Lansare de carte la Târgul de Carte Gaudeamus, sâmbătă, 10 decembrie în intervalul 13.00 – 13.30 în standul editurii alături de Iulia Gorzo, Horia Ghibuțiu și Denisa Comănescu.
Roman câștigător, în 2022, al Ohioana Book Award for Fiction și al Reading the West Book Award • Finalist, în 2022, la British Book Awards, Dayton Literary Peace Prize for Fiction, Barnes & Noble Book of the Year, Le Grand Prix de Littérature Américaine • Nominalizat la Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2022 și la National Book Award 2021 • „Cea mai bună carte a anului 2021“ în publicațiile Time, Oprah Daily, Entertainment Weekly, Washington Post, Cosmopolitan și la NPR • Bestseller New York Times și Sunday Times.
Un manuscris din Grecia antică unește trecutul, prezentul și viitorul umanității. Constantinopol, 1453 – de-o parte și de alta a zidurilor orașului, doi copii, Anna și Omeir, sunt sortiți să se întâlnească, pentru a salva o carte și, prin gestul lor, pe ei înșiși. Idaho, în prezent – la etajul bibliotecii publice, octogenarul Zeno împreună cu cinci copii montează o bizară piesă de teatru, în vreme ce, la parter, adolescentul idealist Seymour se pregătește să detoneze o bombă, crezând că luptă pentru o cauză nobilă. În spațiu, peste câteva decenii – Konstance, pe o navă interstelară având ca destinație o exoplanetă, supraviețuiește doar călăuzită de o poveste pe care i-o spunea tatăl ei seară de seară. Destinele tuturor personajelor sunt legate de misteriosul manuscris din vechime, care celebrează puterea scrisului și a imaginației.
Cetatea cucului din nori e o construcţie admirabilă ca ambiţie şi execuţie, un mic labirint polifonic, cu multiple planuri temporale, unde cititorul se va pierde şi regăsi cu încântare, pentru că e clădit pe o temelie foarte solidă, care e nici mai mult, nici mai puţin decât credinţa autorului în puterea vindecătoare a poveştilor.
De când lumea și pământul, poveștile au avut darul de a vindeca. Aflate în fața unui dezastru – fie el război sau boală, extincție sau fanatism –, cele cinci personaje, Anna, Omeir, Seymour, Zeno și Konstance, descoperă, fiecare în cronologia sa și în peticul de lume unde se naște sau îi este sortit să ajungă, puterea imaginației de a aboli spațiul și timpul și de a scoate la iveală umanitatea în esența ei. Povestea pe care cei cinci o descoperă – aproape arheologic mai întâi, salvând-o de pe rafturile prăfuite ale unei mânăstiri abandonate, apoi prin tălmăcirea din greaca veche, pentru ca, în cele din urmă, s-o pună în scenă, dându-i viață – îi face să afle speranța acolo și atunci când orice urmă a acesteia pare să fie de negăsit. O poveste comic-bizară despre un om care visa să se transforme în pasăre traversează timpul și continentele, împletind destine, născând iubiri și prietenii și, mai cu seamă, salvând prin fantezie și curiozitate.
„O strălucită epopee despre iubire, război și bucuria pe care o aduc cărțile.“ (The Guardian)
„Uimire și disperare, dragoste, distrugere și speranță – toate își află locul în intriga somptuoasă a romanului.“ (The Observer)
„Într-o lume în care natura și poveștile sunt mai prețioase ca oricând, această carte minunată educă, alină și inspiră deopotrivă.“ (The Times)
Născut la 27 octombrie 1973 la Cleveland, Ohio, Anthony Doerr a absolvit Bowling Green State University. Primul său volum de povestiri, The Shell Collector, apărut în 2002, se bucură de un succes remarcabil, primind mai multe premii: Barnes & Noble Discovery Prize, Rome Prize, New York Public Library’s Young Lions Fiction Award. Își continuă cariera de scriitor cu romanul Despre Grace (About Grace; Humanitas Fiction, 2021), unul dintre cele mai frumoase și convingătoare debuturi ale noului secol, publicat în 2004 și încununat în 2005 cu Ohioana Book Award, fiind finalist la PEN USA Fiction Award în același an. A urmat, în 2007, cartea de memorii Four Seasons in Rome. Un nou volum de povestiri, Memory Wall, apărut în 2010, îi aduce în 2011 The Story Prize și Ohioana Book Award. Povestirile lui Anthony Doerr au câștigat patru O. Henry Prizes și au fost antologate în The Best American Short Stories, The Anchor Book of New American Short Stories, The Scribner Anthology of Contemporary Fiction. Toată lumina pe care nu o putem vedea (All the Light We Cannot See; Humanitas Fiction, 2016, 2021), publicat în 2014 și devenit bestseller internațional, este considerat de critici una dintre cele mai ambițioase și mai spectaculoase opere de ficțiune, dar și unul dintre marile romane ale secolului XXI. În 2015 a câștigat Pulitzer Prize și Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. A mai primit Australian International Book Award, iar în 2014 a fost finalist la National Book Award. Este tradus în peste 50 de țări. Cetatea cucului din nori (Cloud Cuckoo Land, 2021; Humanitas Fiction, 2022), bestseller New York Times câteva zeci de săptămâni, este, în 2022, câștigător al Ohioana Book Award și al Reading the West Book Award, fiind finalist la British Book Award, Dayton Literary Peace Prize, Barnes & Noble Book Award for Fiction, Le Grand Prix de Littérature Américaine și nominalizat la Carnegie Medal for Excellence in Fiction, iar în 2021 a fost finalist la National Book Award.
Cetatea cucului din nori, de Anthony Doerr (fragment)
Omeir
Oriîncotro ar privi, cale de o milă, ciocanele bubuie, toporiștile hăcuie, cămilele rag, mugesc, behăie. Trece pe lângă taberele unor meșteri de săgeți, ale unor șelari, cizmari și fierari; croitorii cos corturi înăuntrul unor corturi mai mari; băieții aleargă încolo și încoace purtând coșuri cu orez, cincizeci de dulgheri construiesc scări de asalt din bușteni descărcați de pe corăbii. S-au săpat șanțuri care să evacueze excrementele de om și animale, apa de băut e depozitată în munți de butoaie; în spate a fost construită o imensă topitorie mobilă.
Din fiecare ungher al taberei vin oameni care privesc cu drag la tunul care lucește în carul său, imens, orbitor. Obosiți de hărmălaie, boii se strâng unii într-alții: Clar-de-Lună pare să doarmă de-a-n picioarelea în timp ce rumegă, incapabil să țină capul sus, iar Copac își găsește un loc lângă el și se culcă într-o rână, cu o ureche zvâcnind. Omeir îi freacă piciorul stâng cu un amestec de salivă și frunze de gălbenele, cum ar fi făcut bunicul, și se frământă.
Pe înserat, oamenii care au adus tunul din Edirne se adună în jurul cazanelor aburinde. Un căpitan urcă pe o estradă să anunțe că recunoștința sultanului e nemărginită. „De îndată ce orașul cade“, spune el, „fiecare-și va putea alege câte o casă cu grădină și o femeie de soție“.
Toată noaptea, Omeir e trezit din somn de zgomotul pe care-l fac dulgherii în timp ce construiesc un postament pentru tun și o palisadă care să-l ascundă, iar a doua zi, căruțașii și boii trudesc neîntrerupt să le transporte. Câte o săgeată răzleață de arbaletă șuieră la răstimpuri dinspre parapetul crenelat al fortificațiilor exterioare, înfigându-se într-o scândură sau în glod. Maher agită pumnul spre ziduri.
— Noi putem zvârli în voi cu ceva oleacă mai mare decât astea, strigă el, și toată lumea care-l aude râde.
Seara, pe pășunea unde-și hrănesc boii, Maher îl găsește pe Omeir cocoțat pe un bloc de calcar și se așază lângă el pe vine, pigulindu-și o zgaibă de pe genunchi. Privesc dincolo de tabără spre șanțul de apărare și turnurile albe ca de cretă, cu dungi de cărămidă roșie. În lumina amurgului, talmeș-balmeșul de acoperișuri de dincolo de ziduri pare în flăcări.
— Crezi că mâine, pe vremea asta, toate astea vor fi ale noastre?
Omeir nu răspunde. Îi e rușine să spună că mărimea orașului îl îngrozește. Cum să fie construit de mâna omului?
Maher vorbește cu înflăcărare despre casa pe care are de gând să și-o aleagă, cu două etaje și o grădină cu peri și iasomie străbătută de șanțuri cu apă, și cum o să-și ia o soție cu ochi negri și o să aibă cinci fii și pe puțin o duzină de scăunele cu trei picioare – Maher vorbește mereu despre scăunele cu trei picioare. Omeir se gândește la căsuța de piatră din râpă, la maică-sa care face brânză, la bunicul șchiopătând până-n ocol, și-l podidește dorul de casă.
În stânga lor, în vârful unui delușor, corturile sultanului se înfoaie în vânt, înconjurate de scuturi, de un șir de șanțuri și de un zid de pânză. Sunt corturi pentru gărzile lui de corp, corturi pentru sfetnicii și vistiernicii săi, pentru sfintele relicve și șoimi, pentru astrologi, învățați și cei care-i gustă mâncarea, corturi pentru bucătărie, pentru toaletă, pentru contemplare. Lângă un turn de observație freamătă cortul personal al sultanului – roșu cu auriu, mare cât un pâlc de copaci. Omeir a auzit că e pictat pe dinăuntru în culorile paradisului și-i arde buza să-l vadă.
— Prințul nostru, în nețărmurita-i înțelepciune, spune Maher, observând încotro privește Omeir, a descoperit o slăbiciune. O hibă. Vezi pe unde intră râul în oraș? Lângă poartă, unde zidurile sunt scobite? Acolo curge apă de pe vremea Profetului, pace Lui, se adună, se infiltrează, macină. Fundațiile sunt slabe acolo și pietrele au început să se desprindă la îmbinări. Pe-acolo o să străpungem.
Pe toate zidurile orașului sunt aprinse focuri de veghe. Omeir încearcă să-și închipuie că înoată prin șanțul cu apă, escaladează povârnișul din capăt, se cațără cumva pe zidul exterior, luptă pe parapet, apoi aterizează într-un teritoriu al nimănui, în fața colosalului bastion al zidului interior, cu turnuri înalte cât doisprezece bărbați. Îți trebuie aripi; trebuie să fii zeu.
— Mâine noapte, spune Maher. Mâine noapte, două dintre casele alea vor fi ale noastre.
A doua zi dimineață se fac abluțiuni și se rostesc rugăciuni. Apoi, purtătorii flamurilor se strecoară printre corturi până-n fața liniilor și înalță steaguri viu colorate în lumina zorilor. Toată oastea răsună de tobe, tamburine și castaniete, o hărmălaie menită atât să sperie, cât și să inspire. Omeir și Maher îi privesc pe fabricanții de pudră – mulți cu degete lipsă, mulți cu arsuri pe gât și pe față – care pregătesc uriașul tun. Au expresii încordate de frica permanentă de a lucra cu explozibile instabile, duhnesc a sulf și șușotesc între ei în dialectul lor straniu ca niște necromanți, iar Omeir se roagă ca ochii lor să nu-i întâlnească pe ai lui, ca să nu dea vina pe fața lui hâdă dacă se întâmplă ceva rău.
Pe cei șase kilometri cât se întinde zidul pe uscat, tunurile au fost organizate în paisprezece baterii, dar nici una nu întrece în mărime bombarda la transportul căreia au trudit Omeir și Maher. Sunt încărcate și arme de asediu mai obișnuite – aruncătoare de pietre, lansatoare, catapulte –, dar toate par primitive prin comparație cu armele lustruite, caii murgi, carele și tunicile pătate de praf de pușcă ale artileriștilor. Nori albi de primăvară plutesc deasupra lor ca niște corăbii navigând spre un război paralel, soarele înaintează deasupra acoperișurilor orașului, orbind pentru moment armatele din fața zidurilor, și într-un sfârșit, la un semnal dat de sultan din vârful turnului său ascuns de falduri sclipitoare, tobele și talgerele amuțesc, iar stegarii coboară flamurile.
În dreptul a peste șaizeci de tunuri, tunarii dau foc pulberii de amorsare. Întreaga oaste – de la păstorii desculți din avangardă, înarmați cu bâte și coase, până la imami și viziri, de la slugi, grăjdari, bucătari și cioplitori de săgeți la trupele de elită ale ienicerilor, cu turbanele lor de un alb imaculat – privește. Privesc și oamenii din oraș, înșirați sporadic de-a lungul zidurilor exterioare și interioare: arcași, călăreți, pionieri, călugări, cei curioși și imprudenți. Omeir închide ochii, își acoperă urechile cu antebrațele și simte cum crește presiunea, simte tunul colosal adunându-și teribila energie, și preț de-o clipă se roagă să doarmă, iar când va deschide ochii să se pomenească acasă, rezemat de trunchiul tisei pe jumătate uscate, deșteptându-se dintr-un vis nesfârșit.
Bombardele trag una după alta, din țevile lor iese un fum alb în timp ce reculul le smucește înapoi, zguduind pământul, și peste șaizeci de ghiulele de piatră zboară spre oraș atât de iute că nu le poți urmări cu privirea.
Nori de praf și piatră pulverizată se înalță din loc în loc pe ziduri. O ploaie de fragmente de cărămidă și calcar se abate asupra oamenilor la aproape cinci sute de metri depărtare și un vuiet străbate oștile adunate.
Când fumul se risipește, Omeir vede că o bucată a turnului de pe zidul exterior e aproape prăbușită; altfel, zidurile par neatinse. Tunarii toarnă ulei de măsline peste uriașul tun ca să-l răcească, un ofițer își pregătește oamenii ca să încarce a doua ghiulea de cinci sute de kilograme, Maher clipește a mirare și abia într-un târziu uralele se domolesc îndeajuns pentru ca Omeir să audă urletele.
Ana
E în curte, taie niște lemne găsite când se aud iar tunurile, o duzină de focuri înlănțuite, urmate de huruitul îndepărtat de piatră sfărâmată. În urmă cu câteva zile, jumătate dintre femeile din atelier izbucneau în plâns auzind cum bubuie mașinăriile de război ale sultanului. În această dimineață se mulțumesc să facă semnul crucii în aer, deasupra ouălor fierte. Un urcior tremură pe o poliță, iar Chryse întinde mâna, să-l oprească.
Ana aduce lemnele în spălător, face focul, și cele opt brodărese rămase mănâncă și se întorc în atelier fără tragere de inimă. E frig și nimeni nu dă zor la cusut. Kalafates a fugit cu aurul, argintul și perlele de cultură, n-a rămas prea multă mătase și, oricum, or mai fi fețe bisericești care să cumpere veșminte de brocart? Toată lumea pare să împărtășească ideea că lumea se va sfârși curând și singura misiune esențială e să-ți speli întinăciunea sufletului înainte de ziua cu pricina.
Văduva Teodora stă la fereastra atelierului, rezemându-se în baston. Maria ține ghergheful la câțiva centimetri de ochi în timp ce împunge cu acul gluga de mătase.
Seara, după ce o duce pe Maria la adăpost în chilia lor, Ana străbate pe jos peste un kilometru ca să se alăture celorlalte fete și femei pe terasa dintre zidurile interioare și cele exterioare. Muncesc în echipe, umplând butoaie cu iarbă, pământ și bucăți de zidărie. Vede călugărițe în veșmintele lor obișnuite ajutând la prinderea butoaielor în scripeți, vede mame îngrijind pe rând de nou-născuți pentru ca celelalte să dea o mână de ajutor.
Butoaiele sunt ridicate cu ajutorul unor scripeți trași de măgari până pe creasta zidurilor exterioare. După căderea întunericului, câțiva soldați de un curaj nebun se târăsc peste baraje construite în grabă, chiar pe sub nasul trupelor sarazine, coboară butoaiele și umplu spațiile goale din jurul lor cu crengi și paie. Ana vede barajele întărindu-se cu tufe întregi și puieți – ba chiar și cu tapiserii și covoare. Orice, numai să amortizeze impactul cumplitelor ghiulele de piatră.
Acolo, sus, pe zidul exerior, de fiecare dată când tunurile sultanului bubuie, Ana simte detunăturile pătrunzându-i în oase și zguduindu-i inima în cușca ei. Uneori, câte o ghiulea trece pe lângă țintă și se abate vuind peste oraș, unde o aude cum se îngroapă într-o livadă, o ruină sau o casă. Alteori, ghiulelele lovesc barajele care nu se sfărâmă, ci înghit proiectilul cu totul, iar apărătorii de pe ziduri chiuie.
Momentele de acalmie o sperie și mai tare: când munca încetează și aude dincolo de ziduri cântecele sarazinilor, scârțâitul mașinăriilor lor de asalt, nechezatul cailor și behăitul cămilelor. Când vântul e prielnic, simte mirosul mâncării lor. Să fie atât de aproape de niște oameni care-i vor moartea. Să știe că doar o bucată de zid îi împiedică să-și facă mendrele.
Muncește până când nu-și mai vede mâinile în fața ochilor, apoi se târăște spre casă, casa lui Kalafates, ia o lumânare din spălător, se urcă în pat lângă Maria, cu unghiile rupte și mâinile încrustate de mizerie, trage pătura peste ele amândouă și deschide micul manuscris maro, legat în piele de capră.
Citește cu greu. Unele file sunt parțial acoperite de mucegai, copistul care transcrisese povestea nu separase cuvintele prin spații, lumânările de seu împroașcă o lumină slabă și de multe ori se simte atât de obosită, încât rândurile par să unduiască și să-i joace în fața ochilor.
Păstorul din poveste se transformă fără să vrea în măgar, apoi în pește, și ajunge să înoate prin măruntaiele unui leviatan gigantic, luând la rând continentele în timp ce se ferește de lighioane care încearcă să-l mănânce: e stupid, absurd; n-are cum să fie unul dintre acele compendii de minunății la care râvneau copiștii, nu-i așa?
Și totuși. Când șuvoiul de greacă veche devine curgător și ea se cațără în poveste ca pe zidul mănăstirii de pe stâncă – sprijinindu-și mâna aici, piciorul dincolo –, frigul umed din chilie se risipește și-n locul său se înfiripă lumea vie și caraghioasă a lui Eton.
Monstrul nostru marin se luptă cu altul, chiar și mai mare și mai monstruos decât el, apele din jurul nostru prinseră a tremura și corăbii cu câte o sută de marinari la bord se scufundară în fața mea, în timp ce insule întregi erau smulse și duse departe. Îngrozit, am închis ochii și mi-am ațintit gândurile asupra orașului aurit din nori…
Întorci o pagină, iei la rând propozițiile: rapsodul își face apariția și suflă o lume de culoare și zgomot în spațiul din capul tău.
Sultanul nu numai că și-a pus Spintecătorul să gâtuie orașul dinspre răsărit, anunță Chryse într-o noapte, nu numai că și-a poziționat flota astfel încât să blocheze marea dinspre apus, nu numai că a adunat ostași fără număr, cu mașinării de artilerie înspăimântătoare –, ci a adus acum echipe din minele de argint sârbești, cei mai buni mineri din lume, care să sape tuneluri pe sub ziduri.
Când vestea ajunge la urechile Mariei, săpătorii de tuneluri ajung s-o terorizeze. Umple odăița cu vase pline de apă și stă aplecată deasupra lor, scrutând suprafața după cel mai neînsemnat semn de activitate subterană. Noaptea o trezește pe Ana ca să asculte cum zgreapțănă lopețile și târnăcoapele sub podea.
— Se aude tot mai tare.
— Eu n-aud nimic, Maria.
— Nu cumva se mișcă podeaua?
Ana o ia în brațe.
— Încearcă să dormi, surioară.
— Le aud vocile. Vorbesc chiar sub noi.
— E doar vântul pe horn.
Dar, cu toată logica, Ana simte frica strecurându-i-se în suflet. Își imaginează un pluton de omuleți în caftane, ghemuiți într-o groapă chiar sub patul lor, cu fețele înnegrite de pământ și ochii imenși în întuneric. Își ține respirația; îi aude zgâriind cu vârfurile cuțitelor pe dedesubtul dalelor de piatră.
Într-o seară de la sfârșitul lunii, scormonind după mâncare în partea răsăriteană a orașului, Ana dă să ocolească forma mătăhăloasă și roasă de vreme a Hagiei Sofia, dar se oprește. Ascunsă în port, printre case, mănăstirea de pe stâncă se profilează pe fundalul mării. A luat foc. Flăcările joacă la ferestrele năruite și o coloană de fum negru se încolăcește pe cerul vinețiu.
Răsună clopotele – nu-și dă seama dacă pentru a îndemna lumea să lupte cu focul sau pentru altceva. Poate că bat pur și simplu pentru a-i îmbărbăta pe oameni să nu se lase. Un stareț lipăie pe lângă ea cu o icoană în mână, cu ochii închiși, urmat de doi călugări care poartă fiecare câte o cădelniță fumegândă, iar fumul care iese din mănăstire stăruie în amurg. Ana se gândește la coridoarele reci și putrede, la biblioteca mucezind sub arcadele ei sfărâmate. La manuscrisul din chilia ei.
Zi după zi, spusese italianul cel înalt, an după an, timpul șterge cărțile vechi din lume.
O servitoare cu fața brăzdată de cicatrice se oprește în fața ei.
— Du-te acasă, copilă! Clopotele îi cheamă pe călugări să îngroape morții, astea nu-s vremuri de umblat creanga.
Când se întoarce acasă, o găsește pe Maria șezând țeapănă în chilia lor, în beznă deplină.
— Ăsta-i fum? Îmi miroase a fum.
— E doar o lumânare.
— Mă simt slăbită.
— Trebuie să fie de la foame, surioară.
Ana se așază, înfășoară pătura în jurul lor și ia gluga de mătase din poala surorii ei, cu cinci dintre cele douăsprezece păsări deja gata – porumbelul Sfântului Duh, păunul Învierii, cinteza care a încercat să smulgă cuiele cu care a fost răstignit Isus pe cruce. O face sul, cu degetarul și foarfeca Mariei înăuntru, aduce din colț bătrânul manuscris ponosit și dă la prima filă: PENTRU NEPOATA MEA DRAGĂ, ÎN SPERANȚA CĂ-ȚI VA ADUCE SĂNĂTATE ȘI LUMINĂ.
— Ascultă, Maria, spune ea și o ia de la capăt.
Bețivanul și nerodul de Eton ia un oraș dintr-o piesă de teatru drept un loc adevărat. Pornește către Tesalia, tărâm fermecat, și se transformă din greșeală în măgar. De această dată, povestea curge mai iute și, cum citește ea cu voce tare, se întâmplă un lucru curios: câtă vreme menține constant fluxul cuvintelor care scaldă urechile Mariei, sora ei nu pare să sufere atât de mult. Mușchii i se relaxează; capul îi cade pe umărul Anei. Măgarul Eton e răpit de bandiți, fiul morarului îl leagă la roată, copitele lui obosite și crăpate îl poartă într-un loc unde natura se sfârșește. Maria nu geme de durere și nici nu șușotește despre mineri nevăzuți din adâncurile pământului, care scormonesc pe sub podea. Stă lângă ea clipind la lumina lumânării, cu chipul înveselit.
— Chiar crezi că e adevărat, Ana? Un pește așa de mare, că poate înghiți corăbii cu totul?
Un șoarece străbate-n fugă podeaua de piatră, se ridică pe picioarele dindărăt și stă în fața ei cu nasul fremătând și capul într-o parte, de parc-ar aștepta un răspuns. Sfânta Coralia stă nemișcată în nișa ei, cu o mână ascunsă în robă, cealaltă cu două degete ridicate. Ana se gândește la ultima ei întâlnire cu Licinius. Μῦθος, așa scrisese, mýthos, o conversație, un basm, o legendă din zilele de întuneric de dinainte de venirea lui Cristos.
— Unele povești, răspunde ea, pot fi deopotrivă adevărate și neadevărate.
La capătul coridorului, văduva Teodora pipăie mărgelele tocite ale rozariului ei la lumina lunii. În chilia vecină, bucătăreasa Chryse, pe jumătate știrbă, bea dintr-o carafă cu vin, își pune mâinile crăpate pe genunchi și visează o zi de vară în afara zidurilor, când se plimbă pe sub cireși, sub un cer plin de ciori. La un kilometru și jumătate spre răsărit, în pântecul unei carace ancorate, tânărul Himerius, recrutat în trupele care improvizează apărarea navală, stă printre alți treizeci de vâslași, rezemat de coada unei vâsle uriașe, cu spatele zvâcnindu-i, cu palmele însângerate – ultimele opt zile din viața lui. În bazinele subterane de sub biserica Hagia Sofia, trei bărcuțe plutesc pe oglinda neagră a apei, pline cu trandafiri de primăvară, în timp ce un preot cântă un imn în bezna care-i întoarce ecoul.
Cetatea cucului din nori, de Anthony Doerr, Humanitas Fiction, 2022, traducere din engleză de Iulia Gorzo, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu