• „Mirarea care generează filozofia este că tu nu ești tu, că există în noi înșine ceva mai adânc decât noi înșine” - Constantin Noica

Războaie uitate, despre „Croitoreasa de la Dachau”, de Mary Chamberlain

Războaie uitate, despre „Croitoreasa de la Dachau”, de Mary Chamberlain

Croitoreasa de la Dachau, de Mary Chamberlain, a fost un roman care mi-a contrazis, la fiecare pagină orizontul de așteptare pe care mi-l formasem după titlu și prezentare. Mă așteptam, evident, să citesc un roman cu acțiunea plasată într-un lagăr de concentrare și care să prezinte (din nou) ororile (inimaginabile am zice, dar cum să spui asta când au fost reale?) petrecute la Dachau în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În loc de asta, am citit o cronică socială și istorică, foarte bine documentată, a perioadei de dinaintea războiului (începe în 1939), din timpul războiului (la Dachau, dar nu în lagăr) și de imediat după război, în timpurile confuze în care lumea încerca să-și găsească normalitatea (acțiunea se termină în 1947).

Prin personajul croitoresei Ada Vaughan, autoarea vorbește despre nevoia de independență a femeilor din clasa de mijloc în perioada interbelică, despre misoginie și preudecăți, despre o lume a eroilor și a bărbaților, despre haosul și absurditatea războiului, despre frumusețe și supraviețuire, despre vise de iubire și dezamăgiri, și, mai presus de toate, despre toate acele „războaie uitate” pentru că nu se potriveau cu „așteptările publicului”. Într-o lume a bărbaților în care războiul e despre eroism și medalii de merit, unde se încadrează lupta banală pentru supraviețuire a unei femei ce nu-și dorea decât să fie croitoreasă? Într-un mod foarte subtil, romanul ilustrează și lupta pentru independență a femeilor: fără a fi o feministă, Ada e o adevărată femeie modernă.

Trebuie să spun că, deși prima parte a cărții (cea de până în 1945) nu mi-a plăcut în mod deosebit (în mod sigur datorită așteptărilor diferite pe care le aveam), cea de-a doua, cea care începe de la întoarcerea Adei în Londra și se termină în 1947, am citit-o pe nerăsuflate. Nu e o carte despre războiul dur, războiul din tranșee, războiul bărbaților, al eroilor, al prizonierilor din lagăre (în orice caz, nu așa cum lasă să se înțeleagă titlul), e o carte despre războiul celor mici, al oamenilor obișnuiți, banali, al celor pe care istoria îi îngroapă sub iureșul evenimentelor.

 

În gară oprise pesemne un tren ce adusese trupe înapoi. Waterloo Road era înțesat de soldați și de aviatori în uniforme albastre cu rucsacuri militare pe umăr. Sosiseră acasă. Războiul era al bărbaților. Eroii. Norocoșii. Ei aveau locul lor. Dar cum rămâne cu nevestele, cu femeile în general, de ele cui îi păsa? Nimeni nu le asculta. Putea mama ei să înțeleagă războiul Adei? Putea înțelege altcineva prin ce a trecut ea? Fusese un război diferit. Iar Ada fusese luată de curenții lui și purtată ca rămășițele unei nave, ca resturile de mâncare aruncate peste bord după debarasarea meselor.

 

Croitoreasa de la Dachau este o carte care vorbește despre acest război al ororilor din perspectiva milioanelor de oameni care, deși nu au participat activ sau nu au suferit cele mai îngrozitoare torturi, au fost, totuși, afectați în modul cel mai profund de niște evenimente la care nu au putut fi decât actori pasivi. E o carte despre eroismul banal, despre acel eroism care nu vorbește „limba foștilor soldați, a bărbaților”, o carte despre „războiul unei femei”, „diferit de cel al soldaților, cu eroii și infirmii lui, cu Merite speciale în acțiuni împotriva inamicului”.

 

Aveam nouăsprezece-douăzeci de ani, zise Ada. Un copil. Nu aveam voie să votez, nici să mă căsătoresc. Dar puteam să fiu luată prizonieră, aveam voie să adorm încunjurată de duhoarea morții, să visez putreziciuni și descompunere.

N-am scos un cuvânt pentru că nimeni nu m-ar fi ascultat. Erau atâtea lucruri pe care oamenii ar fi vrut să le audă despre război, și nimic dacă povestea ta nu se potrivea cu așteptările. Mai bine era să-ți ții gura.

 

Din întâmplare, s-a nimerit ca, în timp ce citeam Croitoreasa de la Dachau, să citesc și cartea fundamentală a lui Ian Buruma, Anul Zero. 1945: O istorie, care face un tablou extrem de detaliat și de documentat a perioadei de după terminarea războiului. Cele două lecturi s-au completat reciproc extrem de bine și, la final, am înțeles și de ce: una dintre cărțile citate de Mary Chamberlain în bibliografie era chiar cea a lui Ian Buruma. Într-una am găsit istoria, cu date, informații și documente, în cealaltă viața alcătuită din detalii, sentimente, dureri, vise și dezamăgiri. De asemenea, prin discuțiile pe care le pot suscita ultimele pagini, Croitoreasa... m-a dus cu gândul la Cititorul lui Bernhard Schlink.

Există mai multe lumi paralele în Croitoreasa de la Dachau: una a detaliilor prețioase, a lucrului frumos făcut pe comandă și pe măsură, a grijii pentru lume și pentru viață; una care se trezește într-un război cumplit și absurd (în timp ce încerca să-și revină dintr-un alt război la fel de greu de înțeles și de absurd); una a unei lumi în derivă ce încearcă să mai salveze ce se putea din vechile prejudecăți; una a unei lumi noi, o lume a egalității de șanse și a ceea ce Ian Buruma numea „libertatea de a te culca cu cine vrei”.  Cu o scriitură lejeră și alertă, Mary Chamberlain le aduce pe toate laolaltă în acest roman care prezintă, dintr-o perspectivă inedită și profund umană, un război despre care credeam că citiserăm destul.

Croitoreasa de la Dachau, de Mary Chamberlain, Ed. Polirom, 2015, trad. Bogdan Coșa, col. Biblioteca Polirom. Actual” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Cu cele mai bune intenții – „Lumina dintre oceane”, de M.L. Stedman

Lumina dintre oceane este un roman bine scris, povestea e bine construită și e chiar greu, odată început, să-l lași din mână. Pe mine m-a cam întristat finalul, dar, pe de altă parte, nu aș fi vrut să fiu în situația de a hotărî ce a fost bine și ce a fost rău în alegerile pe care le-au făcut personajele.

„Viața ca un joc de crochet”, de Kate Atkinson

Viața ca un joc de crochet este o carte mereu surprinzătoare. Construită ca un fel de basm postmodern, alcătuit din bucățele disparate, rememorări, repetiții, vise și breșe în timp, este un roman ce nu-și dezvăluie secretele dintr-o dată. Mi-a plăcut foarte mult ironia naratoarei și felul în care demontează și reinterpretează mereu locurile comune și lucrurile considerate de la sine-înțelese și pe care nu ne mai obosim să le gândim

„Poftă de ciocolată”, de Care Santos (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din romanul „Poftă de ciocolată”, de Care Santos, roman distins în 2014 cu Premio Ramon Llull, cel mai important premiu literar catalan.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Bogdan 15-06-2016 14:15

    Separat de recenzia in sine, foarte frumoase si expresive ilustratiile de la inceputul articolelor.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 15-06-2016 22:35

    :)) mulțumesc. și alea tot ale mele sunt :)