„Consimţământul”, de Vanessa Springora (fragment)

Consimţământul, de Vanessa Springora, este o carte-fenomen tradusă în douăzeci şi două de limbi şi în curs de adaptare cinematografică. 

Crescută de o mamă divorţată, V. încearcă să umple prin lecturi golul lăsat de tatăl absent. La treisprezece ani, în timpul unui dineu monden, îl întâlneşte pe G., un scriitor cu reputaţie scandaloasă. De la primele schimburi de priviri, e subjugată de charisma acestui bărbat de cincizeci de ani, de atenţia pe care i-o acordă. Mai târziu, G. îi declară că o iubeşte şi că n-o să-i facă nici un rău. Deşi are doar paisprezece ani, V. i se oferă trup şi suflet. Intervenţia poliţiei nu face decât să întărească această idilă periculos de romanescă. Dar deziluzia este teribilă când V. îşi dă seama că G. a făcut întotdeauna colecţie de iubiri adolescentine şi practică turismul sexual în ţări unde minorii sunt vulnerabili. În spatele aparenţei flatante de om de litere se ascunde un prădător, acoperit de o bună parte din lumea literară. În ciuda rupturii, calvarul continuă, căci scriitorul nu încetează să o hărţuiască. După mai bine de treizeci de ani de la întâmplările de atunci, Vanessa Springora ne oferă acest text năucitor, înfăţişând un proces de manipulare psihică impecabil orchestrat, precum şi ambiguitatea înspăimântătoare în care se plasează victima îndrăgostită, care consimte la abuz. Dar, dincolo de experienţa personală, autoarea examinează derivele unei epoci şi conformismul unui mediu orbit de talent şi de celebritate.

„Springora spunea despre cartea ei că este ca un mesaj într-o sticlă. Nu vă imaginaţi însă o sticlă rătăcită pe valurile mării, purtîndu-şi răvaşul disperat în zări îndepărtate. Consimţământul e un cocktail Molotov aruncat în faţa establishmentului francez, o operă de o furie extrem de bine controlată, ameţitoare.” (The New York Times)

„O poveste cutremurătoare despre abuzul asupra unui copil şi parizienii sofisticaţi care au întors capul... Springora este o scriitoare elegantă, de o sensibilitate usturătoare.” (Kirkus Reviews)

„De o precizie implacabilă, Consimţământul aruncă o lumină rece, necruţătoare asupra zonei tulburi în care trăieşte orice fiinţă aflată sub dominaţia cuiva.” (L’Obs)

Vanessa SPRINGORA (n. 1972) este editoare, regizoare şi scriitoare franceză. În 2003 a început să colaboreze cu Institut national de l’audiovisuel ca scenaristă şi regizoare. În 2006 a început să lucreze la Editura Julliard, pe un post de asistent editorial. A scris numeroase scenarii şi a semnat regia pentru mai multe filme, printre care Dérive (2006) şi serialul Quotidien (2016). În 2019 a devenit director editorial al Editurii Julliard. Din 2010 coordonează colecţia Nouvelles mythologies pentru editura Robert Laffont. În 2020 a publicat Consimţământul, carte distinsă în acelaşi an cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie şi Grand Prix des Lectrices de ELLE la categoria Document.

Consimţământul, de Vanessa Springora (fragment)

Ironia sorţii face ca eu să lucrez acum la editura care a publicat acest text al lui G. în anii 1970, acest eseu celebru cu titlul Les moins de seize ans.

Înainte să mă angajez, am verificat ca nu cumva drepturile de autor să fi fost înnoite: nu era cazul, dar nu ştiu de ce. Îmi place să cred că din cauza unui blam moral. Adevărul este poate mult mai prozaic: amatorii genului ăstuia de publicaţii s‑au rărit sau le e ruşine să se dea de gol.

Din nefericire, G. continuă să fie respectat de aproape toate editurile din Paris. Şi, la mai bine de treizeci de ani de la întâlnirea noastră, nu poate să nu se asigure, iar şi iar, că încă mă domină. Nu‑mi dau seama cum a reuşit să‑mi dea de urmă, dar lumea literară e cât o palmă, iar bârfele se răspândesc ca vântul şi ca gândul.

N‑are nici un rost să investighez mai departe. Într‑o dimineaţă, ajung la birou şi dau de un e‑mail lung şi scris pe un ton stânjenit de la directoarea editurii pentru care lucrez. De câteva săptămâni este literalmente hărţuită de G., care‑i trimite mesaje implorand‑o să‑i intermedieze comunicarea cu mine.

„Îmi pare foarte rău, V. Încerc de ceva timp să termin cu povestea asta ca să nu te necăjesc. Dar, cum nimic nu pare să‑l potolească, m‑am decis să‑ţi spun până la urmă şi să‑ţi transmit e‑mailurile de la el”, îmi scrie ea.

În conversaţia pe care o citesc paralizată de ruşine, G. povesteşte de la un capăt la altul relaţia noastră, cu detalii in extenso (în caz că nu era la curent şi de parcă ar fi privit‑o pe ea). În ciuda acestei încălcări insuportabile a intimităţii mele, tonul lui e mieros şi patetic. Sub pretextul că e pe patul de moarte, îi scrie, printre alte baliverne, că ultima lui dorinţă ar fi să mă revadă, încercând s‑o facă să‑i fie milă de el. Lovit de o boală gravă, n‑ar putea să părăsească lumea asta fără să‑mi revadă chipul drag, bla‑bla‑bla… Nu poţi refuza un muribund, bla‑bla‑bla… De aceea, şi o roagă fierbinte, trebuie să‑mi transmită acest mesaj orice s‑ar întâmpla. De parcă ar fi de la sine înţeles că trebuie să i se facă pe plac.

Neavând adresa mea personală, îi cere scuze pe urmă că este nevoit să‑mi scrie la muncă. Asta mai lipsea! Se miră cu ipocrizie că nu i‑am răspuns la o scrisoare (mai multe, de fapt) pe care mi‑a trimis‑o cu puţin timp în urmă şi bănuieşte că motivul este schimbarea recentă a sediului editurii.

De fapt, am găsit mai multe scrisori de la el pe birou şi le‑am aruncat de fiecare dată la coş fără să le citesc. Ca să mă determine să deschid una a pus chiar pe altcineva să scrie pe plic ca să nu‑i recunosc scrisul. Oricum, conţinutul este acelaşi de treizeci de ani: tăcerea mea e un mister. Trebuie că sunt măcinată de regrete la gândul că am distrus o legătură atât de preţioasă şi că l‑am făcut să sufere în asemenea măsură! Nu mă va ierta niciodată pentru că l‑am părăsit. Nu‑mi cere iertare pentru nimic. Eu sunt vinovată, vinovată că am pus capăt celei mai frumoase poveşti de dragoste pe care ar fi putut s‑o trăiască un bărbat şi o adolescentă. Însă, orice‑aş spune, eu sunt a lui pe vecie, căci focul pasiunii noastre va continua să lumineze în noapte mulţumită cărţilor lui.

 

În faţa refuzului răspicat al directoarei editurii la care lucrez de a interveni în favoarea sa, îmi atrage atenţia o frază de‑a lui G.: „Nu, eu nu voi face niciodată parte din trecutul lui V., nici ea din al meu”.

Clocotul de mânie, furia şi neputinţa ies din nou la suprafaţă.

Nu mă va lăsa niciodată în pace.

În faţa calculatorului, izbucnesc în lacrimi.

Consimţământul, de Vanessa Springora, Editura Polirom, 2021, traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici, col. „Biblioteca Polirom”