Roman finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020, nominalizat la The Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. În Marea Britanie, Casa Olandeză a devenit Cartea anului 2019 în Sunday Times, fiind bestseller Sunday Times, Guardian, The Times și Daily Telegraph. În Statele Unite, a ajuns bestseller New York Times 2019, 2020 și Publishers Weekly 2020, 2021. A fost inclusă în Time Magazine’s 100 Must-Read Books 2019, iar NPR, Washington Post, Herald, O: The Oprah Magazine, Good Housekeeping, Real Simple, Vogue, Refinery29 și Buzzfeed o plasează în topul celor mai bune cărți din 2019.
Casa Olandeză este o poveste despre iubire și sacrificiu, despre absență și generozitate, despre puterea și magia unui loc care poate condamna, dar și vindeca.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma unui pont primit pe patul unui spital de campanie, Cyril Conroy face o investiție genială, care îl va transforma într-un mogul imobiliar. Ca orice îmbogățit peste noapte, va cumpăra Casa Olandeză, unde se va muta împreună cu familia sa. „Visul american“ al lui Cyril Conroy se destramă însă, așa cum înainte se întâmplase cu cel al familiei VanHoebeek, primii proprietari ai casei, dar va fi reactivat de ambițiosul său fiu, Danny, și va fi împlinit cu succes de nepoata sa, May. Reușita lui Danny vine cu un preț: Maeve, sora lui, va renunța la propriile visuri, renunțare care vorbește despre sacrificiul pe care numai iubirea îl poate face posibil și îl legitimează.
„Splendidul roman al lui Patchett sondează, cu înțelegere și compasiune, adâncurile obsesiei și ale iertării; ce dobândesc oamenii, ce păstrează, ce pierd sau înstrăinează și ce lasă în urmă.” (Publishers Weekly)
„Textura fină a romanului este alcătuită din multe momente mici, intime, dar efectul este unul atotcuprinzător, uriaș și generos – profund emoționant” (New York Journal of Books)
„Casa Olandeză are bogăția, forța aluzivă și încărcătura emoțională pe care le au doar cele mai bune ficțiuni.” (Boston Globe)
„Când citiți operele de ficțiune ale lui Patchett, așteptați-vă la miracole.” (New York Times Book Review)
Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. În 1990 primește o bursă din partea Fine Arts Work Center din Provincetown, Massachusetts, care îi permite să-și finalizeze primul roman, The Patron Saint of Liars, apărut în 1992 și ecranizat în 1998. În 1993 beneficiază de o bursă din partea Mary Ingraham Bunting Institute. Cel de-al doilea roman al lui Ann Patchett, Taft, este distins, în 1994, cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar al treilea roman, The Magician’s Assistant (1997), ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007, Ann Patchett publică romanul Run, în 2011, Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016, Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters. | anpatchett.com
Casa Olandeză, de Ann Patchett (fragment în avanpremieră)
Când a considerat Sandy că avem un aspect suficient de îngrijit, Maeve și cu mine am coborât, ne-am postat sub arcada mare a holului de la intrare și i-am privit pe tata și pe Andrea, care se uitau la portretele soților VanHoebeek. Nu ne-au văzut sau nu au vrut să ne dea nici o atenție – greu de spus care era adevărul –, așa că am așteptat. Și Maeve, și eu știam să umblăm tiptil prin casă, obicei născut din dorința de a nu-l supăra pe tata, cu toate că el se enerva și mai tare când simțea că ne apropiem pe furiș, luându-l prin surprindere. Era îmbrăcat cu costumul albastru. el, care nu obișnuia să poarte costum sâmbăta. Atunci am observat prima oară că începe să îi încărunțească părul pe la spate. Așa cum stătea lângă Andrea, arăta și mai înalt decât era în realitate.
— Cred că-i o alinare să-i ai lângă tine, i-a spus Andrea, cu referire nu la copiii lui, ci la personajele din tablouri. În acele portrete, domnul și doamna VanHoebeek, ale căror prenume nu le auzisem niciodată rostite la noi în casă, arătau bătrâni, dar nu cu totul uitați de vreme. Erau amândoi îmbrăcați în negru și aveau o ținută dreaptă, de o rigiditate solemnă, care evoca alte vremuri. Chiar și așa, încadrați în ramele lor separate, erau atât de împreună, atât de căsătoriți, încât mă gândeam mereu că trebuie să fi existat inițial un tablou mare, pe care cineva l-a tăiat pe din două. Andrea și-a dat capul pe spate ca să se uite mai cu atenție la cei patru ochi șireți care parcă urmăreau cu o privire dojenitoare fiecare mișcare a unui băiețaș, indiferent pe ce canapea s-ar fi așezat el. Maeve, pe tăcute, m-a împuns cu degetul în coaste ca să țip, dar m-am ținut tare. Încă nu îi fuseserăm prezentați Andreei, care, din spate, arăta micuță și dichisită în rochia ei cu cordon în talie, cu o pălărie de culoare închisă și nu mai mare decât o farfurioară peste părul blond, prins într-un conci. Pentru că fusesem educat de călugărițe, știam că nu se cuvine să râd de un musafir și să-l fac să se simtă prost. Bănuiam că Andrea nu are de unde să știe că persoanele din acele tablouri au venit la pachet cu casa, că tot ce e în casă ne-a revenit odată cu casa.
VanHoebeekii din salon erau principalele puncte de atracție, mărturii în mărime naturală despre oameni marcați de trecerea timpului, cu chipurile lor severe și neatrăgătoare, redate cu o acuratețe tipic olandeză și cu o înțelegere inconfundabil olandeză a luminii, dar mai erau încă zeci de alte portrete mai puțin remarcabile la fiecare etaj al casei – copiii lor în holuri, strămoșii lor în dormitoare, persoane anonime admirate de ei, risipite prin toate încăperile. Mai era și un portret al lui Maeve de când avea zece ani și, cu toate că nu se compara, ca mărime, cu portretele celor doi VanHoebeek, era cu siguranță la fel de izbutit. Tata adusese un pictor celebru de la Chicago, cu trenul. Din câte mi s-a povestit, trebuia să o picteze pe mama, numai că ea, care nu fusese anunțată din timp că pictorul urmează să locuiască două săptămâni la noi în casă, a refuzat să-i pozeze, așa că, în locul ei, acesta a pictat-o pe Maeve. Când portretul a fost gata și înrămat, tata l-a atârnat în salon, chiar pe peretele opus celui cu VanHoebeekii. Lui Maeve îi plăcea să spună că acolo a învățat să se uite fix în ochii oamenilor, forțându-i să își întoarcă privirea, stânjeniți. (...)
Fluffy era singura persoană din casă care îi cunoscuse pe soții VanHoebeek. Nici măcar tata nu îi întâlnise, cu toate că ședeam pe scaunele lor și dormeam în paturile lor și mâncam din farfuriile lor de ceramică de Delft. Soții VanHoebeek nu au avut nici un rol în povestea noastră, dar, într-un anumit sens, povestea a fost casa însăși, iar casa a fost a lor. Ei făcuseră avere din distribuția en gros de țigări, o afacere rentabilă în care s-a lansat domnul VanHoebeek chiar înainte să izbucnească Primul Război Mondial. Pe front li se dădeau țigări soldaților ca să li se ridice moralul. Oamenii și-au păstrat acest obicei când s-au întors la casele lor și mai apoi, când au sărbătorit un deceniu de prosperitate. Soții VanHoebeek, tot mai bogați pe zi ce trecea, au dat comandă să li se construiască o casă într-un loc care era pe vremea aceea teren agricol, în apropiere de Philadelphia.
Formidabila reușită a acestei construcții ar putea fi atribuită arhitectului, deși în momentul când, în sfârșit, m-am gândit să merg să culeg informații despre el, nu am mai găsit nici o altă mărturie a operei lui. S-ar putea ca unul dintre soții VanHoebeek, ori ambii, cu toată înfățișarea lor severă, să fi fost niște vizionari în materie de estetică arhitecturală, sau terenul în sine l-o fi inspirat pe constructor să creeze o minunăție mai presus de ceea ce își putea imagina fiecare dintre ei, ori poate că după Primul Război Mondial se găseau în America o sumedenie de meșteri ce lucrau potrivit unor standarde la care s-a renunțat de mult. Oricare ar fi fost explicația, casa în care au ajuns să locuiască – în care, mai târziu, am ajuns să locuim noi – a fost o convergență unică de talent și noroc. Nu pot să-mi explic cum de o casă cu trei niveluri putea să pară a fi exact atât cât trebuie de spațioasă, dar nouă așa ni se părea. Sau poate ar fi mai corect să spun că era o casă prea mare pentru oricare alții, o risipă imensă și ridicolă, dar în ceea ce ne privea, nu ne-am fi dorit să fie altfel. Casa Olandeză, numele sub care a ajuns să fie cunoscută în comunitățile din Elkins Park, Jenkintown și Glenside și până mai departe, la Philadelphia, se referea nu la arhitectura casei, ci la oamenii care locuiau în ea. Casa Olandeză era clădirea în care domiciliau acei olandezi cu nume imposibil de pronunțat. Privită din anumite unghiuri, de la distanța potrivită, părea să plutească la câțiva centimetri deasupra dealului pe care era situată. Geamurile care flancau ușile de sticlă de la intrare erau mari cât vitrinele unui magazin și fixate cu bare ornamentale de fier forjat. Ferestrele captau razele soarelui și le reflectau înapoi peste suprafața generoasă a peluzei. Era o construcție în stil neoclasic, dar cu linii de o simplitate care se apropia mai mult de stilul mediteraneean sau francez și, cu toate că nu era specific olandeză, umbla vorba că șemineul din salon, cel din bibliotecă și cel din dormitorul mare, toate placate cu ceramică albastră de Delft, fuseseră extrase dintr-un castel din Utrecht și vândute soților VanHoebeek pentru a se putea plăti datoriile unui prinț la jocurile de noroc. Construcția casei, cu șemineurile montate cu tot, a fost finalizată în 1922.
— Au avut și ei parte de șapte ani buni, până-n ziua când au început bancherii să se arunce pe geam, a comentat Maeve, oferindu-le astfel predecesorilor noștri un loc în istorie.
În acea primă zi când a venit Andrea la noi acasă, am auzit pentru întâia oară povestindu-se cum a fost scoasă la vânzare proprietatea. Andrea l-a urmat pe tata în holul de la intrare și se uita la peluza din fața casei.
— E atât de multă sticlă aici! a zis Andrea, cântărind, parcă, din priviri dacă nu cumva se poate schimba ceva, dacă sticla n-ar putea fi înlocuită cu un zid adevărat. Nu te deranjează că ți se uită lumea înăuntru?
Nu numai că puteai să vezi tot ce se întâmplă în Casa Olandeză, dar vedeai și dincolo de ea, chiar prin ea. Casa era cu un nivel mai joasă în partea centrală, iar holul mare de la intrare ducea direct înspre observator, cum îi ziceam noi, care avea un perete numai cu ferestre ce dădeau în curtea din dos. De pe aleea de acces puteai să îți lași privirea să alunece pe treptele din față, pe terasă, înăuntru, pe ușile de la intrare, de la un capăt la altul al pardoselii de marmură de pe hol, dincolo de geamurile observatorului și să zărești ramurile de liliac ce se unduiau neabătut, în voia lor, în grădina din spatele casei.
Casa Olandeză, de Ann Patchett, Humanitas Fiction, 2021, traducere de Mihaela Dumitrescu, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu