O insulă, un secol de iubiri, de drame, de mici întâmplări uimitoare și, uneori, de miracole. Roman tradus în peste douăzeci de limbi, bestseller în topurile din principalele publicații anglo-americane, desemnat drept „una dintre cele mai bune cărți ale anului 2016” de Sunday Express și Irish Independent în Marea Britanie, de Globe and Mail în Canada și de Kirkus Reviews, New York Magazine, NPR și Los Angeles Public Library în SUA.
Castellamare, o insulă imaginată în largul coastelor Siciliei, biciuită de sirocco și aflată sub protecția Sfintei Agata, suficient de îndepărtată de continent ca să fie uitată, dar nu îndeajuns încât să fie ocolită de freamătul și zbuciumul lumii. Inima insulei este Casa de la Marginea Nopții, un bar situat într-una dintre cele mai vechi clădiri de piatră, cu fațada acoperită de bougainvillea. Acesta este locul în care Amedeo Esposito, un copil abandonat din Florența ajuns medic, își găsește un cămin și mai ales dragostea, pentru a întemeia ceea ce a visat de când se știe: o familie.
„Amintind de Casa spiritelor de Isabel Allende, romanul autoarei britanice Catherine Banner ne transportă într-o lume ancorată deopo¬¬trivă în mit și în realitate, o lume cu personaje de o stranietate încântătoare, cu o arhitectură amplă.” (Kirkus Reviews)
„Cartea lui Catherine Banner este palpitantă, luxuriantă, combină istoriile de iubire, rivalitățile și speranțele unei familii într-o poveste splendidă. În scrisul lui Banner se regăsesc ecouri din Italo Calvino. Lectura Casei de la Marginea Nopții e ca o călătorie într-o lume fantastică în care timpul a stat în loc, și totuși schimbările se petrec într-o pace de neînchipuit.” (Star Tribune)
„O saga memorabilă, bogată în detalii, plină de imaginație, cuceritoare. Romanul lui Catherine Banner își are rădăcinile în tradiția italiană și dezvăluie, printre altele, puterea magică a artei de a povesti, care nu va pieri niciodată.” (The Globe and Mail)
„O emoționantă istorie a patru generații dintr-o familie italiană. Acest roman dramatic, cu o scriitură elegantă, abundă în personaje interesante și în povești misterioase, pe care insularii le-au păstrat din tată în fiu.” (Booklist)
Într-o noapte de iarnă de după Primul Război Mondial, doi copii se nasc în două case de pe insula Castellamare. Primul vine pe lume în vila contelui d’Isantu, ultimul descendent al vechii familii senioriale a insulei. Cel de-al doilea e fiul doctorului Amedeo Esposito și-al soției sale, Pina, și se naște în modesta Casă de la Marginea Nopții, despre care bătrânii cred că ar fi blestemată. Însă contessa pretinde că și copilul ei e tot al doctorului, nicidecum al contelui, chiar dacă soțul ei își asumă paternitatea. Zvonul se împrăștie cu iuțeală și distruge reputația lui Amedeo, căruia i se interzice să-și mai practice profesia. Mica familie trebuie să supraviețuiască, așa că Amedeo și Pina, cu ajutorul prietenilor credincioși, redeschid barul care fusese odinioară în Casa de la Marginea Nopții.
Cuprinzând aproape un secol de istorie, împletind mistere ale insulei și taine ale locuitorilor ei, încercări și sacrificii, Casa de la Marginea Nopții urmărește destinele membrilor familiei Esposito și ale celorlalți locuitori care trăiesc, iubesc și mor pe insula Castellamare: un conte retrograd, o contesă provocatoare, un preot neconvențional, o bătrână moașă oarbă, o pescăriță neînfricată, un poet deținut politic, o fetiță plăpândă care se transformă în chip nebănuit și un soldat englez care iese din apele mării pentru a-și întâlni destinul.
Catherine Banner s-a născut la Cambridge în 1989 și a început să scrie proză la vârsta de paisprezece ani. A studiat literatura engleză la Fitzwilliam College, Cambridge, apoi a fost profesoară în comitatul Durham. Mai întâi a publicat o trilogie pentru adolescenți, The Last Descendants, alcătuită din romanele: The Eyes of a King (2008), Voices in the Dark (2010) și The Heart at War (2015). Apărut în 2016, romanul Casa de la Marginea Nopții (The House at the Edge of Night; Humanitas Fiction, 2018) a devenit bestseller internațional și a fost tradus în douăzeci și două de limbi, în SUA figurând printre cele mai bune cărți ale anului în topurile alcătuite de Kirkus Reviews, NPR și Los Angeles Public Library. Catherine Banner este membră a PEN Writers’ Circle. De asemenea, este consultant pentru Project VOICE, o organizație non-profit de creative writing al cărei scop constă în încurajarea lucrătorilor umanitari din întreaga lume să-și spună poveștile, fiecare în propria limbă. În prezent locuiește împreună cu soțul ei la Torino.
Casa de la Marginea Nopții, de Catherine Banner (fragment)
Amedeo a plecat din Napoli cu vaporul, călătorind la clasa a treia. Nu mai fusese niciodată pe mare, iar acum îl apucase ameţeala de la freamătul valurilor şi nemărginirea apei. Îşi luase cu el un cufăr plin cu instrumente medicale, în făşurate în şomoioage de paie, şi un mic geamantan din piele, în care îşi pusese cele câteva haine pe care le avea, trusa de bărbierit, pipa şi caietul lui cu poveşti. De asemenea şi un nou aparat de fotogra-fiat cu burduf, marca Kodak, un dar neaşteptat din partea tatălui adoptiv. Amedeo luase decizia ca în Castellamare să se comporte diferit, ca un om care trăia experienţe ce meritau fotografiate, un om care sorbea ciocolată pe terasa unor baruri elegante. Nu ca un copil găsit, nu ca un medic sărac, nevoit să se întreţină din leafă. Căci continua să sălăşluiască în lume la fel de golaş ca atunci când văzuse prima oară lumina ei, fără soţie, fără prieteni, în afară de tatăl adoptiv, fără urmaşi. Putea viaţa să se schimbe? Dar nu începuse oare să se schimbe deja când pornise în această călătorie? Avea aproape patruzeci de ani. Venise timpul să trăiască adevărata lui viaţă, aşa cum crezuse întotdeauna că îi era hărăzit.
Încă din copilărie, avusese senzaţia că înainta mereu contra curentului, iar acum era la fel: privind înapoi, observă că toate vapoarele care ieşeau din portul Napoli virau spre nord, călăuzite parcă de o busolă invizibilă, în timp ce nava lui lua valurile pieptiş şi brăzda apele spre sud, învolburând sub proră albul razelor de lună. Vaporul a făcut escală în Salerno şi Catania, apoi a acostat în portul Siracuza. De aici, Amedeo zări Castellamare pentru prima oară. Joasă şi sumbră la orizont, insula nu părea mai mare decât o stâncă ieşind din apă. Nu a putut găsi nici un feribot sau vapor ca să‑l ducă acolo, ci doar o barcă de pescuit, purtând numele de rău augur Îndură‑te, Doamne. Da, i‑a spus pescarul, putea să‑l ducă până pe insulă, însă doar contra sumei de douăzeci şi cinci de lire, deoarece pe un ase‑ menea vânt traversarea avea să dureze până seara târziu.
Un bătrân care meşterea ceva la un morman de năvoade ciulise urechile la discuţia lor. Mormăind în barbă cum că insula era un loc nefast, bântuit de blestemul plânsului, a început să spună o poveste încâlcită despre o grotă plină cu cranii albe, însă pescarul i‑a închis gura repede şi l‑a gonit, crezând că era pe punctul de a încheia o afacere bună, pe care nu voia să o piardă.
Şi nu a pierdut‑o, căci Amedeo nu era superstiţios, iar pe deasupra, necunoscând obiceiurile din regiunile sudice, nu se gândea nici să se tocmească la preţ. A achitat cele douăzeci şi cinci de lire şi, ajutat de pescar, a adus cufărul cu instrumente medicale şi l‑a pus sub banca barcagiului.
Pescarul vâslea şi vorbea, vâslea şi vorbea. Oamenii din Castellamare, i‑a povestit el lui Amedeo, îşi câştigau greu existenţa, păscând caprele şi culegând măsline. De asemenea, pescuiau toni pe care îi ciomăgeau până îi omorau. Şi alţi peşti, toate soiurile de peşti, unii pe care‑i ciomăgeai, alţii pe care îi prindeai în cârlig şi alţii pe care îi împungeai sub branhii cu harponul. Amedeo, care de când plecase din Napoli avusese rău de mare, îşi ţinea gura strâns încleştată, în timp ce pescarul vorbea şi tot vorbea. În cele din urmă, au ajuns la cheiul de piatră de pe insula Castellamare. Pescarul l‑a lăsat pe ţărm puţin după ora nouă. În timp ce Amedeo privea cum lumina de pe catargul bărcii Îndură‑te, Doamne dispărea legănându‑se printre valuri, un vid imens s‑a lăsat în liniştea din jurul lui, ca şi cum insula ar fi fost nelocuită. Într‑adevăr, puţinele case vizibile de‑a lungul coastei erau neluminate. Cheiul de piatră, care păstra încă urme de căldură, era presărat cu petale de bougainvillea şi leandru; un miros vag de tămâie plutea în aer. Lăsându‑şi cufărul acolo, Amedeo a pornit să caute vreun ţăran sau vreun pescar de la care să poată împrumuta un căruţ. Dar n‑a găsit decât o veche tonnara arabă cu arcade din piatră, în care zăceau risipite nişte cărţi de joc şi mucuri de ţigară, precum şi o capelă albă, care s‑a dovedit a fi şi ea părăsită. Pe altar se vedea statueta cu ochi ficşi a unei sfinte, pe care el nu a recunoscut‑o; de o parte şi de cealaltă, erau vaze cu crini pleoştiţi de căldură.
Scrisoarea primită de Amedeo de la primarul Arcangelo îl îndruma să urce dealul, unde, „trecând pe lângă un şir de cactuşi înalţi şi printr‑o arcadă din piatră“, avea să găsească oraşul, „sus pe stâncă“. Începând să se obişnuiască deja cu întunericul, desluşea acum contururile unei aşezări atârnând parcă pe marginea falezei înalte: case mici cu obloane închise, faţada barocă şi coşcovită a unei biserici, un turn pătrat cu un dom albastru smălţuit în care se reflecta lumina stelelor. Amedeo nu putea să care cufărul pe deal. Singurul lucru pe care îl putea face era să urce fără el. Căznindu‑se, a reuşit să‑l aducă în capelă, unde considera că era ferit de orice risc, după care a pornit la drum doar cu geamantanul. Drumul era plin de pietre şi denivelat; de o parte şi de cealaltă, şopârle fojgăiau prin tufişuri. Zgomotul valurilor se ridica limpede prin întu‑ neric şi, privind în jos, Amedeo văzu apa înspumată a mării adunându‑se în jurul intrării nenumăratelor mici grote de la ţărm. Ceva mai sus, unde drumul cotea brusc îndepărtându‑se de coastă, se vedea o altă parte a insulei, mai plană şi mai rânduită, un câmp secţionat în fâşii de pământ şi înconjurat de casele ca nişte cutii de piatră în care locuiau ţăranii. A trecut prin umbra unei livezi de măslini, printre formele sumbre ale cactuşilor. Într‑adevăr, exista o arcadă din piatră aici, decolorată şi scorojită de ani. Acum, când ajunsese în vârful insulei, în bătaia puternică a vântului, constata că nu exista nici o diferenţă între ce vedeai de la distanţă şi cum percepeai totul la faţa locului: în ambele variante, Castellamare rămânea aceeaşi stâncă într‑o mare neagră şi necuprinsă. Spre nord, luminile Italiei şi ale Siciliei scânteiau palid. Spre sud, întunericul era neîntrerupt.
Oraşul în sine vădea acea neclintire obtuză a locurilor neînvăţate cu vizitatori. Strada principală era luminată din loc în loc cu felinare electrice înnegrite, iar pe străzile laterale se vedeau felurite lămpi cu gaz atârnate de balcoane. Belşugul de cimbru şi busuioc parfuma întunericul. A fost nevoit să umble prin tot oraşul în căutarea unor semne de viaţă. A mers pe o stradă cu prăvălii, al căror nume era vopsit cu litere mari şi negre direct pe tencuială; a trecut pe lângă o fântână cu miros de baltă şi un pavilion cu vedere spre mare. Nici ţipenie nicăieri. Exact când începea să‑l apuce disperarea, auzi voci cântând. Rătăcindu‑se de câteva ori pe nişte străduţe neluminate, unde a avut parte de o luptă cu o frânghie de rufe atârnată prea jos şi o întâlnire nefericită cu un câine vagabond, a urcat un şir lung de trepte până la marginea unei piaţete, iar acolo i‑a găsit, în sfârşit, pe locuitorii din Castellamare.
În întreaga piazza domneau agitaţia şi gălăgia. Femei treceau purtând deasupra capului platouri imense cu peşte; vinul gâlgâia în pahare; chitare şi organetti răsunau în noapte, ca la bâlci. Desculţi, un băiat şi o fată manevrau periculos o roabă printre picioarele mulţimii. Într‑un colţ, se desfăşura vânzarea la licitaţie a unui măgar; în jurul dobitocului, bărbaţi, femei şi copii se îmbrânceau şi se împingeau, fluturând tichete roz. Pe un piedestal se înălţa maiestuoasă efigia din ipsos a unei sfinte, o femeie cu bucle negre şi o căutătură alarmantă, mai ales în lumina celor o sută de flăcări roşii de la picioarele ei. Amedeo avea să afle în curând că nimerise exact în toiul sărbătorii anuale de Sant’Agata. Deocamdată, i se părea doar o harababură magică şi incredibilă, cum nu‑i fusese dat să vadă vreodată.
În această babilonie, ca într‑o mare caldă, păşea acum Amedeo. Trecu prin aromele de iasomie, anşoa şi băutură tare, prin crâmpeie de dialect şi italiană cu accente regionale, cântece de jale din care nu înţelegea nici un cuvânt, prin lumina focurilor şi a torţelor şi a celor o sută de lumânări roşii care‑i dădeau sfintei o strălucire ca de nălucă. În cele din urmă, ieşind din mulţime cu geamantanul strâns la piept, se trezi în faţa unei case extraordinare.
O clădire pătrată în nuanţe pale de ambră era plasată în echilibru chiar pe coasta dealului, între lumina din piazza şi întunericul de pe povârniş şi mare. Terasa era drapată în ghirlande bogate de bougainvillea. La mese micuţe, printre flori, locuitorii insulei beau limoncello şi arancello, se certau şi înjurau jucând cărţi, se legănau în ritmurile antrenante ale unui organetto. O firmă cu litere fanteziste proclama în cuvinte Casa al Bordo della Notte: Casa de la Marginea Nopţii.
Un bătrân mărunţel veni spre Amedeo. Clătinându‑se un pic, omul ridică privirea spre el.
— Cine eşti dumneata? întrebă.
— Amedeo Esposito, zise Amedeo surprins, prezentându‑se. Eu sunt noul doctor.
Bătrânul se umflă în pene de încântare.
— Noul doctor! zise el. Noul doctor!
Amedeo se sperie când locuitorii insulei se adunară brusc în jurul lui, aplaudând, bătându‑l pe umăr, înhăţându‑l zdravăn de braţe. Abia după câteva clipe, se dumiri ce voiau să însemne aceste manifestări: erau urări de bun venit. Bătrânelul striga, încântat, în gura mare:
— Rizzu e numele meu! Barul acesta e al fratelui meu. Noi, cei din neamul Rizzu, suntem o familie importantă pe insulă, aşa cum vei vedea şi dumneata, signor il dottore. Îţi aduc imediat ceva de băut. Îţi aduc şi nişte bucăţi de anşoa prăjite, chifteluţe de orez şi o farfurie cu mozzarella.
Doctorul, care nu mai mâncase nimic de când plecase din Siracuza, simţi imediat cum i se face foame. Se aşeză. Îi turnară băutură, eliberară o masă. La scurt timp după aceea, îşi făcu apariţia şi primarul Arcangelo, un băcan voinic, care se mişca prin mulţime cu un farmec mieros şi‑un zâmbet larg. Dădu mâna cu Amedeo, îl bătu prieteneşte pe umăr şi îi ură bun venit pe insulă. Apoi îl prezentă preotului, părintele Ignazio, care părea sever şi, după cum mai spunea Arcangelo, făcea parte din consiliul municipal.
După această primire făcută la repezeală, primarul dispăru, însă preotul, tuşind solemn, se aşeză lângă Amedeo.
— Nu ai făcut cunoştinţă cu il conte, presupun. Viceprimarul. Este prima oară când altcineva, în afară de el, a ajuns primar pe insulă, aşa că se poate spune că ne‑ai găsit într‑o perioadă de mare modernizare.
Amedeo, care crezuse că nu mai existau conţi în nici o parte a Italiei în secolul XX, nu prea ştia ce să răspundă.
— Îl vei întâlni pe conte cât de curând, spuse preotul. Nu‑ţi face griji. Mai bine să rezolvi şi chestia asta.
Rizzu se întoarse, aducând farfurii, împreună cu un bătrân la fel de mărunţel, pe care i‑l prezentă ca fiind fratele lui mai mic şi proprietarul barului. Rizzu se săltă pe un scaun, de cealaltă parte a lui Amedeo, îi mai turnă băutură în pahar şi începu să‑i vor-bească despre istoria insulei şi a sfintei care era sărbătorită în piaţă.
— Eu îi tot spun părintelui Ignazio să vorbească neapărat cu papa, ca să o canoni-zeze oficial pe Sant’Agata, îi zise el lui Amedeo. Sfânta noastră a vindecat tot felul de boli. Un blestem al plânsului la un moment dat, altă dată o molimă de tifos. A salvat insula de invadatori, trimiţând asupra vaselor inamice o furtună de peşti zburători. Asta a fost a treia oară; iar a patra oară şi‑a arătat harul întremând picioarele unui tinere care căzuse într‑un puţ, lăudat fie numele sfintei! Păi uite‑o colo, signora Gesuina!
Amedeo căuta cu privirea.
— Nu, signore, acolo! În cele urmă înţelese că Rizzu arăta spre o femeie bătrână, legănându‑se orbeşte pe muzica stridentă de organetto.
— Când s‑a produs miracolul? întrebă doctorul.
— Ooo, acum mulţi ani, răspunse Rizzu. Dar ne aşteptăm oricând ca Sant’Agata să ne fericească iar cu un miracol. De sărbătoarea sfintei, purtăm statuia ei în tot lungul coastei. Atunci, ca să ne răsplătească, sfânta binecuvântează bărcile pescarilor, noile semănături de pe câmp şi toţi pruncii născuţi pe insulă. Şapte în anul acesta – vei fi ocupat, dottore, crede‑mă!
— Şi toţi vor primi numele Agata, adăugă preotul, pe tonul lui grav. Fiindcă sunt sigur că nicăieri pe lume nu e vreun loc cu mai multe Agate decât pe insula asta. A existat o epidemie de Agate în ultimii ani. A devenit necesar acum să le identificăm prin epitete: Agata‑cu‑ochii‑verzi, Agata‑din‑casa‑cu‑bougainvillea, Agata‑fiica‑surorii‑brutarului…
— Agata este cel mai frumos nume! declară Rizzu, în euforia beţiei.
Se ridică de pe scaunul unde se cocoţase şi plecă să aducă nişte vin pentru doctor, căruia nu păreau să‑i placă băuturile tari de pe insulă –fiindcă, efectiv, bea foarte încet, reflectă Rizzu în sinea lui, neînţelegând de ce doctorul se îneca şi tuşea de fiecare dată când sorbea din pahar. Între timp, Amedeo încântă mulţimea când îşi scoase caietul de poveşti şi notă relatarea lui Rizzu despre Sant’Agata, care efectiv îl fermecase. Asemenea tuturor lucrurilor din acea seară, povestea ei părea miraculoasă şi nu întru totul reală, iar el se temea să nu o uite. Când ceilalţi se mai împrăştiară un pic, părintele Ignazio se aplecă spre Amedeo:
— Nu prea vei avea parte de linişte, din păcate, spuse el. N‑am mai avut un doctor pe insula asta de când primii marinari greci au debarcat aici, acum două mii de ani. Locuitorii insulei vor veni la dumneata cu toate beteşugurile lor, monturi la picioare şi hemoroizi, mâţe bolnave şi fiice isterice, în fine, tot istoricul lor de suferinţe şi boli. Şi cu poveştile lor. Multe, multe poveşti. Fii pregătit.
— N‑aţi mai avut un doctor pe insulă până acum?
— Nu, niciodată.
— Cum se procedează în mod obişnuit când cineva e bolnav?
Părintele Ignazio desfăcu larg braţele.
— Pentru toate problemele grave, îi trimitem pe locuitorii insulei cu o barcă de pescuit dincolo, în partea continentală.
— Şi ce faceţi dacă e furtună sau când nu e disponibilă nici o barcă? Am avut probleme ca să ajung aici; nu s‑a găsit decât un singur om dispus să mă aducă.
— Am câteva doctorii, pe care pot să le împart, spuse preotul. Văduva aceea de treabă, Gesuina, le asistă pe femei la naştere. Ne descurcăm şi noi cum putem. Dar totuşi situaţia e tristă. Ne bucurăm să te avem pe dumneata aici. Mi se frânge inima să îngrop un tânăr, când n‑am avut nici un medic care să ne spună măcar dacă moartea aceea putea fi evitată.
— Dar de ce abia acum v‑aţi gândit să aduceţi un doctor?
Drept răspuns, părintele Ignazio pufni sforăitor şi melancolic.
— E o chestiune de politică. Primarul de dinainte s‑a opus. Nu considera necesară prezenţa unui doctor pe insulă. Acum, consiliul municipal s‑a schimbat, sunt membru şi eu, e şi învăţătorul de la şcoală, Vella; primar e acum Arcangelo, şi cu toţii, împreună, încercăm să mişcăm lucrurile.
— Cine a fost primar înainte?
— Il conte d’Isantu, spuse preotul.
— Contele acesta pe care toată lumea îl aşteaptă?
— Da, dottore. Desigur, în mod oficial, el nu mai e conte. Însă, după Unificare, locuitorii insulei – bieţi nătărăi – au votat un d’Isantu sau altul ca primar, la fiecare alegeri. Cu excep‑ ţia acestei dăţi – Dumnezeu şi Sant’Agata ştiu de ce!
— Acest conte a fost primar ani la rând, dar nu a considerat necesar să fie un doctor aici? Câţi locuitori are insula?
Părintele Ignazio spuse că, după părerea lui, cam o mie, deşi, din câte ştia, nu se făcuse niciodată un recensământ. Dar de la această discuţie preotul sări brusc la problema cazării lui Amedeo.
— Dumneata o să locuieşti acasă la directorul şcolii, învăţătorul Vella, şi la soţia lui, Pina, spuse preotul. Sunt şi ei pe undeva pe‑aici, permite‑mi să‑i chem. Preotul se ridică de la masă şi se întoarse peste câteva minute cu învăţătorul şi soţia lui. Il professore era un bărbat aproape de vârsta mijlocie, cu părul pomădat şi pieptănat cu cărare într‑o parte. Bătându‑l pe umăr pe Amedeo, spuse:
— Ah, bun, bun, în sfârşit un om educat, ceea ce îl făcu pe preot să pufnească.
Il professore îl acapară pe Amedeo şi începu să‑i relateze fapte remarcabile din istoria insulei: A fost invadată de opt puteri diferite, îţi dai seama!… Şi nu a avut nici o biserică până în 1500. Cam pe la trei noaptea, atât de beat că nici nu mai putea vorbi, căzu de pe scaun.
Învăţătorul a fost condus acasă. Pina, soţia lui, a ieşit din umbră. Il professore îi povestise lui Amedeo, destul de confuz, că locuitorii insulei erau parţial normanzi, parţial arabi, parţial bizantini, parţial greci, parţial fenicieni, parţial spanioli, parţial romani, or lucrul acesta era evident în privinţa Pinei, care avea cosiţe negre ca nişte funii şi ochi de o nuanţă opalescentă uimitoare. A fost atrasă în cercul lor şi îndemnată să depene „ade-vărata poveste despre Castellamare”, după cum spuneau locuitorii insulei. Zis şi făcut: cu un glas şovăitor, dar puternic, Pina a spus o poveste cu invadatori şi exilaţi, erupţii de foc lichid şi plânsete fantomatice, bocete şi grote pline de oase albe zornăitoare – o poveste atât de uluitoare, încât Amedeo avea să se căznească să şi‑o aducă aminte întocmai, când s‑a trezit a doua zi, iar mereu după aceea a rămas cu convingerea că uitase partea cea mai importantă din ea, fiindcă nimeni nu ştia să spună povestea aşa de frumos ca Pina Vella.
Scrie un comentariu