• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

Adina Popescu, „Cartea Pricoliciului” (fragment în avanpremieră)

Adina Popescu, „Cartea Pricoliciului” (fragment în avanpremieră)

Una dintre surprizele toamnei la Editura Arthur, și pe care eu o aștept cu nerăbdare, este romanul Adinei Popescu, Cartea pricoliciului. Acesta este primul volum din trilogia O istorie secretă a Țării Vampirilor care a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur.

Cu ilustrații de Amalia Dulhan (mai jos aveți chiar o ilustrație a fragmentului reprodus, cel cu camionagiul Tase), Cartea Pricoliciului este cel dintâi volum al acestei trilogii fantastice (O istorie secretă a Ţării Vampirilor), o serie ce îşi propune să salveze mituri şi personaje sortite să dispară, dacă nu sunt povestite. Vor urma: Cartea Fetiţei Vampir și Cartea Călătorului.

 

Uitaţi de toată lumea, Greuceanu, Pipăruş-Petru, Sfânta Miercuri, Ileana Cosânzeana sau Zmeul Tase au o viaţă banală care numai de basm nu este. În Ţara Vampirilor, vampirii sunt scoşi în afara legii, Împăraţii confundă prezentul cu trecutul, iar Preşedintele e speriat de o carte cu pagini albe care-i ameninţă viitorul.

Într-o lume în care se face contrabandă cu Apă Vie şi nu mai există fericire până la adânci bătrâneţi, Pricoliciul a uitat cine este. Nevoit să-şi părăsească grota, porneşte la drum şi ajunge să fie implicat în poveştile altora – iar în cele din urmă descoperă că nu poate scăpa de Sfârşit decât dacă înţelege în ce măsură se întreţese povestea lui cu iţele Basmului.

 

Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor, la Dilema veche.

Prima ei carte pentru copii, Doar un zbor în jurul lumii, a apărut în 1999. Interesată în primul rând de literatura pentru copii, a mai publicat Miriapodul hoinar şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un Manual de şpagă în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001).

În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moşilor, o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980.

Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur. Adina a scris această carte în trei volume în aproape 10 ani, timp în care a mai scris despre bone, gunoieri, pescari, vecini care dau muzica prea tare, biciclişti, ambasadori, scriitori, ciobani şi alte reportaje narative, la graniţa cu ficțiunea.

 

 

CAPITOLUL 8

Camionagiul Tase

 

De la birtul lui Cocoşatu, şoseaua începea să urce în serpentine din ce în ce mai strânse prin pădurea de conifere, îndreptându-se spre munţii Urieşilor. În mod normal, Pricoliciul ar fi fost curios să vadă munţii mai îndeaproape, însă, suspendat cu capul în jos în cabina tirului lui Tase, îi pierise orice chef să admire peisajul. Totuşi, reuşi să observe în treacăt că cei mai vechi munţi de prin părţile noastre erau mai puţin spectaculoşi decât şi-i imaginase. Lipsiţi de măreţie, aveau parcă un aer suferind. Vârfurile lor tocite semănau cu un şir de dinţi acoperiţi de tartru. Crăpăturile ce brăzdau ici, colo pereţii de stâncă erau ca ridurile unui obraz bătrân. Ceea ce nu ştia Pricoliciul, fiindcă nu le urcase niciodată potecile şi nu le traversase văile, era că acei munţi făuriţi de Urieşi după chipul şi asemănarea lor, la începuturile Basmului Străvechi, încă mai musteau de seva Pădurii Nesfârşite căreia îi luaseră locul. Apa Vie săpa galerii şi grote, ţâşnind din cele mai nebănuite locuri. Aşa că munţii scuipau izvoare călduţe şi adăposteau iezere atât de limpezi, încât ai fi putut să juri că erau nişte ochi întorşi spre Celălalt Tărâm.

Cu multă vreme în urmă, Urieşii fuseseră alungaţi de pe Tărâmul Nostru, însă nici Dincolo nu se puteau duce. Ei nu erau nici oameni, nici făpturi de basm, aşa că rămăseseră să trăiască stingheri, undeva între cele două lumi. Iar poveştile le erau atât de strâns legate de munţii ce le purtau numele, încât aproape că nu se mai deosebeau de aceştia. De multe ori, drumeţii care se aventurau spre piscuri nici nu-şi mai dădeau seama dacă se caţără pe un pinten de stâncă sau pe călcâiul vreunui urieş împietrit.

Pe măsură ce şoseaua înainta în munţi, vremea devenea urâcioasă, asemenea firii urieşilor jigniţi de nepăsarea lumii faţă de soarta lor. Începu să plouă – o ploaie rece, tristă, în rafale. Picăturile de apă se scurgeau pe parbrizul uriaş al tirului, iar Pricoliciul se bălăngănea nefericit dintr-o parte într-alta la fiecare cotitură a drumului. Camionagiul Tase conducea relaxat, ţinând doar o mână pe volan, căci cu cealaltă înfuleca cei cincizeci de mititei. Înghiţea câte patru deodată, lingându-şi degetele şi ştergându-se la gură cu un colţ al maioului. Interiorul cabinei era plin de grăsime, firimituri de pâine, oscioare şi dâre de muştar, o dovadă că Tase obişnuia destul de des să mănânce la volan.

După ce termină mititeii, şoferul deveni brusc melancolic, poate şi din cauza ploii care cădea fără contenire. Începu să fredoneze un cântecel care din acea clipă îi asurzi urechile Pricoliciului tot restul drumului, până când ajunse să-l înveţe pe de rost.

 

Leanţo dragă, nu fi tristă,

Suflă-ţi nasul în batistă!

Să nu plângi iubirea mea

Că mă doare inimaaa.

Ţi-am dat ţoale şi parale,

Aur, giuvaiericale,

Ai plecat şi m-ai lăsat,

Dorul meu e adevărat.

Floarea mea de muşeţel,

Suflă-ţi nasu-n şerveţel!

Leanţo dragă, nu fi tristă,

Fără tine nu există

Strop de vin în poloboc

Ca să-l bem şi hai noroc!

Micul saltă pe grătar,

Sufletul meu e pe jar.

Berea curge, dar e amară

Dacă nu vii pân’ deseară

Dau şi tai, şi sparg, şi fac

Şi din gură nu mai tac.

Leanţo, dragă, tu ia seama,

Că ţi-am dat-o şi pe mama.

Foaie verde de dudău,

Hău, hău, hău!

 

Aşa cânta camionagiul Tase, cu glas de tunet, şi de fiecare dată când ajungea la partea cu suflatul nasului îl sufla şi el pe-al lui, folosind tot maioul pe post de batistă, iar la partea de final, cu hău, hău, hău, îl podideau lacrimile.

Pricoliciului aproape că i se făcuse milă de Tase şi se tot întreba cine o fi fost nesimţitoarea Leanţa care îi pricinuise bietului şofer un atât de mare necaz. Ajunse la concluzia că oamenii nu sunt niciodată ceea ce par, dacă până şi o brută ca Tase putea să dea dovadă de sentimente, dar aceste gânduri frumoase nu-l împiedicau să-şi facă planuri pentru a scăpa cât mai repede de noul său tovarăş de drum.

Şi iată că prima – şi singura, de altfel – ocazie i se ivi în momentul în care camionul nimeri într-un blocaj de trafic. Maşinile de pe şosea încremeniseră într-o coadă nesfârşită ce nu se urnea din loc. Şoferii mai că nu explodau de nervi, claxonând şi înjurând care mai de care pe şofereşte. Doi poliţişti, dintre care unul semăna cu un hipopotam, celălalt cu un rinocer, păreau depăşiţi de situaţie. Era o hărmălaie de nedescris.

Tase se opri din cântat şi începu, la rândul lui, să claxoneze cu furie.

— Hei, agentule! Care-i buba? urlă de la geamul tirului la poliţistul care semăna cu un hipopotam.

Poliţistul îi arătă nepăsător cu mâna un nor de fum negru ce se ridica de undeva din partea dreaptă a drumului.

— Arde satul! Aşteptăm pompierii ca să stingă ce a mai rămas din el.

În momentul acela năvăli pe şosea o turmă de oi ce behăiau zăpăcite, împleticindu-se printre roţile maşinilor. În urma oilor venea alergând un cioban care arăta de parcă tocmai scăpase dintr-un balamuc.

— Munculiţa mea de-o viaţă s-a dus pe Apa Sâmbetei! se jeluia ciobanul. Stâna, gospodăria… scrum s-or făcut!

— Potoleşte-te, omule! interveni poliţaiul care semăna cu un rinocer. Nu ţi-a spus nimeni că vei primi în schimb o stână nouă, modern utilată, automatizată, cu mulgătoare pentru oi?

Omul îl privi confuz.

— Mulgătoare pentru oi? O stână nouă?!

— Sigur că da! întări spusele colegului său celălalt poliţist. Oricum stâna ta nu corespundea normelor Conglomeratului. Mai avea un pic şi se prăbuşea peste tine şi peste oile tale. N-am dreptate?

Ciobanul se scărpina acum în cap, plin de mirare.

— E drept că stâna era cam şubredă, dar o primisem moştenire de la tătâne-miu, care o avea de la tata-mare, care la rândul lui…  

— Nu-ţi face griji! îl bătu încurajator pe umăr poliţistul-hipopotam. Conform Legii, statul e obligat să-ţi livreze stâna cea nouă în cel mult două săptămâni de la incendiere. Dacă în turma ta figurează şi ceva oi năzdrăvane o primeşti chiar mai repede!

Omul îl asculta clătinând din cap neîncrezător.

Tase, care auzise întreaga discuţie, coborî din camion şi-l trase pe cioban deoparte.

— Baciule, tu semnaşi fro hârtie cu aştia înainte să-ţi dea foc la stână? îl întrebă el pe cioban, între patru ochi.

— Oi fi semnat? N-oi fi semnat? făcu ciobanul, continuând să se scarpine în cap.

— Dacă nu semnaşi, o să mai vezi tu stâna cea nouă abia pă la Sfântu Aşteaptă!

— Şi când cade sfântul ăsta? se interesă ciobanul, cu speranţă în glas.  

— Vorba vine, bre! râse Tase. Aşa mă păcăliră şi pă mine dă mi-au luat caste... casa! Dă-o încoace Tase, să ţi-o mutăm pă Tărâmul Nostru, ca să scapi dă taxe dă tărâm fărmecat… E păcat dă casa asta faină să stea aicea dăgeaba, facem noi din ea reşedinţă dă lux sau dă muzeu. Reparăm la ea, zugrăvim, nu te costă nimica pă tine. Şi io, fraierul dă mine, am zis că da, s-o mute, dă-o dreacu’ dă casă! S-o puie frumos p-un deal ca să vadă lumea ce bine o duce alde Tase şi familia lui. Numa’ cheia dă la casă nu le-am dat-o, cum era să le dau cheia dă la căsuţa mea?

Ciobanul îl asculta pe Tase clipind des, fără să dea semne că ar pricepe ceva din ce-i spunea acesta.  

— Tu ce te bagi, Tase? sări poliţistul-rinocer. N-ai altă treabă? Ia mai bine vino încoace, că am o vorbă cu tine!

Poliţistul scoase din buzunarul uniformei un vraf de fotografii. Toate înfăţişau tirul lui Tase, pe drumuri principale sau secundare ale patriei, pozat din diverse unghiuri. 

— Ia uite-te aici! Depăşirea vitezei legale de patru ori, n-ai cedat trecerea de trei, n-ai protejat făpturile de basm silvestre, ai accidentat-o pe Muma Pădurii, ţi-ai călcat Norocul, trei brehne şi o piază bună, n-ai binevoit să transporţi nişte turişti din Ţara Doamnelor Albe care făceau autostopul şi i-ai speriat pe alţii, din Republica Populară a Dragonilor, care au declarat că i-ai ameninţat cu un soi de măciulie şi că le-ai confiscat un set de bile destinate meditaţiei şi relaxării. Iar un turist din Ţara Piticilor a făcut reclamaţie că l-ai luat pe sus, l-ai băgat în buzunar şi ai plecat cu el! E adevărat?

Tase îşi întoarse pe dos uriaşele buzunare de la pantaloni.

— Iote aici! Vezi tu pitici pă undeva?

— În total treizeci de amenzi şi suma pe care o ai de plată se ridică la... continuă imperturbabil poliţistul-rinocer, ca şi cum n-ar fi observat gestul lui Tase.  

Pe chipul acestuia apăru însă un rânjet.

— Las’ că ne-om înţelege noi cumva! îl întrerupse el pe poliţist, scoţând din buzunarul de la spate un portofel burduşit cu bancnote.

Tocmai atunci două maşini de pompieri cu girofarurile aprinse trecură în viteză pe o bandă a şoselei care fusese special eliberată în acest scop. Oile începură din nou să behăie, ciobanul alergă după ele ca să le adune, şoferii claxonau şi răcneau unii la alţii.   

„Acu-i acu’!“ îşi spuse Pricoliciul în cabina tirului, înăbuşinduşi accesele de greaţă pe care i le pricinuise drumul cu capul în jos. Însă mai întâi trebuia să se elibereze din strânsoare. Aşa că începu să se hâţâne şi să se smucească până când simţi că nu mai avea aer, însă eforturile sale se dovediră zadarnice. Măcar de-ar fi găsit ceva de care să se agaţe! Încercă să se caţere pe parbriz, însă nu reuşi să-şi înfigă ghearele în suprafaţa alunecoasă de sticlă. Agilitatea lui ieşită din comun nu-i folosea acum la nimic. [...]

Pricoliciul înlemni într-o poziţie caraghioasă în momentul în care Tase urcă din nou la volan şi porni motorul. Traficul se fluidizase, aşa că putea să-şi vadă liniştit de drum. Curând trecură pe lângă ceea ce mai rămăsese din sat, de fapt un cătun sărăcăcios, în coasta muntelui. Toate casele arseseră din temelii, dar atmosfera era veselă, ca la un foc de tabără. Locuitorii cătunului stăteau pe margine şi sporovăiau între ei, aparent nepăsători. Pricoliciul zări pe geamul camionului mai mulţi turişti ce se adunaseră în jurul dărâmăturilor unei case care ardea mocnit. Cântau la chitară şi îşi prăjeau cârnăciori pe jarul încins.  

Pompierii ajunseseră deja la faţa locului şi stingeau ultimele rămăşiţe ale incendiului. Poliţistul care semăna cu un rinocer se apropie în fugă de turişti şi le strigă:

— Gata! Spectacolul s-a terminat! Vă rugăm să vă întoarceţi la autocare!

Aceştia, oarecum dezamăgiţi, îşi strângeau lucrurile, în vreme ce poliţistul-hipopotam discuta aprins cu sătenii.

— Nu vă faceţi griji! În cel mult două săptămâni veţi primi locuinţe noi din partea statului, le spunea el. Mai mult, veţi primi chiar un sat nou. Ăsta vechi oricum nu mai corespundea normelor impuse de Conglomerat...

Oamenii păreau încrezători şi-l aplaudau pe poliţai.

În cabina tirului, Tase făcu o grimasă plină de dispreţ şi întoarse capul. În acel moment se auzi o şuierătură asurzitoare. Pricoliciul tresări speriat, apoi se lămuri că era vorba despre soneria unui telefon mobil, mare cât o cărămidă, la care Tase se grăbi să răspundă.

— Alo! Da, mumă! zise el cu telefonul la ureche, dându-şi plictisit ochii peste cap. Îs pă drum! Da, ţi-am zis că trec p-acasă… Mi-e o foame dă lup. Ce-avem dă mâncare? Tocăniţă dă oaie?!  

Tase îşi linse buzele şi, în acelaşi timp, stomacul său reacţionă scoţând un chiorăit ce acoperi pentru câteva clipe zgomotul motorului.

— N-am mai mâncat o tocăniţă ca lumea dă pă vremea Basmului Nou!

Pricoliciul auzea prin telefon o voce cârâită care părea hotărâtă să ţină un lung monolog. Însă Tase o întrerupse pe un ton răstit: 

— Nu mă mai bate la cap, mumă! Nu m-am bătut cu nimenea… La trântă? Nu, mumă, nu m-am luat la trântă, n-am înjurat poliţai, n-am mai storcit pitici! N-am făcut nimica... Şi mai tacă-ţi fleanca aia odată! Ce zici? Jumătate dă împărăţie? Îhî… a zis că mi-o dă, numai să-i găsesc fata... Ce amenzi? Le-am plătit pă toate... Hai, taci odată şi lasă-mă să conduc, că iar fac accident din cauza lu’ matale!

Pricoliciul îl privi mai cu băgare de seamă pe Tase şi o bănuială îi încolţi în minte. Cum de nu se gândise la asta până acum?  

Într-o dispoziţie din ce în ce mai proastă, Tase închise telefonul şi începu să răcnească Leanţo, dragă, nu fi tristă! în timp ce părăsea şoseaua şi cotea la dreapta pe un drum forestier. Drumul care înainta prin pădure era plin de hârtoape, aşa că Pricoliciul se tot izbi cu capul de parbriz până simţi că-l ia cu leşin.  

Din fericire, în scurtă vreme, Tase îşi opri camionul la marginea unui povârniş abrupt. Se aflau chiar în inima pădurii, iar razele soarelui abia dacă reuşeau să se strecoare printre ramurile brazilor întunecaţi.

Pricoliciul îşi închipui că Tase îl va lăsa în cabina tirului, o ocazie bună ca să încerce din nou să evadeze. Dar camionagiul îl luă din locul în care îl atârnase, apoi îi mângâie destul de stângaci cu buricul degetului părul ţepos, strâmbându-se la el plin de încântare:

— Urâtule! Iote, are şi-o gentuţă!

Însă degetele lui butucănoase erau prea mari ca să desfacă legăturica pe care Pricoliciul o purta în spate, şi nici că l-ar fi interesat aşa ceva.  

Ochii mari şi lucioşi ai Pricoliciului priveau cu groază cum Tase scoate dintr-un buzunar o cheie ruginită, aproape de două ori mai mare decât el, de care îl legă zdravăn, cu un nod dublu, tot de coadă, ca pe un breloc. În clipa următoare, se pomeni cu tot cu cheie într-un buzunar cât o scorbură destul de încăpătoare. Găsi aici un rest de hotdog şi se mânji cu ketchup palid importat din Conglomerat, precum şi câteva monede de aur. „Numai făpturile de basm mai folosesc galbenii pe post de bani“, îşi zise Pricoliciul, care avea şi el vreo doi pe acasă, şterpeliţi de la nişte spiriduşi care se chercheliseră într-o noapte, la un foc, în pădure. „Mi se pare mie sau grasul ăsta e, de fapt, un...“ Nu reuşi să-şi ducă gândul până la capăt, căci Tase o luase la picior, iar el se simţea ca un călător clandestin în vagonul unui tren de marfă care tocmai deraia de pe şine.

Şoferul cobora povârnişul, alunecând pe grohotiş şi lăsând în urmă un nor roşiatic de praf. Odată ajuns într-o văioagă unde abia dacă se mai ghicea lumina zilei, găsi firul unui izvor şi începu să urce pe albia acestuia spre nişte steiuri de stâncă ce se zăreau în depărtare.

Pe la jumătatea urcuşului, se opri să-şi tragă sufletul. Respiraţia lui era atât de puternică încât culcă la pământ nişte puieţi de brad din apropiere. Pricoliciul îşi iţi capul prin despărţitura largă a buzunarului ca să-şi dea seama ce se întâmplă. Îl văzu pe Tase cum scoate de la cingătoare un soi de ghioagă cu măciulia ţintuită pe care o învârti de trei ori deasupra capului, apoi o aruncă vitejeşte în direcţia steiurilor de stâncă. Ghioaga spintecă aerul cu un şuierat ce semăna cu soneria telefonului mobil de mai devreme şi se tot duse hăt departe, spre munte.

În acel moment, bănuielile Pricoliciului au fost pe deplin confirmate. „Mare e, puternic e, cât şapte mănâncă, gogolani de aur are, buzdugan are... nu e om, e zmeu!“ îşi zise el înfiorându-se, căci nu se aştepta să întâlnească personaje de poveste care să se ascundă sub aparenţele unor oameni atât de obişnuiţi. 

De-a lungul timpului, Pricoliciul observase de la distanţă şi alte făpturi de basm care păreau să fi renunţat de bună voie la puterile lor magice. Dacă ar fi avut curiozitatea să le citească declaraţiile, scrisorile deschise şi textele ideologice din paginile ziarelor, în loc să se uite doar la poze, ar fi aflat că în zilele noastre nimeni nu mai avea chef, de fapt, să-şi mai ia în serios povestea. Bucurându-se de o aparentă libertate pe care le-o dădea acum Basmul Comercial, cele mai multe dintre personaje duceau o viaţă normală pe Tărâmul Nostru. Unele îşi găsiseră noi meserii şi refuzau să se mai întoarcă la cele vechi. Altele îşi întemeiaseră familii mixte (Scorpia de pildă se căsătorise cu un pompier) şi mergeau în fiecare zi la slujbă, ca în orice societate normală, lipsită de fantezie.

Basmagiii ar fi catalogat aceste noi tendinţe – care nu existau în ţările Conglomeratului, unde Basmul Nou nu apăruse decât în intenţie, ca un experiment – drept asimilarea minorităţilor magice în rândul populaţiei. Făpturile de basm de prin părţile noastre ar fi acceptat oricând confortul unui apartament la bloc, cu aer condiţionat, calorifere, apă caldă şi frigidere pline, în loc să hălăduiască prin codrii neprimitori, să locuiască prin cine ştie ce văgăuni sau să pornească în aventuri care să le pună viaţa în pericol doar pentru că aşa le era dat în povestea lor. E adevărat că, după Decret, ele ar fi trebuit să-şi reintre în drepturi, pentru a ajuta la Reconstrucţia Ţării. Li s-au oferit bani frumoşi ca să o facă, însă cele mai multe nu numai că au respins această idee, dar şi-au pierdut de tot urma, ascunzându-se în locuri tainice sau complăcându-se definitiv în traiul lor cât se poate de banal.

În timp ce Pricoliciul era din ce în ce mai convins că, după ce pierduse un Călător al cărui ajutor ar fi fost de nepreţuit, nimerise peste un zmeu care nu-i era de niciun folos, Tase îşi continuă drumul în sus, pe albia izvorului şi ajunse chiar în buza muntelui. Aici începu să se caţere, tropăind din stâncă în stâncă, până la steiurile ce se zăreau de jos, din văioagă. Dibui o crăpătură în peretele de piatră, se opinti pentru a da la o parte un bolovan uriaş ce acoperea intrarea unei grote, apoi strigă din toţi rărunchii:

— Mumăăă, am sosit acasă!  

Cartea Pricoliciului (O istorie secretă a Ţării Vampirilor I), de Adina Popescu, Ed. Arthur, 2015



Articole asemănătoare

„Marțianul”, de Andy Weir (fragment în avanpremieră)

„Marțianul” de Andy Weir este una dintre cele mai așteptate cărți SF ale toamnei. Publicat independent pentru prima oară în 2011, romanul a primit Goodreads Choice Award pentru cel mai bun roman SF în 2014 și a devenit New York Times Bestseller.

„Să nu plângi”, de Lydie Salvayre (fragment în avanpremieră)

Nume de rezonanţă al literaturii franceze actuale, Lydie Salvayre a primit pentru romanele sale mai multe premii importante, culminând în 2014 cu Premiul Goncourt pentru „Să nu plângi”. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„Celălalt Simion”, de Petru Cimpoeşu, o poveste de un umor necruţător (fragmente în avanpremieră)

La aproape cincisprezece ani de la succesul romanului „Simion Liftnicul”, Petru Cimpoeşu, unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, ne face cunoştinţă cu „Celălalt Simion”, într-o poveste plină de surprize şi umor.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu