Plecat în India ca să-și poată găsi inspirația pentru a scrie un roman despre Portugalia anului 1939, naratorul trebuie să se întoarcă pe meleagurile Canadei unde povestea sa îl aștepta. Ca și în basmul popular românesc al păsării măiastre pe care eroul o caută zadarnic în lumea întreagă doar pentru a o găsi în poarta casei așteptându-l să se întoarcă, Pi ne vorbește despre rolul esențial, acum uitat, al povestitorului pentru comunitate și ne aduce aminte că, de multe ori, adevărurile fundamentale se află chiar în fața noastră așteptând să fie descoperite.  

Scris într-un stil simplu și absolut nepretențios, cu descrieri detaliate ale faptelor, aproape exhaustive uneori (cum ar fi descrierea vieții leneșilor de la început), Viața lui Pi este o parabolă modernă despre supraviețuire și despre credință. Plecat împreună cu familia și o parte din ceea ce fusese grădina zoologică din Pondicherry, orașul său natal, grădină zoologică pe care o condusese tatăl său și-i fusese cămin timp de mulți ani, adolescentul Pi Patel (pe numele complet Piscine Molitor Patel) trebuie să supraviețuiască singur în mijlocul Pacificului după ce o furtună, și o posibilă eroare umană, duc la scufundarea navei pe care erau îmbarcați. Un Robinson Crusoe naufragiat, de data aceasta, pe mare timp de 227 de zile, Pi Patel își rememorează dificiala aventură căreia îi dă o semnificație personală, punându-ne în final, într-o manieră originală, în fața celebrului pariu al lui Pascal: „Dacă Dumnezeu nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă există, am câștigat totul”.

Ca și simbolistica numelui său, povestea lui Pi este însăși viața cu imensitatea ei de posibilități. Cunoscută ca o constantă egală cu 3,14, pi mai are de fapt o infinitate de zecimale ce nu au sfârșit și nici nu se repetă vreodată (3.14159 26535 89793 23846 26433 83279 50288...). Tot ca viața însăși, pi este totodată irațional și transcendent sau, cum ar fi spus naratorul, alcătuit din doza de nebunie care face ca viața, orice viață, să fie suportabilă și posibilă, și din doza de credință și ideal care o face să continue:

Și astfel mi-am găsit adăpost în acea literă grecească ce seamănă cu o cocioabă cu un acoperiș ruginit de tablă, în acel număr irațional și evaziv cu care oamenii de știință încearcă să înțeleagă universul.

Nebunia salvatoare

Ca orice ritual de inițiere, orice maturizare presupune înfruntarea, și învingerea, celor mai puternici demoni, ai celor ce inspiră cea mai mare teamă, o teamă care paralizează gândirea și acțiunea. Izolat în mijlocul Oceanului Pacific, pentru a rezista acțiunii subversive a propriilor demoni, Pi Patel trebuie să facă față imaginii celei mai mari temeri pe care a cunoscut-o: cea a unui tigru bengalez. Iar demonul îi devine prieten în momentul în care marea sa frică din copilărie capătă un chip, când nu mai este disperare pură, angoasă fără chip și fără speranță. Simbolic vorbind, doar înfruntarea celor mai mari temeri ale noastre ne poate ajuta să ne maturizăm, să renaștem și chiar să rămânem în viață. Iar pentru Pi acceptarea propriei nebunii a constituit factorul cel mai important în supraviețuirea sa („acel grăunte de nebunie care face ca viața să meargă mai departe ciudat, dar sigur”).

Scena absurdă cu doi orbi purtând un dialog halucinant în mijlocul Pacificului reprezintă marginea fragilă și instabilă a echilibrului dintre rațiune și nebunie. Iar ignorarea acestei nebunii intrinseci și dorința de a defini omul doar ca sapiens, ca animal rațional, îl sărăcește de una dintre cele mai importante calități ale sale, întrucât, după cum spune și Pi,

toate ființele vii au o anumită nebunie care le controlează în feluri ciudate, uneori inexplicabile. Această nebunie poate fi salvatoare; este parte a capacității de a se adapta. Fără ea nici o specie nu ar supraviețui.

Deși cel mai periculos animal dintr-o grădină zoologică (prin obsesia sa de a se pune în centrul oricărui lucru), omul este, totodată, și singurul căruia realitatea brută nu-i este suficientă pentru a supraviețui. Îndeplinirea condițiilor fizice de existență este un factor necesar, dar nu suficient pentru ca omul să poată cu adevărat trăi. Iar acest ceva „în plus” este ceea ce am putea numi nebunia necesară, nebunia salvatoare, acceptarea faptului că, după cum spunea sociologul francez Edgar Morin, „omul este nebun-înțelept”. Creierul lui homo sapiens, cu cele 10 miliarde de neuroni și 10¹⁴ sinapse, este o mașinărie care funcționează la limita nebuniei. Originalitatea, creativitatea, inventivitatea omului au toate aceeași sursă ca și rătăcirile și delirurile lui, iar homo sapiens este și homo demens:

Și pentru că această asociere între lipsa de măsură, instabilitate și incertitudine, real și imaginar, pentru că această confuzie între obiectiv și subiectiv, între eroare și dezordine o denumim îndeobște nebunie, suntem obligați să constatăm că homo sapiens este homo demens (Edgar Morin, Paradigma pierdută, natura umană, trad. rom. 1999).

„Dacă ești excesiv de rațional, riști să arunci tot universul în canal laolaltă cu apa din baie”

Romanul lui Yann Martel avertizează și asupra pericolelor excesului de rațiune al epocii moderne. Adoptând exclusiv o explicație științifică a lumii, riscăm să nu mai vedem altceva decât schemele după care ne ascundem ca să înțelegem realitatea și să nu mai fim deschiși pentru mister, pentru miracol, pentru neînțeles...

Știu ce doriți. Doriți o poveste care să nu vă surprindă. Care să confirme ceea ce știți deja. Care să nu vă facă să vedeți lumea altfel, să o înțelegeți pe de-a-ntregul. Doriți o simplă poveste. O poveste obișnuită. Vreți fapte aride și concrete.

Nu trebuie să fii un om credincios pentru a admite existența unui plan transcendent, al unui anumit mister al vieții. Iar admiterea acestei transcendențe este un lucru complet diferit de apartenența formală la o religie sau alta. În viziunea lui Martel credința este o opțiune de viață care depășește neînțelegerile formale dintre religii. De aceea Pi este totodată budist, islamist și creștin. Și, ca și la Dante, cei mai de disprețuit nu sunt necredincioșii, ci nehotărâții, cei care se îndoiesc viața întreagă. Față de agnosticul care face din îndoială un mod de viață, unul foarte sec de altminteri, sau de fanaticul care, orbit de dragostea pentru divinitate, nu mai este capabil să o recunoască în manifestările sale fizice, ateul este, totuși, un personaj mai degrabă simpatic

Voi spune lucrurile pe șleau. Nu ateii sunt cei care îmi stau n gât, ci agnosticii. E bine să te îndoiești un timp. Toți trebuie să trecem cândva prin grădina Ghetsimani (...)  [Dar] să alegi îndoiala ca filozofie a vieții e ca și cum ai alege nemișcarea ca mijloc de transport.

Într-o epocă în care, pentru cei mai mulți oameni, explicațiile științifice sunt considerate a fi singurele în măsură să dea explicații despre ce este lumea, ce este omul, ce este viața, Yann Martel își propune să ne spună „o poveste care ne va face să credem în Dumnezeu”. Și reușește. Însă nu reușește pentru că își propune să facă din noi toți niște credincioși, ci pentru că, asemeni oamenilor care au inventat primele mituri, transformă viața într-o poveste care convinge, o poveste cu un sens care dă contur vieții și lumii și care poate face ca nodul de la cravată să nu devină un ștreang inversat.

Revelația divinului, a frumosului, a dragostei, a oricărui lucru care, chiar și pentru scurt timp, îți deschide portița transcendentului, a „mai multului”, aceasta este, de fapt, nebunia omului. Este greu să demonstrezi existența lui Dumnezeu, a iubirii, a miracolului, este și mai greu să le înțelegi, însă asta nu le face mai puțin reale. Iar salvarea omului vine din „nebunia” de a accepta existența lor. Pentru că, „dacă ești excesiv de rațional, riști să arunci tot universul în canal laolaltă cu apa din baie”. Iar acceptarea sau respingerea acestei părți iraționale, incontrolabile, a lumii devine ea însăși o opțiune de viață.

Ca și literatura, viața însăși nu este altceva decât transformarea realității. Fiecare vede ceea ce poate și interpretează faptele fizice, reale, în modul său propriu. Felul în care ne creăm povestea depinde exclusiv de noi înșine și de felul în care alegem să înțelegem lumea și viața. La un nivel fizic, natural, lumea există independent de privirea noastră, însă la un nivel uman fiecare privitor își face propria lume.  Pus în fața posibilității de a alege între expunerea seacă a realității brute și transfigurarea acestei realități într-o poveste semnificantă, fiecare își alege, în cele din urmă, propriul destin.

Lumea nu există pur și simplu. Totul depinde de felul cum o înțelegem, nu? Iar înțelegând ceva, aducem propria noastră viziune asupra acelui lucru, nu? Nu așa se transformă viața în poveste?

Viața lui Pi este o lectură relaxantă și reconfortantă, care te ține legat de evenimentele narate, dar care, la final, se dovedește a fi mult mai complexă și mai profundă a lăsat să se înțeleagă. Este una dintre acele, rare, cărți care, odată terminată și ultima filă, te face să-ți dorești s-o iei de la capăt și s-o recitești cu atenție sporită pentru a descoperi și cealaltă poveste, cea scrisă printre  rânduri... 

Viața lui Pi, de Yann Martel, Ed. Polirom, trad. Andreea Popescu, 2012, col. „Biblioteca Polirom. Proză XXI”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 17 octombrie 2013)