Un nou roman semnat de autorul bestellerurilor Atlasul norilor și Omul de ianuarie prezent în topul de vânzări din The New York Times, declarat una dintre cele mai bune cărți ale anului de San Francisco Chronicle, NPR, Los Angeles Times, The Guardian, The Telegraph, National Post, BookPage și Kirkus Reviews.
Ține-ți ochii larg deschiși, să nu treci cu vederea o ușiță neagră de fier. Nu departe de pubul Vulpea și Copoii, în zidul înalt de cărămidă ce mărginește o alee neobișnuit de îngustă, dacă se întâmplă să fie întrunite condițiile strict necesare, ai șanse mari să dai peste intrarea în Conacul Slade. Te întâmpină o persoană străină, care-ți spune pe nume și te invită înăuntru. La început, nu mai vrei să pleci. Mai târziu, descoperi că nu poți. La fiecare nouă ani, cei care locuiesc în Conac – un cuplu bizar, frate și soră – lansează câte o invitație unică unei persoane singure, care-i mai altfel: un adolescent precoce, un polițist proaspăt divorțat, o studentă interiorizată. Dar ce se întâmplă cu-adevărat în Conacul Slade? Dacă ai ajuns să afli, e deja prea târziu...
Întinzându-se pe cinci decenii, de la sfârșitul anilor 1970 până în zilele noastre, schimbând mereu decorul și sporind suspansul în pregătirea unei concluzii cel puțin surprinzătoare, acest roman înadins complicat oferă o nouă viziune asupra motivului casei bântuite, pe care o distorsionează precum oglinzile de bâlci.
Gemenii Grayer, Norah și Jonah, se nasc în 1899 pe domeniul de la Swaffham, în căsuța paznicului de vânătoare. După ce le mor părinții, sunt primiți să locuiască în resedința nobiliară. Până aici, nimic ieșit din comun. Dar când Norah poate să spună că fiul binefăcătoarei lor, aflat la doi kilometri depărtare, a suferit un accident, totul se întoarce cu susul în jos. Timpul trece o cu viteză amețitoare, nimic nu e ceea ce pare și nimeni nu e cine pretinde, iar „adevărul are obiceiul să se schimbe, după ce se-ntâmplă lucrurile”.
„Am devorat acest roman într-o singură seară. Alambicat înrudită cu celelalte cărți ale lui David Mitchell, această fantezie compactă debordează de energie mitchelliană clasică. Atent imaginată și trepidând de energie narativă, cartea aceasta este un Dracula pentru noul mileniu, un fel de Hänsel și Gretel pentru adulți, o aducere aminte a faptului că ficțiunea poate fi atât de distractivă.” (Anthony Doerr, autor al bestsellerului Toată lumina pe care nu o putem vedea)
„Povestea unei case bântuite, cu iz de Dickens, Stephen King, J.K. Rowling și H.P. Lovecraft, dar care posedă mai mult voltaj psihic decât la oricare dintre aceștia.” (Pittsburgh Post-Gazette)
„Conacul Slade aduce o felie subțire de iad, menită să-i prindă în capcană pe neavizați… Văzând cum universul autorului devine tot mai extins și mai conectat, acest roman de mici dimensiuni, dar la fel de puternic sugerează că ne așteaptă alte și alte minunății mitchelliene.” (San Francisco Chronicle)
„Concepută să aibă intensitate și suspans, dar și plină de căldură umană… Este suprema povestioară de băgat spaima în oamenii mari.” (The Huffington Post)
„O încântare de-a dreptul îndrăcită... Ai zice că Mitchell e un fel de magician.” The Washington Post)
„Te și înfiorează, te și distrează... La Mitchell găsești palate incitante prin bizareria lor, studii caracterologice și o știință a limbii ca la nimeni altul.” (Chicago Tribune)
Scriitorul englez DAVID MITCHELL s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Își face studiile de literatură engleză și americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia și apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ține cursuri de limba engleză timp de opt ani. Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câștigător al John Llewellyn Rhys Prize și finalist la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, Visul numărul 9 (Number 9 Dream; Humanitas Fiction, 2018), finalist la Booker Prize și la James Tait Black Memorial Prize, și Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câștigător al British Book Literary Fiction Award și nominalizat la Booker Prize, Nebula Award și Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks și Halle Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică și de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green; Humanitas Fiction, 2015), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize și distins cu Commonwealth Writer’s Prize, The Bone Clocks (2014) și Slade House (2015). În 2016, Mitchell termină nuvela From Me Flows What You Call Time, care face parte din proiectul Future Library — o capsulă literară a timpului reprezentată de 100 de autori emblematici și urmând a fi lansată în 2114. În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanți tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente 100 de personalități din lume. Printre numeroasele premii acordate lui David Mitchell se numără Geoffrey Faber Memorial Prize și South Bank Show Literature Prize.
Conacul Slade, de David Mitchell (fragment în avanpremieră)
Conacul Slade se profilează pe cer. Iedera roşie pare mai roşie decât o iederă normală roşie. Ferestrele camerelor de la parter sunt prea sus faţă de nivelul solului ca să se vadă ceva‑năuntru, şi‑oricum nu fac altceva decât să reflecte cerul şi norii.
— Tu stai aici, îmi spune Jonah, la colţul din faţă‑dreapta. Eu mă duc în partea cealaltă, în spate. Când pornim, s‑alergi în sensul invers acelor ceasornicului – adică‑ncolo.
Şi Jonah o ia la pas pe lângă latura casei, al cărei zid e străjuit de‑un gard viu de ilice. Cât aştept, observ că e cineva care se mişcă la fereastra cea mai apropiată de mine. Fac un pas, doi, într‑acolo şi‑arunc o privire‑n sus. O femeie. Vreo altă musafiră invitată de lady Norah Grayer la soirée, presupun, sau, dacă nu, vreo servitoare. Are o coafură de‑alea gen stup‑de‑albine, cum aveau cucoanele de pe vechile LP‑uri ale lui tata; are fruntea brăzdată, şi gura i se deschide şi se‑nchide în ralanti, ca la un peştişor de acvariu. Pare să repete acelaşi cuvânt iar, şi iar, şi iar. N‑aud ce spune, fiindcă vorbeşte din spatele ferestrei închise.
— N‑aud, îi spun, şi mai fac un pas înainte, dar ea dispare şi nu se mai vede altceva decât cerul reflectat în geam.
Drept care fac un pas înapoi şi iar o văd. E ca o poză de‑aia, pe care‑o găseşti în cutiile de cereale de mic dejun, cu câte o imagine care pare să se mişte, după cum înclini poza într‑o parte sau într‑alta. Femeia cu stupul de‑albine pe cap ar putea spune: „Nu, nu, nu!” sau: „Du‑te, du, du!”, dacă nu cumva o fi zicând pur şi simplu: „O, o, o!”. Până să decid eu ce şi cum zice, aud vocea lui Jonah, venind parcă‑n lungul gardului viu de ilice:
— Gata, Nathan?, la care eu îi strig la fel de tare:
— Gata! – şi, când îmi ridic iar privirile către fereastra‑nchisă, femeia cu stupul de‑albine pe cap a dispărut, şi n‑o mai pot face să reapară, indiferent în ce loc mă pun sau cât de tare‑mi înclin capul.
Iau poziţia de pornire, la colţul casei.
— Vulpea şi copoiu’!, strigă Jonah, şi‑i răspund cu‑acelaşi strigăt.
— Unu, doi…
— …trei! – îl îngân pe Jonah, şi‑o iau la fugă‑n lungul aleii cu ilice. Flop‑flop‑flop! – răsună paşii mei, şi ecoul transformă asta‑n pac‑pac‑pac! E mai înalt decât mine Jonah, şi poate că m‑ar bate la o sută de metri, dar eu tot aş putea sfârşi cursa pe post de copoi, nu de vulpe, fiindcă rezistenţa e cea care contează la distanţele mai lungi, şi‑am şi ajuns, iată, la capătul aleii laterale, de unde m‑aşteptam să se vadă Bulevardul Cranbury, dar nu e decât un zid lung de cărămidă, străjuit de brazi, şi o fâşie lungă şi‑ngustă de pajişte, care nici nu‑ncepe bine, că s‑a şi terminat. Mă reped înainte şi‑o cotesc brusc pe lângă un burlan, după care grăbesc pasul de‑a lungul unei alte alei laterale răcoroase, care parc‑ar fi tăiată‑n felii de nişte lame de lumină pătrunsă printr‑un gard înalt, cu tufe de mure crescute printre lamelele de metal, şi‑am ajuns înapoi pe latura din faţă, unde mă izbesc de‑un tufiş acoperit de fluturi, şi fluturii ţâşnesc în toate direcţiile, ca o viforniţă de‑oranj, negru, alb şi roşu – unul îmi intră şi‑n gură, şi‑l scuip afară –, după care fac un salt peste pietrele grădinii alpine şi sunt cât pe‑aci să calc strâmb când aterizez, numai că nu se‑ntâmplă. Fug mai departe, pe lângă treptele care duc la uşa de la intrare, pe dinaintea ferestrei la care am văzut‑o pe femeia cu părul în formă de stup de‑albine – acum nu mai e – şi ajung iar de unde‑am pornit, de unde m‑avânt iar pe după colţ, în lungul aleii cu ilice şi ecouri. Încep să simt nişte înţepături într‑o parte, dar nu le bag în seamă, fiindcă ilicele‑mi zgârie dosul mâinii, ca şi cum s‑ar fi găsit chiar acum să crească, şi mă‑ntreb dacă Jonah m‑ajunge pe mine din urmă sau eu îl ajung din urmă pe Jonah, dar nu pentru mult timp, fiindc‑am ajuns iar în spatele Conacului Slade, unde brazii par să fie mai groşi, mai mari, şi zidul casei mai înceţoşat, şi eu tot alerg alerg alerg, iau colţul din alergare, pe latura unde tufele de mure au crescut atât de mult, de‑au înghiţit gardul de‑acum, şi mi se freacă de ţurloaie, de ceafă, şi mă tem să nu rămân eu vulpea, în loc s‑ajung copoiul, iar pe latura din faţa casei, soarele s‑a pitit, ori a scăpătat, ori s‑a dus învârtindu‑se, şi florile s‑au veştejit, şi nu mai e nici urmă de fluture pe tufişul cu fluturi, numai unii morţi, terciuiţi pe cărare, ca nişte urme de frânare pictate cu pudră – unul singur, numai pe jumătate mort, mai flutură dintr‑o singură aripă...
M‑am oprit, fiindcă partea din fund a grădinii – zidul cu‑acea uşiţă neagră, de fier – s‑a estompat şi‑aproape că nici nu se mai vede. Nu din cauza‑nserării. Nu poate fi nici ora patru, deocamdată. Nu e nici pâclă – mă uit în sus, şi cerul e la fel de‑albăstrui, cum era şi pân‑acum. E vorba de grădina însăşi – grădina mai are puţin şi se dizolvă.
Mă‑ntorc pe călcâie, să‑i spun lui Jonah să lăsăm jocul pe‑altă dată, că e ceva care nu e‑n regulă, c‑avem nevoie să fie de faţă şi‑un adult. M‑aştept să‑l văd apărând în orice moment, alergând ca nebunul pe după colţul îndepărtat al casei. Tufele de mure se leagănă deja ca nişte tentacule subacvatice. Mă uit în spate, la grădină. Era un cadran solar, care acum a dispărut – şi pomii care făceau bărdace au dispărut şi ei. Ce se‑ntâmplă, oare, cu mine – orbesc? Aş vrea să‑mi spună tata că totul e‑n regulă, că nu orbesc, numai că tata e‑n Rhodesia, şi‑atunci aş vrea să‑mi spună mama. Unde‑o fi Jonah? Dacă toată chestia asta cu disoluţia l‑a prins şi pe el? Acuma, şi structura aia gen tunel, cu cadre de lemn, s‑a şters. Ce faci când mergi în vizită acasă la cineva, şi grădina casei cu pricina începe să se volatilizeze? Golul se‑apropie tot mai mult, ca un front atmosferic. Ei, şi la celălalt capăt a ce‑a mai rămas din aleea cu tufe de mure, îşi face apariţia Jonah, şi eu mă simt uşurat preţ de‑o secundă, fiindcă el precis o să ştie ce e de făcut, dar, uitându‑mă la forma băiatului care aleargă, şi ea se estompează şi se transformă într‑un ceva sumbru, mârâitor, cu ochi şi mai negri, ochi care mă cunosc, şi colţi care au de gând să termine de sfâşiat ce‑au început, şi către mine se repede, într‑un ralanti dătător de fiori, mare cât un cal care merge la pas iar eu aş ţipa dac‑aş putea dar nu pot fiindcă am pieptul sufocat de‑o panică mâzgoasă care mă‑neacă mă‑neacă şi‑s lupi e iarnă sunt oase şi cartilagii şi piele şi ficat şi plămâni deci e Foamete Foamete Foamete – şi tu fugi! aşa că fug înspre scările Conacului Slade şi‑mi alunecă picioarele pe pietriş ca‑n vise dar dacă se‑ntâmplă să cad mă prinde şi nu mi‑au mai rămas decât cel mult câteva clipe şi mă‑mpiedic pe trepte când să urc şi m‑apuc de mânerul uşii dă să se deschidă te rog dă să se deschidă s‑a blocat nu nu nu e de aur zgâriat şi nu se mişcă e cu striaţii se răsuceşte da nu da nu răsuceşte‑te odată‑mpinge trage‑mpinge roteşte răsuceşte mă prăbuşesc în faţă, pe‑un ştergător de picioare zgrunţuros şi pe‑un caroiaj cu dale albe şi negre, şi ţipătul meu se‑aude ca un ţipăt ţipat într‑o cutie de carton – înăbuşit şi‑atenuat.
Conacul Slade, de David Mitchell, Ed. Humanitas Fiction, 2020, traducere și note de Mihnea Gafița, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu