O poveste despre prietenie, despre feminitate și feminism, despre condiția artistului în lume, despre bărbați și despre femei, despre rătăcirile secolului XX și, mai presus de toate, despre dorința impetuoasă de a păstra clipa.
Extrem de bine scrisă, cu o atenție deosebită în redarea detaliilor și în descrierea atmosferei, Ochi-de-pisică este povestea lui Elaine Risley, o pictoriță canadiană de 50 de ani, care se întoarce în orașul natal pentru un vernisaj retrospectiv al întregii sale opere. Întoarcerea e un bun prilej de reamintire, iar fluxul memoriei atrage cititorul într-un labirint al amintirilor din care cu greu se poate desprinde. Construit pe mai multe planuri temporale, de la trecutul îndepărtat al primei copilării, trecând printr-un timp al metamorfozelor și alunecărilor (adolescența și prima tinerețe) și până la prezentul ce marchează începutul declinului („îmbătrânirea începe și se metastaziază de la coate”), romanul este povestea unei prietenii ratate.
La un nivel profund, Ochi-de-pisică este și o lungă meditație pe tema timpului făcută din mai multe perspective: științifică (pornind de la teoriile lui Stephen Hawking despre legătura timp-spațiu, despre posibilitatea călătoriei în timp, văzută ca modalitate ce ar putea permite revederea cu fratele pierdut), personală (în care timpul înseamnă doar îmbătrânirea ireversibilă alături de dorința ca lucrurile să nu se schimbe, să rămână „așa”) și diacronică (prin diferența între atunci – viața de după al Doilea Război Mondial – și acum – lumea „post-orice”). Însăși picturile lui Elaine nu sunt altceva decât încercări inconștiente de a opri timpul, de a-l încetini măcar („pesemne că am crezut că salvez ceva de scurgerea timpului, conserv ceva”).
Dorința de a păstra cât mai mult inocența copilăriei, ușurința de a fi fericită fără a ști că ești, acea stare de bine pe care nu o conștientizezi ca atare (și nici n-o prețuiești, doar o trăiești) pentru că nu ai apucat încă să cunoști răul ca să știi că ai pierdut-o. Acea stare de fericire pe care știi că ai avut-o abia după ce ai pierdut-o. În cazul lui Elaine este vorba de timpul îndepărtat al primei copilării, a vieții nomade a familiei sale prin Canada rurală, a unei vieți tot timpul în mers care fugea parcă din fața timpului. Dacă te miști cu viteza luminii, timpul nu se mai scurge la fel de repede, iar dacă ești mereu în mișcare poți fi înaintea timpului, poți scăpa de efectele trecerii sale.
De-a lungul întregii sale vieți Elaine caută mijloace de a se sustrage acțiunii timpului: copilul care-și dorește să se poată retrage în nemișcarea bilei ochi-de-pisică de unde poate observa spectacolul mut și inutil al mascaradei sociale („Uneori, când am bila la mine, pot vedea așa cum vede ea. Văd oamenii mișcându-se ca niște strălucitoare păpuși animate, îi văd deschizând și închizând gurile, fără să se audă vreun cuvânt.”; „Cu ajutorul puterii lui mă retrag înapoia ochilor mei. În fața mea sunt Cordelia, Grace și Carol. (...) Sunt ca niște marionete acolo, înainte, mici și clare. Pot să le văd sau să nu le văd, după bunul meu plac.”) se transformă în adultul care dorește cu tărie să creadă în noua religie a cosmeticelor, în puterea lor de a conserva ultimele rămășițe ale tinereții înainte ca inevitabilul declin să înceapă („Asta e o religie. Voodoo și farmece. Aș vrea să cred în ea, în creme, loțiuni regeneratoare, unguente transparente în flacoane lucitoare ca de gumă arabică. (...) aș folosi orice: bale de melc, salivă de broască, ochi de triton, ca să mă mumific, să stăvilesc pic-pic-ul timpului, să rămân, mai mult sau mai puțin, așa cum sunt.”)
Ochiul-de-pisică din titlu este dorința copilului (și a adulutului de mai târziu) de a îngheța timpul și de a păstra clipa, de a o încapsula și de a o sustrage trecerii timpului, schimbării, uitării. Este, de asemenea, un talisman care-ți dă puterea să te retragi, să nu participi și să observi lumea din interiorul unui spațiu închis, dar protector totodată, pentru că, atîta timp cât poți fugi înăuntru, schimbările și răutatea lumii nu te pot atinge.
În căutarea timpului pierdut al copilăriei, Elaine merge pe firul amintirilor declanșate de un peisaj familiar, de un colț de stradă sau de un tablou propriu, trecerea din planul prezent spre cel trecut și invers realizându-se printr-un joc subtil al timpurilor verbale. În cele din urmă timpul verbal al întregului roman este prezentul continuu al conștiinței pentru care toate lucrurile coexistă pe același plan al existenței. În teatrul minții, al cărui singur regizor este eul propriu, trăirile prezente și amintirile se amestecă, se înlănțuie, urmând un fir al Ariadnei într-un labirint de imagini, mirosuri, cuvinte și tăceri. O mică inadvertență a acestui stil de povestire bazat pe fluxul memoriei ar fi respectarea cronologiei faptelor. Firul cronologic face ca lucrurile să fie mai clare și mai ușoare pentru cititor, însă memoria afectivă nu este niciodată liniară.
Războaiele tăcute, cruzimile subtile dintre fetițele de 9 ani nu mai fuseseră atât de detaliat descrise și au indignat, la vremea apariției romanului (1988), grupările feministe. Deși o eventuală întâlnire cu Cordelia, dorită și evitată totodată, este proiectată pe tot parcursul romanului, pe străzile și în magazinele din Toronto, aceasta nu se petrece în cele din urmă. Iar la finalul celor 500 de pagini de amintiri, regrete și dure introspecții, în timp ce avionul decolează și ea părăsește pentru a doua oară orașul copilăriei, de această dată definitiv, Elaine renunță la vechile temeri și complexe și nu rămâne decât cu gustul amar al unei prietenii ce ar fi putut să fie („Iată ce-mi lipsește, Cordelia: nu ceva ce s-a dus, ci ceva ce nu se va întâmpla niciodată. Două femei bătrâne chicotind împreună la un ceai.”)
Tonul trist al romanului, dat de amintirile întunecate ale umilințelor din copilărie și de sentimentul acut al eșecului („Tăcem amândoi, cu gândul la eșecuri. Nu ne-a mai rămas prea mult timp ca să devenim ceea ce intenționasem.”) este îndulcit de ironiile la adresa propriei persoane, a artei și condiției artistului („Îmi amintesc că a trebuit să înghit niște căcat din pricina capodoperei ăsteia”) și a lumii contemporane în general. Chiar dacă nu s-a putut pune la adăpost de efectele trecerii timpului, la maturitate Elaine poate observa cu detașare spectacolul absurd al lumii în care trăiește.
Ochi-de-pisică, de Margaret Atwood, Ed. Leda, 2007, trad. Virgil Stanciu, col. „Maeștrii Leda” (Ed. Polirom, 2014, trad. Virgil Stanciu, col. „Top 10+)
(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 2 august 2013)
Scrie un comentariu