vedeai cu ochii, la câţiva metri unul de altul. Aproape că simțeai cum sorbeau copacii apa prin rădăcini. Pădurea aceasta era foarte vie. Când încerca s-o descrie, mai târziu, Digory spunea întotdeauna că era un loc plin. Plin ca o tartă cu prune. 
Cel mai ciudat lucru era că, înainte să se uite bine-n jur, Digory aproape că nu mai ştia cum ajunsese aici. În orice caz, nu se mai gândea nici la Polly, nici la unchiul Andrew și nici măcar la mama lui. Nu simțea teamă, agitație sau curiozitate. Dacă l-ar fi întrebat cineva de unde venea, probabil ar fi răspuns că trăise dintotdeauna acolo. Asta era senzația: ca și cum s-ar fi aflat mereu
acolo, fără să se plictisească, deși nu se întâmpla niciodată nimic. Avea s-o spună cu gura lui, mult mai târziu:
— Nu e un loc în care să se petreacă lucruri. Copacii continuă să crească, atâta tot.

După ce se uită la pădure o bună bucată de vreme, Digory observă, la câțiva metri de el, o fată culcată pe spate lângă trunchiul unui copac. Avea ochii întredeschiși, ca și cum s-ar fi aflat între somn și trezie. Se uită la ea îndelung, fără să zică nimic. În cele din urmă, fata deschise ochii, îl privi cu atenţie și la început nu spuse nici ea nimic. Apoi rosti, cu o voce visătoare și mulțumită:
— Cred că te-am mai văzut.
— Şi eu la fel, spuse Digory. Ești de mult aici?
— A, dintotdeauna, zise fata. Sau cel puțin – nu știu exact – de foarte multă vreme.
— La fel și eu.
— Nu, nici vorbă, spuse ea. Tocmai te-am văzut ieșind din ochiul ăla de apă.
— Mda, cred că așa e, răspunse Digory cu un aer nedumerit. Am uitat.
Pe urmă tăcură amândoi o bună bucată de vreme.
— Auzi, zise fata după aceea, mă-ntreb dacă ne-am mai întâlnit cu adevărat și-n alte dăți. Mi-a trecut prin minte un gând – un fel de imagine pe care-am avut-o în cap – cu un băiat și o fată așa ca noi, care trăiau într-un loc cu totul altfel decât ăsta și care făceau una şi alta.
Poate că n-a fost decât un vis.
— Cred c-am avut şi eu același vis, spuse Digory. Cu un băiat și o fată care locuiau ușă-n ușă și mergeau de-a bușilea pe nişte grinzi. Mi-amintesc că fata era murdară pe față.
— Nu cumva le-ncurci? În visul meu, băiatul era murdar pe față.
— Nu-mi amintesc fața băiatului, spuse Digory, după care exclamă: Hopa! Ce-i ăla?
— Ha! Un porcușor de Guineea, zise fata.

Porcușorul – destul de gras, altminteri – căuta ceva prin iarbă. Însă în jurul pântecelui i se legase o panglică de care fusese prins un inel de un galben aprins.
— Uite! Uite! strigă
Digory. Inelul! Și fii atentă, ai și tu unul pe deget. La fel ca mine.
De data asta, fata se ridică, arătându-se în sfârșit curioasă. Se uitară intens unul la celălalt, încercând să-și amintească. Apoi, în același timp, ea strigă „domnul Ketterley”, iar el „unchiul Andrew”, își amintiră cine erau și începură să retrăiască întreaga poveste. 
După o discuție însufleţită de câteva minute, lămuriră lucrurile. Digory îi arătă cât de îngrozitor fusese unchiul Andrew.
— Și-acum ce facem? întrebă Polly. Îl luăm pe porcușor și plecăm acasă?
— Nu-i nicio grabă, zise Digory şi căscă de-i trosniră fălcile.
— Ba eu cred că e, zise Polly. E prea multă liniște-n locul ăsta. E... ca într-un vis. Suntem aproape adormiți. Dac-o să cădem pradă somnului, o să ne-ntindem şi-o să moțăim aşa pentru totdeauna.
— E foarte plăcut aici, spuse Digory.
— Da, este, răspunse Polly. Dar trebuie să ne-ntoarcem. Se ridică și se îndreptă cu grijă spre porcușorul de Guineea. Dar apoi se răzgândi.
— Am putea să-l lăsăm pe porcușor, spuse ea. E foarte fericit aici, iar unchiul tău sigur o să-i facă rău dacă-l luăm cu noi acasă.
— De-asta sunt sigur, zise Digory. Uită-te cum ne-a tratat pe noi. Apropo, noi cum ajungem acasă?
— Ne-ntoarcem în apă, cred.
Merseră și se așezară amândoi pe iarbă, privind în jos spre apa lină. Reflectarea crengilor stufoase și verzi o făcea să pară foarte adâncă.
— N-avem costume de baie, spuse Polly.
— Nici nu ne trebuie, prostuțo, zise Digory. Intrăm în apă cu hainele pe noi. Nu-ți amintești că nu ne-am udat deloc când am ieşit la suprafaţă?
— Știi să-noți?
— Un pic. Tu?
— Hm, nu cine ştie ce.
— Nici nu cred c-o să trebuiască să-notăm, spuse Digory. Doar ne ducem în jos, nu? Niciunuia nu-i venea să sară în ochiul de apă, dar n-o recunoşteau. Se luară de mână și numărară:
— Un’, doi, trei, și!
Se auzi un pleoscăit, iar copiii închiseră ochii. Dar când îi deschiseră la loc, erau încă în picioare, cu apa abia până la glezne, ținându-se de mână în pădurea verde. Apa nu părea să fie mai adâncă de câțiva centimetri.
Ţopăiră înapoi pe mal.
— De ce n-a mers? întrebă Polly speriată, dar nu într-atât cât ai putea să te-aştepţi, fiindcă într-o pădure ca aceea nu puteai să te temi de-adevăratelea – era un loc mult prea liniștit.
— Gata, știu, zise Digory. Sigur că nu merge. Încă purtăm inelele galbene. Cu astea se ajunge aici. Pentru întors acasă e nevoie de alea verzi. Trebuie să le schimbăm. Ai vreun buzunar? Bun. Pune inelul galben în buzunarul stâng. Eu am două verzi. Uite, ăsta-i pentru tine.
Își puseră inelele verzi și se întoarseră la ochiul de apă. Însă, înainte de-a sări, Digory exclamă:
— Hopaaaa!
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Polly.
— Tocmai mi-a venit o idee grozavă, îi răspunse. Ce sunt toate celelalte ochiuri de apă?
— Cum adică?
— Păi, dacă prin ochiul ăsta ne-ntoarcem în lumea noastră, n-am putea ajunge altundeva dac-am sări într-unul dintre celelalte? Asta dacă pe fundul fiecărui ochi de apă există câte-o altă lume.
— Dar credeam că ne aflăm deja în Cealaltă Lume a unchiului Andrew, în Celălalt Loc, cum i-a zis el. Nu spuneai că...
— Dă-l încolo pe unchiul Andrew, o întrerupse Digory. Cred că habar n-are despre ce vorbește. N-a avut niciodată curajul să vin-aici. El vorbea despre o singură Altă Lume. Dar dacă sunt câteva zeci?
— Vrei să zici că pădurea asta ar putea fi doar una dintre ele?
— Nu, cred că pădurea nu e o lume-n sine. Am impresia că e doar o zonă de trecere între ele.
Polly era nedumerită.
— Nu-ţi dai seama? zise Digory. Ascultă-mă cu atenție. Gândește-te la tunelul nostru de-acasă, de sub țigle. Nu e o încăpere a vreuneia dintre case. Într-un fel, nu aparține niciunei case. Dar când ajungi în el, poți intra în oricare dintre locuințele din şirul ăla. N-ar putea fi și pădurea asta la fel? Un loc care nu aparține niciuneia dintre lumi, dar care, odată găsit, te-ajută să intri în oricare dintre ele.
— Bine, dar chiar dac-ai putea... începu Polly. 
Însă Digory continuă ca și cum n-ar fi auzit-o:
— Sigur, așa se explică totul. De-aia e atâta liniște. Aici nu se întâmplă niciodată nimic. La fel ca acasă. Oamenii vorbesc, fac diverse lucruri și mănâncă în casă. Nimic nu se petrece în locurile de trecere, în spatele zidurilor, deasupra tavanelor, sub podele sau în tunelul nostru. Dar când ieși din tunel, poți ajunge în oricare casă. Cred că de-aici putem ajunge absolut oriunde. Nu-i nevoie să ne-aruncăm în aceeași apă din care-am ajuns aici. Sau cel puțin nu acum.
— Pădurea dintre Lumi, spuse Polly visătoare. Sună foarte frumos.
— Hai, zise Digory. În care sărim?
— Uite ce-i, îi răspunse Polly, n-am de gând să încerc un alt ochi de apă înainte să ne-asigurăm că ne putem întoarce acasă prin cel prin care am venit. Deocamdată nici măcar nu știm dacă se poate.
— Da, spuse Digory. Iar pe urmă să ne prindă unchiul Andrew și să ne ia inelele înainte să ne distrăm. Nu, mulțumesc.
— Nu ne-am putea scufunda doar pe jumătate? întrebă Polly. Doar ca să vedem dacă se poate. Iar dacă da, schimbăm inelele și revenim la suprafață înainte s-ajungem de fapt în biroul domnului Ketterley.
— E cu putinţă să ne scufundăm doar pe jumătate?
— Ei bine, a durat destul pân-am ajuns aici. Presupun că-ţi ia ceva timp și să te-ntorci.
Digory se codi destul de mult înainte să fie de acord, dar nu avu de ales, pentru că Polly refuza cu încăpățânare să plece în explorarea altor lumi înainte să se-asigure că putea să se întoarcă în a ei. Era la fel de curajoasă ca el faţă de unele primejdii (de pildă, viespile), însă mai puţin interesată să descopere lucruri de care nu auzise nimeni până atunci. În schimb, Digory era genul care voia să știe tot, iar după ce-a crescut a devenit vestitul profesor Kirke care apare în alte cărți.
După ce se ciondăniră multă vreme, se hotărâră să-și pună inelele verzi („Verdele e pentru siguranță”, îi spuse Digory, „asta ca să-ți amintești uşor la ce e bun fiecare”), iar apoi să se ţină de mână și să sară. De îndată ce observau că se întorceau în biroul unchiului Andrew, sau chiar şi în lumea lor, Polly avea să strige „Schimbă!” și aveau să înlocuiască inelele verzi cu cele galbene. Digory ar fi vrut să strige el „Schimbă!”, dar Polly nu fu de acord.
Își puseră inelele verzi, se luară de mână și strigară din nou:
— Un’, doi, trei, și!
De data asta reușiră. E foarte greu să vă spun ce-au simțit, pentru că totul s-a întâmplat rapid. La început au apărut niște lumini puternice pe un fundal negru; Digory spune mereu că erau stele și chiar se jură că a văzut planeta Jupiter de aproape – atât de aproape, că i se zărea și luna.
Dar aproape în același timp apărură șiruri întregi de acoperișuri și hornuri, iar copiii văzură Catedrala Saint Paul. Erau la Londra. Însă treceau cu privirea prin pereții tuturor caselor. Apoi îl zăriră, foarte vag și întunecat, pe unchiul Andrew, a cărui imagine devenea din ce în ce mai clară și mai bine conturată. Dar înainte să se întrupeze cu adevărat, Polly strigă „Schimbă!”, copiii își puseră celelalte inele, lumea noastră se îndepărtă ca un vis, iar lumina verde de deasupra lor deveni tot mai
puternică, până când cei doi ajunseră la suprafața apei și ieşiră anevoie la mal. În jurul lor nu se afla decât pădurea – verde, strălucitoare și liniștită ca întotdeauna. Toată povestea durase mai puțin de un minut.
— Aşa, spuse Digory. Totul e-n ordine. Şi-acum, aventura. Putem alege orice ochi de apă. Hai. Eu zic să-l încercăm pe ăla.
— Stai! strigă Polly. Nu-l însemnăm mai întâi pe ăsta?
Se uitară unul la celălalt și se schimbară la față când își dădură seama de grozăvia pe care fusese cât pe-aci s-o facă Digory. Căci în pădure erau o sumedenie de ochiuri de apă, copacii erau toți la fel, iar dacă băiatul şi fata ar fi plecat de lângă apa care ducea spre lumea noastră fără s-o însemneze cumva, șansele de-a o regăsi ar fi fost de una la o sută.
Lui Digory îi tremura mâna când deschise briceagul și decupă o fâșie lungă de iarbă de pe marginea ochiului de apă. Pământul (care avea un miros plăcut) era de un maroniu-roșcat intens și făcea un contrast frumos cu verdele.
— Bine că măcar unul din noi are ceva minte, zise Polly.
— Hai, nu te mai împăuna, spuse Digory. Vino cu mine, vreau să văd ce e într-unul dintre celelalte ochiuri.
Polly îi răspunse tăios, iar el îi dădu o replică și mai dură. Cearta dură câteva minute, dar descrierea ei ar fi o pierdere de vreme. Hai să trecem direct la momentul când ajunseră, emoționați și temători, pe marginea unui ochi de apă necunoscut, își puseră inelele galbene pe degete și strigară încă o dată:
— Un’, doi, trei, și!
Pleosc! Nici acum nu merse. Și acest ochi păru doar o băltoacă. În loc să ajungă într-o altă lume, se udară la picioare și se stropiră pentru a doua oară în acea dimineață (dacă era într-adevăr dimineață – în Pădurea dintre Lumi timpul părea să stea pe loc).
— Pe toate coarnele de draci! exclamă Digory. Acum ce n-a mers? Ne-am pus inelele galbene. Doar aşa a zis, galbene pentru dus.
Adevărul e că unchiul Andrew, care habar n-avea de Pădurea dintre Lumi, o cam zbârcise în privinţa inelelor. Cele galbene nu erau pentru „plecare”, iar cele verzi nu erau pentru „întors acasă”– cel puțin, nu așa cum crezuse el. Materialele din care fuseseră făcute inelele proveneau din pădure. Cel din inelele galbene avea puterea să te atragă în pădure, căci materialul însuşi voia să ajungă înapoi unde îi era locul. În schimb, materialul din inelele verzi se străduia să-şi părăsească locul
de baştină, așa că inelul verde te scotea din pădure într-o altă lume. Vedeți voi, unchiul Andrew lucrase cu lucruri pe care nu prea le înțelegea – ca majoritatea magicienilor. Bineînțeles că nici Digory nu pricepuse cu adevărat ce se întâmpla, sau cel puțin nu imediat. Dar, după ce se mai sfătuiră, se hotărâră să încerce inelele verzi pentru noul ochi de apă, din simplă curiozitate.
— Gata când eşti gata, spuse Polly.
De fapt, vorbise așa numai pentru că, în adâncul sufletului, simțea că inelele nu aveau să-i ajute nici la noul ochi de apă, aşa că nu aveau a se teme decât de-o nouă stropeală. Se prea poate ca și Digory să fi simțit la fel. În orice caz, când își puseră inelele verzi și se întoarseră pe marginea apei, prinzându-se din nou de mâini, se arătară mult mai veseli şi mai puțin solemni decât prima dată.
— Un’, doi, trei, şi! spuse Digory.
Şi săriră.

© credit foto C.S. Lewis

Cronicile din Narnia I. Nepotul magicianului, de C.S. Lewis, Ed. Arthur, 2015, ilustraţii de Pauline Baynes, traducători: Irina Oprea și Radu Paraschivescu



Articole asemănătoare

Nou în colecția Nautilus SF&F – „Șaman” de Kim Stanley Robinson, un roman despre viața în Epoca de gheață

„Șaman”, de Kim Stanley Robinson este o poveste fascinantă despre viața unui trib din Epoca de gheață și lupta zilnică pentru supraviețuire, apoi drumul spre maturitate al unui băiat de 12 ani care trebuie să devină șamanul comunității sale.

Toamna literară 2014 – Noutăți la Grupul Art

Young fiction, science-fiction și fantasy, critică și teorie literară, eseu, literatură contemporană și modernă… Grupul Editorial Art vine la Gaudeamus cu cărți foarte diverse, adresate tuturor categoriilor de cititori.

„O buclă în timp”, de Madeleine L'Engle, fragment inedit

Un fragment inedit din volumul „O buclă în timp”, de Madeleine L'Engle, a fost descoperit de curând. Fragmentul lipsește din carte și, deși are doar două pagini, oferă o perspectivă interesantă asupra totalitarismului.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu