• „Dar cel mai de admirat e tot omul care, în mod negrăbit și fără să se apuce să muncească ostentativ, contemplă și vede” - Alexandru Paleologu

Cine are nevoie de un erou? – „Zorro”, de Isabel Allende

Cine are nevoie de un erou? – „Zorro”, de Isabel Allende

Scris cu (mult) amuzament și cu imaginea lui Antonio Banderas în minte, Zorro al lui Isabel Allende pare că-și propune să demonstreze că vremea eroilor și a romanelor de capă și spadă nu a apus. Cine mai are nevoie de eroi? Toată lumea, se pare: năpăstuiții sorții, domnișoarele romantice, cititorii, scriitorul...

Scris când într-un ritm alert, când într-unul mai liniștit, ce lasă timp cititorului să se delecteze cu micile povestiri care înconjoară fiecare personaj, Zorro este construit ca un bildungsroman ce prezintă, cronologic și foarte detaliat, copilăria și lenta maturizare a eroului. De la nașterea sa (excepțională, așa cum îi stă bine unui erou), la ritualurile de inițiere (sacră, realizată de bunica sa indiană, și profană, în cadrul societății secrete „Dreptatea”), de la alegerea unui animal totemic și până la confruntarea cu diferitele chipuri ale răului (Moncada, eternul rival, justiția defectuoasă, sclavia, nedreptatea socială), romanul prezintă nașterea unui erou de legendă.

Talentul cel mai mare al lui Allende, ca de altfel al tuturor marilor povestitori, este cel de a ne face să credem că, în viața noastră modernă, organizată și birocratizată, mai există loc și pentru un lucru pe care îl țineam minte din romanele copilăriei: aventura. Pe tot parcursul romanului, naratorul jucăuș și autoironic invită cititorul să participe la acțiune printr-un fel de înțelegere tainică privitoare la simpla plăcerea de a povesti (pentru unul) și de a citi (pentru celălalt), o înțelegere bazată pe credința asumată despre literatură ca divertisment și ca mijloc de evadare: „În curând ne vom lua rămas-bun, dragi cititori, pentru că povestea se termină atunci când eroul se întoarce de unde a plecat, transformat de aventurile și obstacolele prin care a trecut și pe care le-a învins. Ăsta e tipicul narațiunilor clasice, de la Odiseea până la poveștile cu zâne, și n-o să mă apuc eu să fac inovații”.

Pasiunea povestirii vizibilă este vizibilă și în faptul că fiecare personaj, oricât de neînsemnat, are și o poveste în spate, iar aceste povești nu se opresc la timpul prezent al acțiunii, ci își extind ramificațiile în trecut și în viitor pentru a se uni cu alte povești și evenimente. Întregul roman e ca un mic univers, mereu în expansiune, în care personaje sau întâmplări strălucesc mai tare sau mai slab, în funcție de cât de aproape sunt de steaua călăuzitoare care este, mereu, Zorro. Indieni nord-americani, țigani spanioli, circari și acrobați, pirați fără naționalitate, pelerini din toată creștinătatea, negri africani aduși ca sclavi în America, regine senegaleze și preotese voodoo, un întreg alai de marginali și personaje insolite îl însoțesc pe erou în drumul său prin lume, din America în Europa revoluționară și înapoi.

La un nivel mai profund romanul se revelează și ca un joc cu convențiile literare. În drumul său către formarea propriei legende, Diego de la Vega se dovedește a fi o combinație originală între Don Quijote (neîncetat în apărarea celor slabi și nedreptățiți, luptând pentru dreptate, cu succes, ce-i drept, de data aceasta) și Don Juan (un etern îndrăgostit, mereu în căutarea iubirii imposibile). Deși, grație șarmului personal, este adorat de reprezentantele sexului frumos, „Diego ține minte doar femeile care l-au chinuit cu indiferența lor” și „nu se îndrăgostește de ele, căci preferă idilele imposibile”. În același timp, Juliana, pentru Zorro totodată Dulcinee (pe care caută s-o salveze din ghiarele dușmanului său perpetuu, Rafael Moncada) și Doña Ana (este prima sa iubire imposibilă),  se dovedește a fi înrudită literar mai degrabă cu Emma Bovary („Îl aștepta pe eroul din cărți, cutezător și tragic, care-ar fi salvat-o din plictisul cotidian, și nici nu-i trecea prin minte că acela ar fi putut fi Diego de la Vega.”). De fapt, întregul roman poate fi considerat un joc de-a literatura datorită naratorului care nu se poate abține să nu insereze în poveste mici ironii auctoriale („mi-am propus să scriu o cronică sau o biografie, dar nu reușesc să relatez povestea lui Zorro fără a cădea în depreciatul gen al romanului”; „în calitate de cronicar al acestei istorii, voi avea ceva probleme cu finalul clasic «s-au căsătorit și-au trăit fericiți»”; „nimic nu e mai enervant decât un final în coadă de pește, tendința asta modernă de a lăsa cărțile la jumătate”).

Zorro ne arată, de fapt, cum se naște o legendă. Dincolo de nașteri mistice, inițieri dure și spectaculoase, lupte pe viață și pe moarte, mai există un amănunt fără de care viața nu poate intra în legendă: povestitorul. De la început până la final naratorul jucăuș se joacă cu convențiile  și tiparele literare și-și construiește, încet și metodic, pânza pe care își imortalizează eroul. Încă de la început povestitorul ne mărturisește: „Trebuie să istorisesc aceste aventuri pentru că degeaba și-ar pune Diego viața în pericol pe altarul dreptății dacă n-ar afla nimeni”. Cu alte cuvinte, degeaba viața bate filmul (sau cartea, în cazul nostru), dacă nu e nimeni care să o povestească: „Necunoscutul a încălecat pe armăsar și, ca să-i distreze pe cei mici, l-a făcut să sară berbecește, apoi și-a scos spada, făcând-o să strălucească la lumina torțelor, și a cântat o povestioară în versuri, compusă la New Orleans, în care era vorba de un călăreț viteaz care apare în nopțile cu lună să apere dreptatea, să-i pedepsească pe ticăloși și să-i cresteze cu litera Z”.

Zorro: începe legenda, de Isabel Allende, Ed. Humanitas Fiction, trad. Cornelia Rădulescu, col. „Seria de autor Isabel Allende”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 26 august 2013)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Charlotte”, de David Foenkinos (fragment în avanpremieră)

Portret al unei femei excepţionale şi evocare a unui destin tragic, „Charlotte”, adevărat succes de librărie, este povestea unei căutări. Romanul lui David Foenkinos, a primit Premiul Renaudot și Premiul Goncourt des Lycéens în 2014.

De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii? – „Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Pe fundalul unei povești amuzante și pline de suspans, cu o intrigă aproape polițistă, Margaret Atwood deschide în Mireasa hoțomană problematici incomode, precum criza cuplului modern ), dialectica subiect privitor (masculin)-obiect privit (feminin), războiul sexelor sau războaiele de uzură și luptele tăcute dintre femei.

Concurs Editura All: Otto Witte președinte (Comunicat de presă)

În cadrul campaniei de promovare a romanelor scriitorului scoțian Andrew Nicoll, Editura All organizează în blogosferă un concurs jucăuș în care îi provoacă pe bloggeri la o pseudo-campanie electorală pentru alegerea lui Otto Witte președinte.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu