• „Dați-i omului o mască și vă va spune cine este” - Oscar Wilde

„Când stelele se întunecă”, de Paula McLain (fragment în avanpremieră)

„Când stelele se întunecă”, de Paula McLain (fragment în avanpremieră)

Bestseller New York Times 2021, ales de editorii Amazon printre „Best Books 2021 So Far“, Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victimă ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.

În fața tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost dată în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.

1993, Mendocino. Coșmarul oricărui părinte — să se trezească în toiul nopții și copilul său să nu fie în casă. Să nu fie nicăieri. În Nordul Californiei încep să dispară adolescente. Unele par să fi fugit de acasă, altele, după cum arată indiciile, au fost răpite, dar indiferent cum, sunt de negăsit, iar neputința care îi consumă pe cei rămași în urmă este doar începutul, partea vizibilă a tragediei din micul oraș american. Anna Hart, detectivul care se încăpățânează să le caute, intuind că nu este vorba doar de adolescente fugite de acasă, ci de o dramă ce va devasta numeroase vieți și ale cărei cauze datează din copilăria lor, se confruntă cu propriul ei trecut. Expusă țesăturii de amintiri reprimate și de traume vii, Anna se lasă călăuzită de propria intuiție și de umbrele din viața sa, transformând răul pe care l-a trăit într-o înțelegere ce ar putea fi cheia de rezolvare a cazului disparițiilor.

 

„Melancolic şi captivant. Parte suspans, parte poveste a descoperirii de sine, este greu să-i rezişti noului roman al lui McLain.” (Library Journal)

„Un mister multistratificat, în surdină, îmbogățit de profunda perspectivă psihologică și emoțională.” (Kirkus Reviews)

„Paula McLain îmbina portretele percutante cu proza poetică, făcând vizibilă bunatatea ascunsă în sufletul personajelor.” (Publishers Weekly)

„Un început cu totul nou pentru autoarea Soţiei din Paris, thrillerul atât de intens emoțional și excepțional de bine scris al lui McLain aduce laolaltă crima ficțională și cazuri reale.” (People)

„La sfârșit, acest roman cu mult întuneric are un mesaj plin de speranță.” (The New York Times Book Review)

 

Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinți, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituțiile judiciare abilitate. Ulterior și-a descoperit pasiunea pentru scris și a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo și MacDowell Colony, precum și beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) și Stumble, Gorgeous (2005), și o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soția din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), multipremiat, care îi aduce atât consacrarea națională, cât și internațională, fiind tradus în peste 35 de țări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times și se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în douăsprezece țări. Cel mai recent roman al ei, Când stelele se întunecă (When Stars Go Dark; Humanitas Fiction 2021) apare în 2021 și devine, la rândul lui, bestseller NewYork Times

 

Când stelele se întunecă, de Paula McLain (fragment în avanpremieră)

 

Am lucrat odată la un caz de dispariție de persoane – un băiețel pe care l‑am găsit mai târziu tăiat în bucăți, sub veranda bunică‑sii din Noe Valley, bunica stând chiar pe‑acea verandă, pe‑un leagăn șubred, care scârțâia, exact deasupra cadavrului dezmembrat, când am ajuns noi acolo. Luni de zile după aceea, nu mi‑am putut scoate din minte figura ei, ridurile date cu pudră, pe care le‑avea în pielea din jurul gurii, sau rujul rozaliu ca o glazură, care‑i trecea de muchia buzei de sus. Nici seninătatea din ochii ei apoși, albaștri.

Nepotul, Jeremiah Price, avea patru ani. Îl otrăvise mai întâi, ca să nu‑și amintească de durere. Să‑și „amintească“ era vorba ei predilectă, prima din povestea pe care și‑o spunea ei înseși, despre ce simțise c‑avea de făcut. Dar povestea n‑avea nici un centru – pentru nimeni altcineva decât ea, în tot cazul. Când i‑am cerut să mărturisească, i‑am pus aceeași întrebare iar și iar: De ce l‑ai omorât? N‑a fost capabilă să ne spună de ce.

În camera cu lumină chioară de la Travelodge, am un telefon cu cadran pe noptiera ieftină și zgâriată, cu instrucțiuni despre cum se obține tonul, pentru a putea suna pe oricine, și cu tarifele convorbirilor interurbane. Brendan răspunde la al doilea țârrr!, c‑o voce lentă și groasă – parc‑ar vorbi prin beton. L‑am trezit.

— Unde ești? întreabă.

— La Santa Rosa. N‑am ajuns departe.

— Ia și te culcă, mai bine. Ai o voce groaznică.

— Mda…

Mă uit în jos, la picioarele mele goale de pe cuvertură, și simt o mâncărime ca de burete Brillo de frecat vasele, de la materialul aspru, de care mi se freacă‑ntruna coapsele. Tricoul umed îmi stă cocoloșit și mi s‑a lipit de ceafă, de la transpirație. Mi‑am înfășurat sânii într‑un fel de corset de feșe elastice, iar durerea, cu toate capsulele de Advil pe care le‑am luat, îmi trimite câte‑un zvâcnet înțepător prin tot corpul, cu fiecare pulsație a inimii – parc‑ar fi un sistem rudimentar de ecolocație.

— Nu știu ce să fac, zic. E‑ngrozitor. De ce mă pedepsești?

— Nu te… doar că… – și urmează o lungă și apăsătoare tăcere, în care‑și cântărește cuvintele. Apoi zice: Trebuie să‑ți faci tu singură niște ordine‑n cap.

— Și cum ar trebui, mă rog, să fac asta?

— Nu te pot ajuta eu, zice, pe‑un ton de om învins, care mai are puțin și clachează – parcă‑l și văd așezat pe marginea patului nostru, în lumina palidă a zorilor, cu jumătatea de sus a corpului aplecată deasupra telefonului, c‑o mână trecută prin părul negru și des. Am tot încercat, zice, și‑am o‑bo‑sit – știi cum vine asta?

— Dă‑mi voie doar atât – să vin acasă. Putem să reparăm lucrurile.

— Cum? întreabă, respirând anevoie. Unele lucruri nu pot fi reparate, Anna. Hai să facem câte o pauză, mai bine, și unul, și altul. Nu‑i nevoie să dureze la nesfârșit.

Ceva din tonul vocii lui mă face să mă‑ntreb, totuși. De parcă a tăiat deja frânghia, dar se teme să recunoască. Pentru că nu știe ce‑o să fac eu.

— De cât de mult e vorba? O săptămână, o lună? Poate‑un an?

— Nu știu – și oftează a nervi întinși la maximum. Am și eu să mă gândesc la o mulțime de lucruri.

Lângă mine, pe pat, mâna mi se pare țeapănă, ca de ceară, ca și cum ar fi a unui manechin dintr‑un magazin universal. Mă uit în altă parte, fixându‑mi privirile undeva pe perete.

— Ții minte, la‑nceput de tot, când ne‑am căsătorit? Călătoria pe care‑am făcut‑o?

Rămâne tăcut o vreme, apoi zice:

— Țin minte…

— Am dormit în deșert, sub cactusul ăla uriaș, în care trăiau toate păsările‑alea. Și tu ai zis că erau colocatare‑acolo, înăuntru…

Iarăși tace.

— Mda…

Nu știe sigur unde vreau s‑ajung, nu e sigur dacă n‑am luat‑o razna de‑a binelea. Nici eu nu sunt foarte sigură. Zic:

— A fost una dintre cele mai bune zile‑ale noastre‑mpreună. Atunci am fost realmente fericită.

— Mda… – respirația mai grăbită i se‑aude și prin telefon. Treaba e că n‑am mai văzut‑o pe femeia de‑atunci de multă vreme, Anna. Știi foarte bine că n‑ai prea mai fost pe‑aici, lângă noi.

— Pot să mă descurc și mai bine. Lasă‑mă să‑ncerc.

Tăcerea se revarsă din receptor și se‑ntinde ca o băltoacă‑n jurul meu, pe tot patul, în timp ce‑aștept s‑aud un răspuns de la el. În cele din urmă, zice:

— N‑am încredere‑n tine. Nu mai pot avea.

E devastatoare limpezimea din vocea lui. Determinarea. Săptămâni întregi a fost atât de furios, dar acum e mult mai rău. A luat o decizie pe care nu i‑o pot combate, pentru că i‑am dat, în ultima vreme, toate motivele să aibă exact sentimentele pe care le are.

— Ai grijă de tine, da? zice.

Mă simt ca și cum aș fi pe marginea unei prăpăstii, noaptea. În alte momente ale mariajului nostru, mi‑ar fi aruncat o funie.

— Brendan, te rog. Nu se poate să pierd chiar totul, îi spun.

— Îmi pare rău, zice, și‑mi închide telefonul, până s‑apuc să mai spun o vorbă.

Aproape două sute de persoane au venit la‑nmormântare, mulți dintre ei în uniforme. Colegi, prieteni și străini bine intenționați, care citiseră povestea în Chronicle și se gândiseră: „Slavă Domnului că nu sunt eu în situația lor.“

Mi‑am tras pe mine o rochie cu fermoar, pe care nici n‑o simțeam – în așa hal de burdușită cu Ativan eram, c‑ar fi putut să aibă și lame de cuțit în căptușeală. Citeam pe buzele tuturor, de după niște ochelari enormi de soare, negri, în timp ce Brendan mulțumea iar și iar. Când am ajuns înapoi acasă, m‑am postat într‑un colț al bucătăriei, cu spatele către florile așezate agresiv și biletele de condoleanțe, către fețele‑ndurerate din jurul mesei pline de caserole și de platouri cu brânzeturi. Ofițerul meu coordonator m‑a găsit și‑acolo – Frank Leary, care ținea‑n mână o farfurie cu mâncare și nici măcar nu se prefăcea c‑ar fi vrut‑o.

— Ce pot să spun, Anna? Ce poate spune oricine despre un lucru atât de groaznic?

Avea o voce aspră, de obicei, nu așa blândă. Mi‑a părut rău că nu‑l puteam îngheța unde se‑afla, pe el și pe toți ceilalți, ca într‑un joc de copii, în care trebuie să‑nlemnești brusc – iar eu să plec. În loc de asta, am încuviințat din cap și am zis:

— Mulțumesc…

— Ai face bine să‑ți iei concediu, cât vrei tu de mult, ca să‑ți treacă suferința. Nu‑ți face nici o grijă despre nimic, da?

Parcă se tot apropia peretele din față de mine, în timp ce‑l ascultam.

— De fapt, mă gândeam să mă‑ntorc săptămâna viitoare, i‑am spus. Am nevoie de altceva, la care să mă concentrez.

— Haide, Anna, zău așa. Nu se poate să vorbești serios. E prea curând. Ar trebui să nu te gândești la nimic altceva decât la familia ta, în momentul ăsta, și să ai grijă de tine.

— Nu mă‑nțelegi, Frank, am zis, auzindu‑mi vocea cum se repezea să spună cuvintele și‑ncercând s‑o iau mai încet, ca să nu sune chiar așa disperată. Înnebunesc dacă stau aici, neavând nimic de făcut. Așa că… te rog.

A ridicat din sprâncene și‑a părut cât pe‑aci să mă contrazică, numai că soțul meu a venit înspre noi. Frank a luat o poziție mai dreaptă și i‑a întins mâna, zicând:

— Brendan… Urâtă zi. Îmi pare‑atât de rău, crede‑mă. Și spune‑mi, dacă pot să vă fiu de folos în orice fel.

— Mulțumesc, Frank, a zis Brendan, căruia cravata croșetată, gri, îi atârna bleagă de gulerul desfăcut al cămășii, cu toate că nimic din atitudinea lui nu sugera câtuși de puțin c‑ar fi fost relaxat, la cum stătea‑ntre mine și Frank, uitându‑se când la unul, când la celălalt, ca și cum ar fi‑ncercat să citească‑n aer vreun sentiment. Care‑i problema, deci? a‑ntrebat.

— Nici una, m‑am grăbit să‑i trântesc o minciună. Putem vorbi mai târziu.

— V‑am auzit vorbind acum, a zis el, clipind repede și înroșindu‑se la față. Nu pot să cred că asta vrei să faci acum – să te‑ntorci imediat la serviciu.

— Știi… a zis Frank, făcând un pas înainte. Așa i‑am spus și eu. Sunt de partea ta.

— De partea mea cine este? am întrebat, simțind peretele neted și rece sub palma cu care mă sprijineam de el, chiar dac‑aveam, deodată, senzația că eram într‑o cușcă. Prinsă‑n capcană. Tot ce‑ncerc e să trec prin asta, bine? am zis. Dacă nu pot să‑mi distrag atenția cu altceva… – și n‑am reușit să‑mi termin fraza.

— Tu te‑auzi ce spui? a zis Brendan, strângându‑și buzele una de alta și lăbărțându‑și nările. Cu noi cum rămâne? Ce‑ar fi să te concentrezi și la propria ta familie? Nu merităm atâta lucru din partea ta? Mai ales după tot ce s‑a întâmplat?

Parcă mi‑ar fi tras o palmă, nu altceva. M‑am simțit înghețată‑n propriul meu corp.

— Nu despre asta vorbeam – și mi‑am dat seama și eu cât de bățos îmi sunase răspunsul, cât de defensiv.

— Ba da, exact despre asta.

Și Frank, și eu ne‑am uitat la el cum s‑a răsucit pe călcâie, după care și‑a croit drum prin camera plină de trupuri umane, cu privirile‑n pământ.

— Ai face bine să te duci după el. Suferă, și‑atât. Oamenii spun tot felul de lucruri când sunt îndurerați.

— „Oamenii“, Frank? Dar cu durerea mea, cum rămâne? am zis, și‑am simțit că‑n pieptul meu, ca într‑un recipient vidat, parcă n‑ar mai fi fost urmă de aer. Și tu mă consideri vinovată, nu? Haide, spune‑o și pe asta.

 

*

 

Aerul e atât de fierbinte, când plec de la Santa Rosa, încât mă simt ca și cum aș face baie‑n el – și soarele strălucește de‑a dreptul obscen. Până și parcarea neîngrijită a motelului pare o grădină, cu cei șase arbori de mătase, înfășurați cu șiraguri de flori de culoarea fucsiei, ca niște travestiți cu câte o boa pufoasă‑n jurul gâtului. Sunt păsări peste tot – pe crengi, pe cerul curat ca lacrima, în reclama de neon spartă de la chioșcul cu acces auto Jack‑in‑the‑Box, de unde se holbează la mine trei puișori scămoșați, dintr‑un cuib căptușit cu paie de băut de plastic. Au ciocurile‑atât de rozalii și de căscate, că te doare numai când te uiți la ei.

Îmi comand o cafea mare și‑un sandvici cu ou, pe care n‑apuc să‑l mănânc, înainte să mă‑nscriu pe Route 116, care o să mă ducă tocmai la valea Russian River, pe coastă. Jenner se numește orășelul de‑acolo și e mai mult o imagine de carte poștală decât o localitate propriu‑zisă. Undeva, jos de tot, Goat Rock arată ca o mingiucă nefasonată a vreunui uriaș, pe fundalul de‑un albastru copleșitor al Pacificului – genul de număr de magie pe care‑l face California de Nord, ai zice, în timp ce doarme.

În treizeci și cinci de ani, câți am, nu numai că n‑am trecut niciodată granița statului, dar nici n‑am locuit pe nicăieri la sud de Oakland. Și totuși frumusețea locurilor mă‑ntoarce pe dos și‑acum. Frumusețe stupidă, facilă, ridicolă, care‑o ține, și‑o ține, și‑o ține la fel – caruselul de pe Șoseaua de Coastă a Pacificului, cu marea ca o pleașcă de culoare sălbatică.

Trag pe dreapta și parchez pe‑un mic oval tare de pământ de la marginea șoselei, după care traversez amândouă sensurile și mă opresc într‑un punct dezgolit, deasupra tufelor încâlcite, stâncilor negre numai colțuri și răbufnelilor de spumă‑nfuriată de la baza falezei. Înălțimea‑i dramatică. Amețitoare. Vântul mă ia cu asalt, vârându‑se pe sub orice strat de bulendre de pe mine, așa că trebuie să mă strâng bine‑n brațe – și tremur toată. Mi se preling pe față, dintr‑odată, lacrimile pe care n‑am fost în stare să le vărs de săptămâni întregi. Legate nu de ce‑am făcut sau ce n‑am făcut. Nu de ce‑am pierdut și nu mai pot recupera niciodată, ci de faptul că nu mai e decât un singur loc pe lume, în care pot merge de aici, sunt conștientă, un singur drum pe hartă, care mai înseamnă ceva pentru mine, de‑acum. Drumul înapoi spre casă.

Șaptesprezece ani am stat la distanță de Mendocino, izolând locul ăla, în sufletul meu, ca pe ceva mult prea valoros, la care n‑ai curaj nici să te uiți. Și totuși aici, pe muchia falezei, în momentul ăsta, pare să fie singurul lucru care mă mai ține‑n viață, singurul care a fost vreodată numai al meu.

Cei mai mulți dintre noi, dacă stai și te gândești, avem prea puțin de ales când vine vorba despre ce‑o să fim în viață, pe cine‑o să iubim sau ce loc de pe pământ o să ne primească, să‑l numim casă de‑atunci încolo.

Tot ce putem face e să mergem când suntem chemați, și să ne rugăm să mai fim primiți.

Până ajung la Albion, după câteva ore, ceața costieră a blocat soarele de tot. Se răsucește‑n fuioare sub faza mică a farurilor, făcând ca orice să dispară și să reapară, drumul care șerpuiește de‑a lungul coastei, pâlcurile de brazi și, până la urmă, întreg orașul, de parc‑ar proveni din cine știe ce legendă sumbră – cu case victoriene, care plutesc, albe și neancorate, la capetele promontoriilor, înconjurate de‑o pâclă care se‑adună și se vălurește‑n jurul lor, părând să respire.

Am o senzație de gheară care mă strânge, cu fiecare serpentină care mă aduce și mai aproape de trecut. Formele copacilor par să facă ecou. La fel indicatoarele de pe drum, și podul alungit și umezit. Sunt aproape‑n fața semaforului, când îi conștientizez prezența și nu mai am ce face, decât s‑accelerez, forțând culoarea galbenă, când virez pe Little Lake Road. De‑acolo înainte, merg la‑ntâmplare, bazându‑mă doar pe memoria mușchilor.

Când o iau la stânga, pe strada Lansing, am senzația că m‑am fofilat înapoi în timp. Peste conturul acoperișului de la Templul Masonic și pe fundalul unui cer imaterial, se profilează, albe și precise, formele grupului statuar Timpul și Fecioara, imaginea cea mai emblematică a orașului. Un ins bătrân și bărbos, cu aripi și o coasă, împletește părul unei fete care stă‑n picioare înaintea lui. Fata‑și ține capul aplecat deasupra unei cărți deschise, aflată pe‑o coloană spartă, și‑are într‑o mână o creangă de salcâm, în cealaltă mână o urnă, iar lângă picioare, o clepsidră – fiecare obiect fiind un simbol enigmatic dintr‑o ghicitoare mai vastă. Întreaga sculptură pare‑a fi un mister expus vederii tuturor.

Odată, când aveam zece ani și‑abia venisem să locuiesc la Mendocino, l‑am întrebat pe Hap ce voia să‑nsemne statuia. În loc să‑mi răspundă, el mi‑a zâmbit și mi‑a spus povestea ei. Cum un tânăr muncitor în fabrică și tâmplar, Erick Albertson se numea, o cioplise dintr‑un singur buștean de arbore Sequoia, pe la mijlocul anilor 1800, lucrând la ea noaptea, în căsuța lui de pe plajă. Câtă vreme tot lucrase la ea, devenise mare maestru al Ordinului Masonic de la Mendocino, dar nu‑ncetase nici o clipă să trudească la capodopera vieții lui. Șapte ani îi trebuiseră cu totul, și‑apoi, la ceva timp după ce sculptura fusese inaugurată, în 1866, autorul ei murise într‑un accident straniu, pe care cărțile de istorie nu‑l explicaseră niciodată pe de‑a-ntregul.

Hap era el însuși membru al Ordinului Masonic de câteva decenii bune, dinainte chiar să devină pădurar. Îmi imaginam că le știa pe toate – adică, tot ce era de știut. Dar, când l‑am întrebat ce legătură avea moartea lui Erick Albertson cu elementele cioplite‑n lemn de el și ce‑nsemnau ele, s‑a uitat la mine pieziș.

— Moartea lui Albertson, mi‑a spus, n‑are nimic de‑a face cu tine, în primul rând. Și oricum, e‑atât de mult de‑atunci. N‑ai înțelege care‑i treaba cu simbolurile, nici dacă ți le‑aș explica. Spun o poveste pe care doar masonii o cunosc, nescrisă nicăieri, ci doar transmisă pe cale orală, când își iau Gradul al Treilea – ceea ce m‑a intrigat și mai tare.

— Gradul al Treilea? Ce‑i aia? l‑am întrebat.

— Ce‑mi faci tu mie‑acum, a zis Hap și‑a luat‑o din loc, până s‑apuc eu măcar să pricep gluma.

 

Parchez mașina, îmi pun o șapcă de baseball și niște ochelari de soare, și‑abia după aceea cobor în răcoarea de pe strada umezită de ceață. Îmi vine greu să‑mi imaginez că vreunul dintre localnici m‑ar mai recunoaște acum, femeie‑n toată firea, dar ziarele de la San Francisco se citesc în mod regulat pe‑aici, plus că s‑a mai întâmplat ca vreun caz de‑al meu s‑aterizeze în Chronicle. Dacă stau să mă gândesc bine, la fel și accidentul meu.

În Piața Mendosa, îmi țin privirile‑n pământ, încercând să iau numai lucruri esențiale, ușor de pregătit, legume la cutie și chestii uscate. Dar o parte din mine se simte prinsă ca‑n bobina care se‑nvârte a unui film vechi. Exact aici eram, așa mi se pare, fix aici, lângă răcitorul iluminat, plin cu lapte, când Hap a‑ntins mâna după un bidon rece, din cele mari, de trei litri, l‑a deschis și‑a băut direct din el, după care mi‑a făcut cu ochiul și mi l‑a întins și mie. Pe urmă, s‑a întors la‑mpinsul căruciorului, manevrându‑l din coate, aplecat peste coșul de sârmă. Ne fâțâiam, de parc‑am fi avut tot timpul de pe lume.

Dar nimeni nu are așa ceva.

Când îmi termin cumpărăturile, plătesc cu bani gheață și‑mi bag pungile‑n portbagajul Fordului Bronco, după care mă‑ndrept către barul GoodLife, ceva mai jos pe‑aceeași stradă. Altfel se numea când locuiam eu aici, dar nu mai țin minte cum și nici nu contează. Ecourile, mirosurile, forma localului se potrivesc perfect cu cele din memoria mea. Comand cafea și‑un castron de supă, cu care m‑așez la fereastră, cu fața spre stradă, reconfortată de zgomotele din jurul meu, de la farfuriile troncănite‑n recipientul de uscare, până la boabele de cafea măcinate‑n râșniță și la conversațiile amicale. Dintr‑odată, aud cum se ceartă doi bărbați, dincolo de umărul meu:

— Tu nu crezi pă bune toate căcaturile‑astea, sper? se răstește unul la celălalt. Cu para… ce‑s ăia… psihologi, ă? Știi câți bani are familia ălora. Vrea și ea o parte din ei, atâta tot. Și‑al dracu’ să fiu dacă‑i găsesc vreo vină!

— Dar dacă tipa chiar știe câte ceva, și n‑o ascultă nimeni, să urmeze pista? se stropșește și celălalt. Poate că fata sângerează pe‑undeva, rănită, sau chiar mai rău.

— Probabil că‑i deja moartă.

— Ce naiba‑i cu tine? E‑o ființă umană și ea. Un copil…

— Copilu’ cuiva celebru.

— Asta nu contează. Dacă parapsiholoaga spune adevărul? N‑ai văzut niciodată, n‑ai auzit ceva ce nu ți‑ai putut explica?

— No… Nu po’ să spun c‑am văzut, nici c‑am auzit.

— Atunci, înseamnă că nu ești atent…

Ascultându‑i, capăt o senzație de bruscă eliberare, ca și cum aș fi fost dezlegată de la chei. Îmi achit cafeaua și supa, cu mare grijă să nu scap vreo privire către ei, și mă‑ndrept spre panoul cu mesaje, din partea cealaltă a încăperii. Era nelipsit, întotdeauna, din ritualul dimineții, pentru mine și Hap, care‑avea un fel al lui de‑a se lăsa pe spate, în loc să se‑aplece în față, când își trecea privirile peste panou, cu câte‑o cană albă, zdravănă, în mână și cu ochii scormonitori, doar‑doar zărea ceva ce nu răbufnise încă‑n prim‑plan.

„Cât de mult crezi că poți să știi despre un orășel de dimensiunile astea?“ mă‑ntrebase odată, pe la‑nceput de tot.

Locuisem în orașe mai mari și mai dubioase, prin tot Districtul Mendocino. În comparație cu ele, orășelul ăsta era muc‑și‑sfârc, la cele doar vreo cinșpe străzi, câte avea, care să poarte și vreo denumire. Pentru mine, era ca o casă de păpuși, pe care‑o puteai deschide ca pe‑o valiză și să privești înăuntru, cameră cu cameră.

„Totul“, îi răspunsesem.

„Oameni pe care‑i vezi în fiecare zi? Case prin fața cărora treci de‑o mie de ori, fără să te mai gândești măcar la ele?“

„Așa ceva.“

„Gândește‑te, Anna. Ce‑ți vine‑n minte, când zici «unghi mort»?“ – se referea la situațiile când eram la volan.

„Că ajunge câte‑o mașină chiar lângă umărul tău, atât de‑aproape, că n‑o vezi.“

„E valabil și la oameni. Oricine se află sub nasul tău dispare pur și simplu. Asta‑i zona de pericol, cea din apropierea ta imediată. Oricine‑ar fi, în care ai cea mai mare‑ncredere.“

Îl ascultam – ba chiar îl ascultam pe bune. De când mă știam, toată lumea‑mi spusese că trebuia să am încredere‑n ei toți – asistenți sociali, profesori sau alții, care‑mi erau străini cu desăvârșire, toți îmi spuseseră câte‑o versiune a unuia și aceluiași lucru, că trebuia să las garda jos și să mă deschid către cei din jur. Dar lumea‑mi demonstrase taman opusul, și acum tot cu asta venea și Hap.

„Care‑i secretul, atunci?“ îl întrebasem.

„Nu‑i nici un secret, doar să ții ochii deschiși. Să‑i ții deschiși tot timpul, dar mai ales atunci când ți se pare că nimic nu te poate surprinde. Atunci înveți să fii atentă, să‑ți asculți propria voce.“

„Și cu cei din jur cum rămâne?“

„Din două, una: ori îți câștigă‑ncrederea, ori nu ți‑o câștigă.“

Se referea și la el personal, și la nevasta lui, la Eden. Vreun alt soi de fetiță de zece ani, cu experiențe de cine știe ce alt fel, s‑ar fi putut neliniști auzind așa ceva, dar eu mă simțisem ușurată. N‑avea încredere‑n mine încă, și nici eu n‑aveam încredere‑n el. Și totuși, până la urmă, cineva nu‑ncercase, iată, să mai pretindă că era ceva simplu‑n toată povestea. Cineva se hotărâse, până la urmă, să spună adevărul.

S‑o fi schimbat ea, denumirea barului, dar nu și panoul cu mesaje. Trec încet cu privirile peste anunțurile postate acolo, nenumărate pătrățele de hârtie colorată, care caută să vândă lecții de chitară, citiri în palmă și pământ de flori. Cineva e‑n căutarea unui model care să‑i pozeze. Altcineva‑și dorește lemn de foc pe gratis. Citesc mesajele pe‑ndelete, unul câte unul. Până ajung la fata dispărută, a cărei mutriță scumpă e dominată de cuvintele: M‑AI VĂZUT CUMVA?

Cameron Curtis

Vârsta: 15 ani.

Văzută ultima oară: 21 septembrie.

Bluză de flanelă roșie, blugi negri.

1,62 m / 47 kg

Păr lung, negru / ochi căprui‑închis

Informații la telefon: 724‑555‑9641

Se oferă o recompensă substanțială.

21 septembrie a fost ieri, ziua‑n care Brendan s‑a săturat, în fine, și m‑a trimis la plimbare.

 

Când stelele se întunecă, de Paula McLain, Ed. Humanitas Fiction, 2021, traducere din engleză și note de Mihnea Gafița, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

Hollywood, mașina de fabricat vise, fragmente din „Frumoasele ruine”, de Jess Walter

Jess Walter demască subtil în „Frumoasele ruine” întreaga „conspirație” de la Hollywood, felul subtil în care, în ultimii 50 de ani, industria filmului a devenit noua religie mondială. Întrețesută printre povești de viață, iubiri și amintiri efemere, această perspectivă asupra cinematografiei poate da naștere unor discuții interesante.

„Frankissstein”, de Jeanette Winterson (fragment)

Frankissstein. O poveste de iubire”, de Jeanette Winterson, este bestseller recomandat printre cele mai bune cărți ale anului 2019 și nominalizat la Booker Prize.

„Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa (fragment)

Romanul „Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa este bestseller în Japonia și în alte peste 30 de țări și a fost vândut în peste 1 000 000 de exemplare.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. bogdan 30-08-2021 16:52

    Multumesc pentru articol si toate informatiile oferite! Foarte bune, apreciez mult!

    Raspunde