• „Well behaved women rarely make history” - Laurel Thatcher Ulrich

„Cu tine în depărtare”, de Carla Guelfenbein (fragment în avanpremieră)

„Cu tine în depărtare”, de Carla Guelfenbein (fragment în avanpremieră)

Cu tine în depărtare spune povestea Emiliei, o tânără studentă de origine chiliană din Franța care sosește la Santiago pentru a studia opera misterioasei scriitoare Vera Sigall. La scurtă vreme după ce face cunoștință cu ea, Vera suferă un accident bizar în urma căruia rămâne în comă. În timp ce îi așteaptă refacerea în spital, Emilia îl cunoaște pe Daniel, un vecin și bun prieten al scriitoarei care bănuiește că Vera a căzut pe scări nu accidental, ci împinsă de o mână criminală. Căutarea adevărului va fi marcată de false indicii și de descoperiri neașteptate, căci lucrurile care ies la lumină și se dovedesc hotărâtoare pentru soarta Emiliei și a lui Daniel nu sunt ceea ce ei se așteptau să găsească. Desfășurarea sinuoasă a evenimentelor va revela identitatea reală a tuturor personajelor și raporturile dintre ele, punând în același timp în discuție problema creatorului de geniu în relația sa cu lumea, a legăturilor de familie și a dragostei care-i unește și-i desparte pe oameni.

Carla Guelfenbein s-a născut la Santiago de Chile. A studiat biologia la Universitatea din Essex, Anglia, specializarea Genetica populaţiei. Mai târziu a studiat designul la Martin’s School of Art. La întoarcerea în Chile a lucrat la agenţia de publicitate BBDO şi a fost directoare artistică şi editor de modă la revista Elle. Este autoarea romanelor Reversul sufletului (El revés del alma, 2002), Femeia vieţii mele (La mujer de mi vida, 2005), Restul e tăcere (El resto es silencio, 2008), Înotând goale (Nadar desnudas, 2012) şi Cu tine în depărtare (Contigo en la distancia, 2015), pentru care i s-a acordat Premiul Alfaguara. Opera Carlei Guelfenbein a fost tradusă în peste cincisprezece limbi de editurile cele mai prestigioase din Europa, fiind foarte apreciată de public şi de critica naţională şi internaţională. 

Seria de autor Carla Guelfenbein va apărea în colecția „Buzz Books” a Editurii Litera și se va lansa la Gaudeamus 2016 cu romanele Cu tine în depărtare (roman distins cu Premiul Alfaguara în 2015) și Restul e tăcere. Următorul titlu al seriei va fi Femeia vieții mele (La mujer de mi vida). 

„Un roman de suspans literar construit cu mare eficacitate narativă în jurul unui memorabil personaj feminin și al puterii genialității. Autoarea a știut să împletească iubiri și enigme într-o scriitură complexă și în același timp transparentă.” (Din argumentarea juriului Premiului Alfaguara)

 

Cu tine în depărtare, de Carla Guelfenbein (fragment în avanpremieră)

 

1. Daniel

 

Undeva, în vreun loc de pe planetă, cineva era răspunzător de moartea ta. Această certitudine mi‑a sporit pe măsură ce treceau zilele, săptămânile, lunile, apăsându‑mi conştiinţa până a devenit de nesuportat. Dar cine? De ce? Niciodată nu mi‑am imaginat că răspunsul ar putea fi atât de aproape încât, întorcându‑mă, m‑aş pomeni cu mine însumi.
Îmi amintesc momentul acela în care, după ce am cumpărat pâinea pentru micul dejun, am dat nas în nas cu vagabondul din cartier. Ochii lui, vătămaţi şi totodată ameninţători, s‑au oprit asupra mea. Am grăbit pasul, pe când în jurul meu oamenii treceau înfofoliţi în paltoane, dispărând apoi în bruma matinală. Un grup de copii a trecut strada. Fetele aveau fulare colorate şi‑şi împărtăşeau în şoaptă secretele, în vreme ce băieţii alergau şi strigau, împingându‑se unii pe alţii cu stângăcia unor căţeluşi. Inocenţa lor mi‑a adâncit îngrijorarea stârnită de întâlnirea cu vagabondul. Nu puteam şti ce avea să se petreacă după câteva minute, ce ţi se întâmplase peste noapte sau poate în zori.
În fiecare dimineaţă, înainte de a te întâlni, mă întrebam care să fie oare starea ta de spirit. Cu neputinţă de prevăzut. Era dominată de visele tale, de intensitatea luminii şi a temperaturii, de infinite straturi circumstanţiale pe care n‑aş fi reuşit să le înţeleg niciodată. Uneori îmi vorbeai fără încetare, dar alteori păreai îngândurată, ascultând zvonul unei lumi ce sălăşluia înăuntrul tău.
Când am ajuns în faţa uşii tale, Arthur s‑a aşezat lângă mine, cu demnitatea lui pontificală, în timp ce Charly dădea frenetic din coadă dintr‑o parte în alta. Aveam de gând să‑ţi propun să ieşim după micul dejun la o plimbare, aşa cum făceam de obicei.
În pofida vârstei, mergeai cu paşi repezi şi hotărâţi. Dacă cineva ne‑ar fi văzut de la o anumită distanţă, cu greu şi‑ar fi imaginat că erai cu peste cincizeci de ani mai mare ca mine. Îmi amintesc că, la doar câteva zile după ce am ajuns să‑ţi fiu vecin, te‑am văzut în faţa porţii casei tale, luptându‑te cu volbura aceea care îngreuna trecerea. Mi‑ai spus că peste noapte crescuse şi că prezenţa ei îndărătnică era o încălcare a libertăţii tale. Vorbeai despre plantă ca despre o fiinţă vie, în vreme ce, cu un cuţit de bucătărie, încercai să scapi de ea. Mi‑am adus foarfeca de tăiat crengi, am eliberat trecerea şi, în scurt timp, stăteam de vorbă însufleţiţi. Văzusem o fotografie de‑a ta în ziar cu câteva săptămâni înainte. Un critic important de la New York Times îţi elogiase opera, şi ziarele de la noi din ţară îi reproduseseră cronica. Însă, văzându‑te în grădină, m‑au surprins înălţimea şi părul tău cărunt, pe care îl purtai strâns la ceafă. Timpul nu reuşise să‑ţi întunece frumuseţea. Unde înainte trebuie să fi fost rotunjimi, acum se iveau unghiuri – la nasul proeminent, la bărbie şi la pomeţi, la fruntea brăzdată de cute. Mâinile tale lungi erau ca nişte păsări care uitaseră arta de a zbura. Cu câtă vehemenţă aveai să‑mi povesteşti mai târziu că deteşti muncile practice şi că ţi‑ar fi plăcut să ai o soţie ca acelea ale marilor creatori, care le rezolvă obligaţiile mondene, ferindu‑i de banalităţile vieţii. De atunci, deşi într‑un fel stângaci şi incomplet, am încercat să te protejez. Lumea în care trăiai tu era de nepătruns pentru mine. Dar, în acelaşi timp, strălucirea care răzbătea prin uşile pe care le lăsai întredeschise mă făcea să mă simt tulburat şi mânat de curiozitate faţă de ceea ce nu puteam vedea.
Am căutat cheia casei tale în buzunar şi am constatat că o uitasem. Am sunat, însă fără să primesc răspuns. Am mai aşteptat câteva secunde şi apoi am insistat încă de două ori. Mi‑am adus aminte de ochii vagabondului, agresivi şi totodată abătuţi, nota distonantă ce iese din tipar. Am ocolit prin stânga grădina, şi Arthur m‑a urmat cu paşii lui leneşi. Lumina dimineţii revărsându‑se peste cărarea cu pietriş strălucea orbitoare. Ca şi casa, grădina era cufundată în linişte, văduvită de orice prezenţă umană. O violetă începea să‑şi răsfire bobocii iernatici. Vieţi minuscule pe care, ca în fiecare an, aveai să le urmăreşti cu atenţie. M‑am dus până la una din ferestrele laterale şi m‑am uitat înăuntru. Soarele se filtra prin deschizături, accentuând penumbra din vestibul.
Numai după două secunde te‑am văzut. Căzuseşi la picioarele scării, unde lumina aproape că nu ajungea. Trupul tău, ca un copac doborât, zăcea inert lângă lampa cu picior pe care ţi‑o dăruisem la ultima ta aniversare. M‑am repezit în curtea din spate. Uşa de la bucătărie era larg deschisă. S‑ar fi zis că cineva fusese acolo şi, în grabă, uitase s‑o închidă. „Cine?“ m‑am întrebat.
M‑am lăsat pe vine lângă tine. Mâinile îţi erau crispate, de parcă ar fi zgâriat corpuri invizibile înainte de a se da bătute. În jurul capului era o baltă de sânge. Îţi zgâriaseşi un braţ şi aveai o dâră roşiatică de la încheietura mâinii până la cot. Cămaşa de noapte ţi se ridicase până la şolduri, şi pubisul, alb, cu păr rărit, se ivea între picioarele desfăcute, îmbătrânite.
Te‑am acoperit cum am putut cu cămaşa de noapte şi abia atunci, luându‑te de umeri, te‑am scuturat. – Vera, Vera! am strigat. Mi‑ai părut atât de uşoară, atât de fragilă. Totul căpăta aparenţa unui vis. Restul se preface într‑o nebuloasă. Timpul a început să curgă altfel, răspândindu‑se amorf, imprecis. Îmi amintesc numai că, la un moment dat, a sosit ambulanţa şi că, împotriva oricărei reguli, eu însumi ţi‑am ridicat trupul, pe când persoanele din jur mă rugau să mă liniştesc, să le las să‑şi facă treaba. Nu voiam să te atingă nimeni, să simtă nimeni căldura trupului tău. Să-ţi audă nimeni răsuflarea care se stingea.

 

2. Emilia

 

– Să nu uiţi niciodată, eu sunt tu, mi‑a spus Jérôme când ne luam rămas‑bun pe Charles de Gaulle. El fusese cel care mă îndemnase să plec în călătorie. Eu singură n‑aş fi fost în stare să ies din claustrare. La întoarcerea mea din voiaj, chiar dacă ideea mi se părea de neimaginat, aveam să ne căsătorim. În faţa noastră, o fereastră mare lăsa să se vadă cozile avioanelor ce păreau suspendate în cer.
Eu sunt tu. Erau cuvintele care ne uneau. Care ne uniseră întotdeauna şi care ne fereau de nenoroc. Ca un descântec. Eu eram el şi el era eu. Am mers în tăcere până la zona de îmbarcare şi ne‑am despărţit fără să ne atingem. Expresia lui era liniştită, sigură. Nu puteam să‑i trădez încrederea pe care o avea în mine. Cu o zi înainte, la Grenoble, îmi luasem rămas‑bun de la părinţi, şi doctorul Noiret, psihiatrul meu, îmi dăduse medicamente ca să nu fac o criză de panică. Chiar şi aşa, n‑am putut să nu‑i spun pentru a mia oară:
– Nu ştiu dacă pot s‑o fac, Jérôme.
– Sigur că poţi, Emilia. Sigur că poţi. Mi‑a atins buzele cu arătătorul ca să nu mai repet.

*
În avion, adâncită în scaunul meu, pe când mă uitam pe hublou la stratul de nori, m‑am concentrat asupra chipului cu trăsături fine al lui Jérôme. El fusese veşnic acolo. El era specia umană, şi tot ce se afla dincolo de el nu exista pentru mine. M‑am gândit la viaţa lipsită de elan, dar fără dezastre, pe care ne‑o făuriserăm împreună. E greu să te mulţumeşti cu o astfel de viaţă. Banală. Lucrurile extraordinare sunt incitante şi ne cheamă cu trâmbiţele şi culorile lor vii. Dar sunt fragile. Se spulberă. Jérôme şi cu mine înţeleseserăm asta dintotdeauna. Totuşi, acum el mă lăsa liberă. Mă lăsa liberă şi în acelaşi timp mă lega cu propunerea de căsătorie. De ce făcea asta? De ce insistase să plec, încurajându‑mă cu bunele lui auspicii? Din bunătate. Da, din bunătate. Dar şi pentru că ajunseserăm într‑un punct de unde trebuia s‑o pornim într‑o direcţie sau alta – iar acest gând mi‑a trecut fugerător prin minte. Amândoi aveam douăzeci şi patru de ani, şi prezentul, când eşti tânăr, are nevoie să se deschidă spre marea aceea de posibilităţi viitoare ce nu există încă. Şanse în căutarea cărora trebuie s‑o porneşti.
Ajunsesem până aici ţinută de mâna lui. Dar acum el şi lumea noastră protejată, cu marginile şterse de folosinţă şi de timp, dispăreau sub nori. Mi‑era greu să respir. Am cerut un pahar cu apă. Înainte de a apune, soarele a prins să crească. Lumina lui aspră ricoşa pe undeva şi se izbea atât de puternic de hubloul meu, încât am fost nevoită să‑mi pun ochelarii de soare. Mi s‑a părut că jos e marea. Frânturi care semănau cu oglinzi de apă. De la distanţă, dacă era într‑adevăr marea, nu avea violenţa care mă îngrozise în copilărie.
Mi‑am amintit de marea din La Serena, oraşul unde se născuse mama. Când eram mică, fusesem acolo de două ori. Am văzut valurile înălţându‑se cu textura lor solzoasă. Am văzut‑o pe mama care fugea să se arunce în mijlocul zidului de apă, cufundându‑se în explozia a mii de particule ce străluceau în contralumină. L‑am văzut pe tata lângă mine – stăteam amândoi întinşi pe nisip, tăcuţi, cu sufletul la gură, imaginându‑ne că balena uriaşă o înghiţise pentru totdeauna.
Când îi zăream în sfârşit capul întunecat ivindu‑se dincolo de explozia valurilor şi braţele pe care şi le agita înspre noi de la distanţă, îi recunoşteam încă o dată energia aceea de nestăpânit care o dusese de atâtea ori departe de noi. Departe de privirea vigilentă şi totodată învinsă a tatei. Pe mine mă concepuse într‑una din aceste incursiuni în afara căsătoriei. Mi‑au spus‑o când abia căpătasem uzul raţiunii. Tata nu era tatăl meu. Erau căsătoriţi de cinci ani şi lucrau amândoi la observatorul din Nisa. Încercaseră să aibă copii, dar sperma tatei nu avea densitatea necesară pentru a procrea. Din pricina asta şi din altele, care, odată cu trecerea anilor, mi‑au devenit evidente, când mama i‑a spus că e însărcinată cu unul dintre studenţii lui de la practică, tata a acceptat fiinţa aceea care plutea deja în pântecele ei. Acestea erau imaginile predominante ale ţării îndepărtate unde se născuse mama şi spre care mă îndreptam acum. Ea, dispărând şi apoi ivindu‑se iar. Mâna tatei lângă a mea, fără să mă atingă. Zâmbetele noastre unite în tăcere, adeverindu‑ne că, fără să ne pese de alcătuirea noastră genetică, el şi cu mine eram ancoraţi la acelaşi ţărm. Acum, aceste frânturi de mare apăreau molcome, învăluite în propria lor tăcere. M‑am gândit că toate lucrurile aveau altă realitate, pe care eu n‑o văzusem până atunci.

 

3. Daniel


Camera rămăsese cufundată în întuneric. M‑am apropiat de tine şi mi‑am pus degetele pe capul tău cărunt. Aerul era cald, şi liniştea umplea tot spaţiul. Era atât de profundă, încât în urma ei părea să se ivească moartea. La încheietura mâinii stângi aveai o brasardă de plastic cu numele tău. Îţi puseseră în ghips un picior şi o mână. Aveai amândouă braţele imobilizate de o parte şi de alta prin nenumărate tuburi, care, la rândul lor, erau conectate la aparatele ce îţi înregistrau semnele vitale. Sub pleoapele închise, ochii îţi zvâcneau. Un ventilator mecanic îţi asigura oxigenul. Medicul îmi explicase că, în urma loviturilor în cădere, pe lângă contuzii, aveai un grav traumatism encefalocranian închis, cu hemoragie cerebrală. Aveau nevoie să câştige timp până când se dezinflama, de asta te „puseseră să dormi“. Un termen eufemistic care te‑ar fi deranjat. Coma indusă era singura modalitate de a reduce la minimum stimulii cerebrali şi de a ţine sub control presiunea intracraniană. Explicaţiile lui au fost exhaustive. Totuşi, când l‑am întrebat dacă mă poţi auzi sau dacă poţi percepe prezenţa altei fiinţe lângă tine, răspunsul lui a fost ambiguu.
– Nu e ceva ce se poate şti cu certitudine, a menţionat, dar toate studiile arată că un pacient în comă e lipsit de percepţie.
– Vera, ţi‑am spus şi n‑am putut continua. Am simţit o apăsare în piept imaginându‑mi că te‑ai putea afla acolo, în trupul acela ce zăcea sub cearşafuri; că, de pe partea cealaltă a vieţii, încerci să‑mi vorbeşti. Ţi‑am luat mâna şi am strâns‑o cu putere.
Plouase, şi, de la fereastra clinicii, primele lumini ale străzii îşi aruncau strălucirea pe trotuarul umed. O infirmieră a bătut în uşă şi, fără să aştepte răspuns, a intrat în cameră. Era o femeie de treizeci de ani, scundă, lată în şolduri. Chipul ei părea să aibă tăria trecătoare a unui fruct copt.
– N‑aţi mâncat de ceasuri întregi. De ce nu vă duceţi la bufet? Doamna n‑o să păţească nimic, mi‑a zis, pe când nota ceva pe o tăbliţă unde erau prinse nişte foi.
Cum eu nu‑i răspundeam, s‑a întrerupt un moment şi m‑a privit. S‑a dat un pas înapoi şi şi‑a potrivit cocul. Obrajii i s‑au îmbujorat. Ştiam că se simte intimidată de mine.
– E bine că‑i vorbiţi şi‑i ţineţi companie. Sunt sigură că ea vă poate auzi.
Aş fi vrut s‑o întreb mai multe, dar roşeaţa de pe chipul ei m‑a făcut să mă răzgândesc.
– Mă cheamă Lucy, dacă aveţi nevoie de ceva nu trebuie decât să apăsaţi pe butonul ăsta mic.
Când a plecat, am adormit în fotoliul de lângă patul tău. Tot timpul intra câte o infirmieră să‑ţi controleze semnele vitale, şi eu mă trezeam brusc. În toiul acestei nopţi zbuciumate, într‑una din subitele reveniri la starea de conştienţă, mi‑am dat seama că mă doare să ştiu atât de puţin despre tine. Despre obârşia ta, despre familia şi viaţa ta. Ai avut un soţ, Manuel Pérez, şi un fiu, Julián, dar nu vorbeai niciodată de ei. Despre fiul tău ştiam doar că murise la treizeci de ani de o boală de plămâni. Misterul în care te învăluiseşi ca să înfrunţi lumea mă intrigase şi pe mine, în pofida apropierii noastre. După ce ştirea despre accidentul tău devenise publică, mi‑a atras atenţia faptul că nu s‑a prezentat nimeni care să spună că e din familie. Chiar dacă durerea celor care au venit – scriitori, poeţi, literaţi – era vădită, toţi păreau că te cunosc prea puţin. Singurul om pe care l‑am căutat a fost prietenul tău Horacio Infante. Nu aveam telefonul lui, dar Gracia a reuşit să‑l obţină. Din discuţiile noastre dedusesem, fără să mi‑o spui direct, că Infante însemna mult pentru tine. Vocea lui la telefon suna plină de emoţie. Totuşi, m‑a surprins că n‑a venit la clinică. Am încercat să vorbesc iar cu el, dar nu l‑am mai putut găsi. I‑am lăsat numărul de mobil în căsuţa vocală, ca să mă sune când doreşte să afle veşti despre tine. Am aflat din presă că, la câteva zile după accidentul tău, se întorsese la Paris, acolo unde locuia. Pe când întunericul începea să se coloreze odată cu primele luciri albăstrii ale zorilor, m‑am gândit că, sub învelişul trupului, inima îţi palpita şi că inima aceea erai tu. Chiar dacă nu mă puteai auzi, acum te aflai acolo. Strânsă între pereţii ei, continuai viaţa sub altă formă. Buimac după noaptea de veghe, am lăsat maşina la clinică şi m‑am întors acasă mergând pe malul râului. O lumină necruţătoare devenea tot mai intensă pe undeva în cordilieră şi se ivea colţuroasă printre piscurile ninse, pentru a se năpusti apoi în geamurile ferestrelor. Când am ajuns pe strada noastră, l‑am văzut pe vagabondul care dormea pe nişte saci informi, acoperit cu o pătură, rezemat de zidul unei case vecine. De cel puţin un an dădea târcoale prin cartier, şi ne obişnuiserăm cu prezenţa şi mirosul lui, cu zgomotul cutiilor de conserve goale pe care le purta atârnate pe umăr şi care se loveau între ele când mergea. Era un tip înalt, cu un cap mic de pasăre, şi, sub aparenţa lui decrepită, se putea întrezări bărbatul chipeş care fusese pesemne. Niciodată nu ne‑a cerut mâncare sau bani, şi era greu de aflat dacă n‑o făcea fiindcă trăia în altă lume sau din demnitate.

 

Cu tine în depărtare, de Carla Guelfenbein, Ed. Litera, 2016, traducere de Tudora Șandru Mehedinți, col. „Buzz Books”



Articole asemănătoare

„Zgomotul timpului” – romanul lui Julian Barnes despre viața compozitorului Dmitri Șostacovici (fragment în avanpremieră)

Cel mai recent roman al lui Julian Barnes, „Zgomotul timpului”, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Virgil Stanciu și se lansează la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie.

Concurs: „Păzitoarea tainei”, de Kate Morton (încheiat)

Una dintre aparițiile speciale ale acestei veri pregătite de Editura Humanitas Fiction este traducerea ultimului volum semnat Kate Morton, Păzitoarea tainei. Împreună cu Editura Humanitas Fiction am pregătit un concurs ce va avea ca premiu un exemplar din această carte.

„Pisica musafir”, de Takashi Hiraide (fragment în avanpremieră)

Alcătuit cu fine tuşe de observaţie atentă, romanul „Pisica musafir” străluceşte prin micile momente şi bucurii ale vieţii, surprinse pe fundalul unei frumuseţi poetice rare.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu