• „Oamenii vor să afle răspunsuri pe căi cât mai comode, dar nu există drumuri pentru regi, cunoașterea trebuie plătită” - Solomon Marcus

Povești care te bântuie, despre „Chemarea monstrului”, de Patrick Ness

Povești care te bântuie, despre  „Chemarea monstrului”, de Patrick Ness

Dublu câștigător al Carnegie Medal (pentru ficțiune și ilustrații) Chemarea monstrului este un roman scris de Patrick Ness după o idee a lui Siobhan Dowd și minunat ilustrat de Jim Kay. Siobhan Dowd este o scriitoare engleză de young fiction foarte apreciată (în română încă nu a fost tradusă), care a murit de cancer în 2007 în plin avânt literar: scrisese patru romane (două fiind publicate postum) și lucra la cel de-al cincilea. După moartea ei, Patrick Ness a fost rugat să continue această a cincea carte (căreia Siobhan Dowd apucase doar să-i traseze personajele și intriga). Însă, după cum singur mărturisește, i-ar fi fost imposibil să scrie cartea pe care ea nu mai apucase s-o scrie. Dar cum „ideile bune au darul de a da naștere altor idei”, pornind de la schița ei Patrick Ness a dezvoltat propriul roman. Iar Jim Kay l-a ilustat. Și a ieșit o minunăție de carte.

 

...adevărul este că ideile bune au darul de a da naștere altor idei. Înainte să realizez ce mi se întâmplă, ideile lui Siobhan m-au ajutat să-mi vină și mie idei noi și m-am trezit cuprins de frenezia după care tânjește orice scriitor: aceea de a așterne cuvintele pe hârtie, de a scoate la lumină o poveste. (...) Iar acum a venit momentul să-ți predau ție ștafeta. Poveștile trebuie să circule, ele nu rămân în sertarul scriitorilor, deși ei sunt cei care pornesc cursa. Iată ce am reușit să facem eu și Siobhan. Așa că hai! Dă-i drumul! Fă-ți de cap!

Chemarea monstrului este o carte care ilustrează foarte frumos rolul terapeutic al literaturii și nevoia noastră fundamentală de povești. Oricât de avansată tehnologic ar fi societatea în care trăim, poveștile continuă să facă parte din structura psihicului nostru. Ne-am dezvoltat cultural ca ființe umane pornind de la nevoia de înțelegere a lumii, iar poveștile și miturile au fost primele noastre adaptări la lume. Fie că ne dăm seama sau nu, poveștile sunt felul în care lumea devine de înțeles pentru noi ca oameni. Iar lucrul ăsta e cel mai evident, și mai inconștient totodată, în dezvoltarea unui copil. Că le sunt citite sau povestite, un factor esențial în dezvoltarea armonioasă a unui copil sunt poveștile. Într-o formă subtilă (și care poate părea complet neadaptată la realitate pentru oamenii maturi), poveștile fac lumea de înțeles, o structurează și o îmbogățesc.

Conor O'Malley e un adolescent de 13 ani care e deja prea mare ca să mai creadă în basme și în monștri. Însă, de la o vreme, în fiecare seară se trezește dintr-un coșmar groaznic, iar acum un monstru (da, chiar un monstru ce are forma unui arbore de tisă umanizat) începe să vorbească noaptea cu el. (Apropo, deși nu se văd foarte bine fructele roșii specifice, în poza de copertă e chiar un mic arbore de tisă).

 

– Am avut la fel de multe nume câți ani sunt de la începutul timpului! urlă monstrul. Unii îmi spun Herne Vânătorul. Alții îmi zic Cernos. Iar alții îmi spun pur și simplu Omul Verde.

Un braț imens coborî și-l înșfăcă pe Conor, ridicându-l în aer. Vântul se încolăcea în jurul lor, scuturând cu furie pielea frunzoasă a monstrului.

– Cine sunt? continuă să urle monstrul. Sunt coloana vertebrală de care stau prinși munții! Sunt lacrimile plânse de râuri! Sunt plămânii prin care suflă vântul! Sunt lupul care ucide căpriorul, uliul care ucide șoarecele, păianjenul care ucide musca! Sunt căpriorul, șoarecele și musca ce sunt devorate! Sunt șarpele acestei lumi, care își devorează propria coadă! Sunt tot ce este neîmblânzit și tot ce nu poate fi îmblânzit!

Îl aduse pe Conor mai aproape de ochii lui. Sunt pământul ăsta sălbatic, Conor O'Malley, și am venit după tine.

Oricât ar încerca să-l nege (monștri nu există și nu ai cum să vorbești cu ei, nu?), el e acolo în fiecare seară și nu va pleca până când nu-i va spune lui Conor trei povești și-l va auzi apoi pe acesta spunându-i, la schimb, propria poveste. Și dacă vă închipuiți că e ușor, aflați că nu e. Pentru că unul dintre cele mai grele lucruri e să-ți poți spune singur propria poveste, mai ales atunci când încerci din răsputeri să fugi de ea și să o ascunzi de toată lumea. Ceva de genul: „Spune-mi de ce te temi, ca să-ți spun cine ești”. Însă, până la urmă, toți suntem eroi în propria noastră poveste și toți trebuie să învățăm să ne luptăm cu monștri și să găsim sensul propriei vieți.

Cartea este foarte bine construită, urmărind evoluția lui Conor atât în viața lui reală (familie, școală), cât și în cea psihică (coșmarurile și discuțiile cu monstrul său personal). Teama pe care Conor o ascunde de sine însuși este, până la final, intuită, însă nu este enunțată decât atunci când el este în stare să o enunțe. Ceea ce este extraordinar pentru că e tocmai ceea ce încearcă să facă și un psiholog cu pacienții săi: să-i ajute să-și dea seama singuri care le sunt problemele și apoi să găsească răspunsuri pentru ele. Venit să-l ajute pe Conor, monstrul nu are rolul de a-i face lucrurile mai ușoare, ci de a-l determina să treacă prin tot ceea ce i separe prea groaznic pentru a fi trăit (și spus). Suspansul crește exponențial, la fel ca și dorința noastră ca povestea să se termine cu bine. Însă una dintre cele mai importante lecții este că poveștile ne ajută să înțelegem ceea ce nu putem schimba. Și, de asemenea, că monștri (deși înfricoșători) nu sunt neapărat personaje negative.

 

Poveștile sunt cele mai sălbatice lucruri din toate câte există, mârâi monstrul. Poveștile te bântuie și te sfâșie, și te vânează.

Nu întotdeauna există un personaj pozitiv. Așa cum nu întotdeauna există un personaj negativ. Majoritatea oamenilor oscilează undeva între bine și rău.

 

Prezentarea mea poate părea nepotrivită pentru o carte de young fiction, însă asta se datorează faptului că mie mi s-a părut că ascunde o imensă bogăție simbolică și mi-a (re)deșteptat asocieri neașteptate. Nu este o carte dificilă, din contră se citește repede și cu plăcere, sau evident psihologică (deși poate naște asociații surprinzătoare în mintea cititorului, atât la nivel textual, cât și grafic), este, de fapt, un minunat basm modern. Și, ca toate basmele, adevărata bogăție se ascunde dincolo de cuvinte și începe să ți se reveleze după ce ai întors ultima pagină. 

Foarte frumos scrisă și ilustrată, cartea amestecă și reinterpretează simboluri și arhetipuri arhaice: teama de întuneric, teama de moarte, teama de necunoscut, dar și căldura maternă, nevoia de a ști clar ce e bine și ce e rău sau nevoia de a-ți înfrunta spaimele pentru a le depăși. Suntem oameni moderni, înconjurați de obiecte moderne și de viziuni moderne asupra lumii, însă, fundamental, psihicul nostru a rămas același. Iar o poveste bună încă poate face mai mult pentru noi decât toate gadgeturile din lume.

Am citit cu mare plăcere Chemarea monstrului, care este, în primul rând, o poveste foarte frumoasă, o poveste în dulcele stil clasic cum n-am mai citit demult: avem un erou, o căutare, probe care trebuie trecute, adevăruri ce trebuie învățate, un monstru ce devine personaj călăuzitor și un final în același timp surprinzător și nesurprinzător, fericit și nefericit, ce te lasă cu un zâmbet în colțul buzelor și o lacrimă în colțul ochilor. 

Chemarea monstrului, de Patrick Ness (după o idee originală de Siobhan Dowd), il. de Jim Kay, Ed. Trei, 2015, trad. Roxana Gamarț, col. „Young Fiction” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Corespondența lui Geo Bogza cu Sașa Pană reunită în volum deschide lista bogată a aparițiilor editoriale ale toamnei în colecția Anansi

„Exasperarea creatoare: corespondență”, de Geo Bogza și Sașa Pană, a apărut în colecția „Anansi”, unde vor mai apărea toamna asta volume precum „Opera poetică”, de Cesar Vallejo, „Infinitul într-o trestie”, de Irene Vallejo, „Când nu mai înțelegem lumea”, de Benjamin Labatut, sau „Claudius Zeul”, de Robert Graves.

O poveste care merită să fie spusă, despre „Sub aceeași stea”, de John Green

Sub aceeași stea nu e o carte ușoară, de fapt, e al naibii de grea pentru că te pune în fața lucrurilor de care-ți e cel mai teamă: teama de propria moarte, teama de moartea celor dragi, senzația că moartea ne jefuiește pe toți de ce avem mai scump. Însă tocmai de-aia ar trebui citită.

Toamna literară la Editura Trei: titluri mult așteptate, autori îndrăgiți și serii spectaculoase

Toamna debutează la Grupul Editorial Trei cu multe volume interesante. Se anunță, la editurile Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing, un sfârșit de an bogat în apariții editoriale, din domeniile psihologie, eseu și istorie, literatură, cărți pentru copii și lifestyle.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Raluca 30-10-2015 16:30

    Mi-am facut putin timp si am gasit cateva pagini si fragmente din acest roman. Vad ca e foarte bine structurat, imi place mult tema abordata, e una dintre cele pe care le frecventez foarte des. Insa am inteles ca e destul de special, sau sa-i spun schimbator. E destul de variat pe parcursul sirului narativ si asta imi place mult, surprizele sunt de multe ori bine primite, mai ales atunci cand stii ca sunt si placute.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 30-10-2015 21:58

    Oh, o să ai parte de surprize, te asigur :) E foarte frumos, mie mi-a plăcut extrem de mult. Mi-e puțin teamă să spun în recenzii că o carte e extraordinară, e o capodoperă etc, pentru că mi se pare că lăudatul excesiv poate fi puțin agresiv și poate să facă cititorii să aibă așteptări prea mari și apoi să fie dezamăgiți. Dar adevărul e că m-am simțit bine în cartea asta. M-am simțit învăluită într-o poveste bună și mi-a plăcut. Nu aș spune că e o capodoperă, dar e o carte în care m-am simțit bine. Și, uneori, ai nevoie de astfel de cărți :)