• „The only way to do it, is to do it” - Merce Cunningham

O poveste a ratării, despre „Cât de aproape sunt ploile reci”, de Bogdan Coșa

O poveste a ratării, despre „Cât de aproape sunt ploile reci”, de Bogdan Coșa

Cât de aproape sunt ploile reci, de Bogdan Coșa, este o radiografie a satului românesc contemporan sau, mai bine zis, a degradării sale progresive, cu acțiunea plasată undeva în Ardeal, lucru de care-ți dai seama după vorbirea personajelor, dialogurile fiind foarte bine realizate, iar oralitatea stilului excelentă. Mie mi-a plăcut mult romanul, deși i-am găsit câteva noduri în papură. Mai exact trei. Încep cu minusurile ca să-mi rămână laudele și părțile frumoase la final. 

Cum ziceam, dialogurile și oralitatea stilului sunt foarte bine realizate, dar nu m-am putut abține să nu mă întreb dacă cei care nu cunosc arhaismele și regionalismele zonei vor putea să-l aprecieze și, chiar, să-l înțeleagă. Asta ar fi un prim minus al cărții. Am înțeles necesitatea regionalismelor în dialogurile dintre personaje, dar nu i-am înțeles rațiunea în narațiune și descrieri (descrieri care, uneori, mi s-au părut prea lungi și lirice). Iată un scurt fragment de descriere: 

Soarele răsărise, împrăștiind ceața de tot, dar peste brazde avea să cadă abia într-o oră; grădina era chiar sub pădure, iar soarele trebuia să se înalțe mai întâi deasupra brazilor; momentan încălzea doar muntele de pe partea cealaltă a râului, aflat la două-trei sute de metri depărtare, și drumul național care curgea lipit de el și care urca mult deasupra satului încropit în borta dintre munți. Mașinile circulau pe după parapete într-o direcție și în cealaltă, intrând sau ieșind din județ pe la hotarul înălțat nu departe, în vârful unui deal, în dreptul altei grădini a Aureliei. Acolo locuise ea cu băieții, în primii ani de căsnicie, în casa în care crescuse Ionică; în timp ce ridicau noua casă, în care aveau să locuiască apoi toată viața, îi îngrijiseră pe părinții adoptivi ai bărbatului, care le lăsaseră cocioaba cu anexele și cele două grădini,, Și pentru că ținuseră întotdeauna multe animale, cu cât erau mai multe grădini de muncit, cu atât mai bine. Mai mult fân de dat la vaci, mai multă otavă de ținut oile peste iarnă, mai mulți cartofi pentru porci, mai multe grăunțe pentru găini. Dar acum grădinile erau lucrate doar ca să nu rămână nelucrate, să nu se facă de râs; Aurelia nu mai ținea atâtea animale, pe copii nu-i interesa. Și totuși, ea nu știa să facă nimic altceva. Și pentru că fânul i se învechea de la un an la altul, nici copiii nu mai voiau s-o ajute să-l muncească. O făceau fără tragere de inimă și doar pentru că, atunci când nu muncea, o boală misterioasă o punea la pat, făcând-o să geamă săptămâni la rând, până creștea iarba la loc. [s.m.]

Un al doilea minus ar fi scriitura potrivită, uneori, mai mult unui scenariu decât unui roman. Mi s-a întâmplat de câteva ori să reiau pasaje întregi pentru că nu mă prindeam cine cu cine vorbea sau cine ce făcea. Dacă era un film era foarte clar, dar în roman lucrurile trebuie numite pentru a fi imaginate. De exemplu, în episodul de mai jos avem un personaj care stă în fața unui laptop, uitându-se la un meci de fotbal. După o pauză marcată tehnic de un rând liber, narațiunea continuă astfel: „Pe măsură ce treceau secundele, Petru era cuprins tot mai tare de neliniște. Într-un final, ecranul se stinse. Mexicul începu curajos, împingând liniile Germaniei în propria jumătate”. Ești un pic nedumerit: personajul stă în fața unui ecran, ecranul se stinse, dar cumva meciul continuă. Mai reiei o dată pasajul, tot nu înțelegi. După încă câteva fraze și câteva recitiri, te lămurești: „Bău o gură de bere și se așeză mai adânc în fotoliu, încercând să revină la starea de dinainte, dar confortul acela dispăruse, așa că se ridică după telefon”. De fapt, ecranul care se stinsese era cel al telefonului la care nu voia să răspundă. O scurtă mențiune la „ecranul telefonului” în primul fragment era suficientă ca să clarifice lucrurile. Nu sunt prea multe astfel de cazuri, ce-i drept, dar când te oprești ca să reiei lectura pentru că n-ai înțeles, ieși nițel din convenția literaturii și e deranjant. 

Excelent scris, romanul e o saga tristă care ar fi fost perfectă dacă nu i-ar fi lipsit, după mine, un ingredient esențial: umorul. Ăsta e al treilea și ultim minus. Mi s-a părut că totul e luat un pic prea în tragic, iar atmosfera dominantă prea tristă și senzația asta „întunecă” un pic plăcerea lecturii. Un pic de umor nu i-ar fi stricat, din contră. M-am tot gândit, pentru comparație, pe timpul lecturii la cărți precum Poartă-ți plugul peste oasele morților, de Olga Tokarczuk (care se petrece într-un univers atât de familiar că ar putea fi, fără probleme, un sat de pe la noi) sau Patria lui Fernando Aramburu (tot o saga, tot un context tragic, dar cu mici tușe de umor pe marginea hachițelor personajelor care mai detensionau atmosfera). Comparabil cu romanul lui Coșa mi s-a părut Constantin al lui Iulian Bocai, la fel, excelent scris, cu personaje memorabile, dar în care regăsești un umor subtil ce salvează povestea de la prea mult dramatism. Știu că e posibil ca autorul să fi vrut intenționat să rămână în acest registru dramatic, dar eu, ca cititor, l-am simțit prea apăsător. La scurt timp după ce am terminat Cât de aproape sunt ploile reci am dat peste o replică a unui personaj dintr-o altă carte (Prietenul, de Sigrid Nunez) care mi-a întărit impresia asta: „...încercați să vă gândiți la o carte bună care, indiferent cât de sumbru e subiectul, nu include ceva comic”. 

Pe de altă parte, am găsit în romanul lui Bogdan Coșa episoade absolut ebluisante (nu există în română, știu, dar îmi pare cuvântul cel mai potrivit), scene realizate doar din gesturi, tăceri și frânturi de dialog, fragmente absolut extraordinare, cum ar fi cel al derivei alcoolicului Nuțu povestită „din interior”, încercarea sa de a se ancora în realitate și imposibilitatea de a o face, sau masa „ratată” de Crăciun a fraților Toader. Nu pot încheia fără să las și fragmente și din acele episoade care m-au marcat și în care mi se pare că rezidă adevărata valoare a cărții. De exemplu, Nuțu, fratele alcoolic, fost pușcăriaș, ruda săracă și ratată, pe care toți îl privesc cu un amestec de dispreț și teamă, expus în toată disperarea ființei sale profunde. Îl știți, e bețivul satului sau al cartierului, drojdierul fără speranță, murdar de noroi și cu privirea hăituită pe care-l ocoliți când îl vedeți. Doar că n-o să-l mai priviți niciodată astfel după ce citiți: 

Era departe de orice lumină; chiar dacă soarele avea să răsară și să umple camera, îi venea greu să creadă că mai rezistă. Băuse două săptămâni, în fiecare zi tot mai mult, speriat că o să vină din nou clipa în care o să rămână fără; descurajat, incapabil să-i imagineze cum o să îndure. Dar la fel ca întotdeauna, voința corpului era mai puternică. 

La început, abia dacă putea merge. Apoi, treptat, se oprea din tremurat și îi venea mai ușor să mânânce, dar putea să dureze mai multe zile până să înghită ceva. Când se întrema, mergea prin sat să-și caute de lucru. Dacă nu-și găsea de lucru, căuta să-și prindă mâinile în ogradă, în atelier, în grădină, dar n-avea răbdare să facă nimic. Își pierdea cumpătul. Îi era rău și îi vâjâiau urechile.

Simțea nevoia să-și facă rău, să strice, să dărâme, garduri, cotețe, să spargă geamurile, și i se făcea frică. 

Secundele, ca foarfecile frizerului, clanț-clanț, pe lângă organele sale interne, împungând adânc printre coastele lui. 

Creierul, într-o carcasă de gheață.

Vedeniile. 

Credea că halucinează de foame. Se simțea singur, departe de lume și prea slăbit ca să mai îndrăznească. Voia doar să amortizeze suferința. 

Și, pentru că tot it's the season, o masă de Crăciun în familie, departe de tot ce ne-am închipui că înseamnă „magia Crăciunului” și „bucuria sărbătorilor în familie” sau „Crăciunul tradițional la țară”. 

În afară de colindele ce răsunau de câteva ore din televizorul Aureliei, la care se uitau toți, mai aproape sau mai departe de patul bătrânei, ziua nu avea nimic festiv. Din când în când, Nae mai arunca în foc un chiștoc, un lemn. Dana se ducea în dormitor să vadă ce mai era la celelalte posturi de televiziune, apoi se întorcea și anunța dezamăgită: 

- Îi Crăciunu', da' n-ai la ce să te uiți. 

Mădălina nu-i dăduse niciun semnal. O suna în fiecare zi de când plecase în Anglia, era ritualul lor, dar acolo era încă devreme. (...) 

- Mă apuc să fac o salată boeuf, vreți? întrebă Dana. 

- Eu nu știu cât pot să mănânc, da' tu fă, că lu' Nae știu că i-o fi foame... Poate vine și Nuțu să guste ceva...

Nae țâțâi - lui nu îi era foame, îi era ciudă. Nu-și putea explica ce se-ntâmplase, de ce nu gătise nimeni nimic. Dana lucrase toată săptămâna, mama Aurelia nu mai putea, dar, chiar și dacă n-ar fi venit el, ce avuseseră de gând, să nu sărbătorească în nici un fel Crăciunul? Când cumpărase făina, orezul, își amintise oalele aburind în care fierbeau sarmalele, tăvile de copt unse cu ulei și inima lui prinsese elan: ajunsese apoi în sânul familiei; dar acasă nu-l așteptase nicio coptură, niciun cozonac. 

Ființele acelea sclipitoare de pe ecran supseseră tuturor energia vitală și, în locul obligațiilor față de ceilalți și față de grăuntele lăuntric al fiecăruia, sădiseră îndoială, insatisfacție, descurajare. 

În bucătăria întunecoasă, lanțurile cu care fiecare era legat în felul lui de televizor străluceau ca pielea de șarpe. 

- Dacă voi nu vreți, nu trebuie să faceți pentru mine... Azi v-ați găsit să fierbeți, să frecați maioneză? 

- Stai cuminte, că n-o fac cu carne. Tai cartofii, morcovii, maioneză și castraveți murați am cumpărat, și pun parizer de pui, am adus aseară, e proaspăt, numai tre' să-l tai. 

- Mă gândeam să văd ce face Nuțu de nu vine pe aici, zise Nae. Mă gândeam să ne îmbrăcăm și să mergem un pic în pădure, să aducem un brăduț frumos, să-l avem în antreu.

- Da... Brad mai lipsește, că suntem copii mici! Nici măcar Mădălina n-o făcut brad! 

- Păi, zăpadă nu-i, colindători n-au venit, măcar brad s-avem. 

Aurelia se uita la ei și i se părea că-i vede copii, certându-se pentru te miri ce. (...)

Este o poveste a ratării, oricum ai lua-o. Este, nu te poți abține să nu faci comparația, satul lui Rebreanu și al lui Marin Preda eșuat în secolul XXI („Timpul mic și timpul mare trecuseră deopotrivă peste gospodărie și dăduseră jos culoarea de pe tot ce se putuse”). Este eșecul societății românești pe care n-o vedem din apartamentele noastre de la bloc sau din birourile situate în clădiri noi și impozante. E o tristețe fundamentală aici, dar lucrul ăsta nu trebuie să demoralizeze, din contră, pentru că, mai presus de toate, e o carte care se cerea scrisă și care merită să fie citită măcar din simplul motiv că poți găsi între paginile ei o scriitură foarte bună, dar și un final, totuși, luminos. Pentru mine e primul roman de Bogdan Coșa citit, sunt curioasă să citesc și altele și, sper doar ca următorul să fie măcar la fel de bun, dar cu un strop de umor în plus. 

Dacă sunteți curioși să-l și auziți pe scriitor vorbind despre cartea sa puteți asculta un interviu realizat de Adela Greceanu pentru emisiunea „Timpul în literatură”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Hamnet”, de Maggie O’Farell (fragment în avanpremieră)

„Hamnet”, de Maggie O’Farell, este un portret plin de lumină al căsniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea.

1 Mai sau Ziua Pelinului, în „Hanul lui Manuc”, de Simona Antonescu

În minunatul roman al Simonei Antonescu, „Hanul lui Manuc”, am găsit o foarte frumoasă descriere a unei zile de 1 mai de la 1809, de pe vremea când purta numele de Ziua Pelinului sau Armindeni.

Povești care te bântuie, despre „Chemarea monstrului”, de Patrick Ness

Am citit cu mare plăcere „Chemarea monstrului”, care este, în primul rând, o poveste foarte frumoasă, o poveste în dulcele stil clasic cum n-am mai citit demult.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu