• „Omul înțelept nu pune la încercare nici femeia, nici paharul” - proverb persan

Calul de lut, de Anuradha Roy (fragment)

Calul de lut, de Anuradha Roy (fragment)

Roman câștigător al Sushila Devi Book Award 2022 • Finalist la Tata Book of the Year Award for Fiction 2022 și la Rabindranath Tagore Literary Prize 2022 • Printre cele mai bune titluri de ficțiune ale anului 2022 în The Guardian, The Hindu, GQ, The Telegraph, Outlook.

Sara, studentă la o universitate din Marea Britanie, își spune povestea, regândind anii copilăriei trăiți în India natală, marcați de pierderea tatălui și de exilul lui Elango, olarul care o inițiază în tainele meșteșugului moștenit din generație în generație. Calul în flăcări, visat de Elango într-o noapte, devine calul de lut, mărturie a unei iubiri interzise ce anulează echilibrul precar al comunității în care trăiesc. Romanul propune o călătorie în timp și spațiu, alături de personaje ale căror vieți aduc în prim-plan suferința, iubirea, vinovăția, actul artistic. Pendulând între prezent și trecut, între două continente, Calul de lut este un roman-evantai, ce oferă multiple paliere de interpretare a călătoriilor identitare țesute în jurul traumei și pierderii, dar și a condiției artistului într-o lume în care puterii cathartice a artei i se opune intoleranța religioasă. Cartea mai spune o poveste – cea a lui Chinna, câinele care unește oameni și destine.

Într-o noapte, Elango are un vis straniu, venit de nicăieri, care îl consumă, împingându-l să-i dea formă, ca și cum în desăvârșirea acestuia s-ar ascunde adevăruri pe care doar le bănuiește. El va crea un cal de lut ars – moștenire frântă a unei tradiții, de castă și religioasă, dar care, pentru Elango, devine semnul frumuseții și iubirii. Însă oamenii nu sunt pregătiți să-i înțeleagă creația, nici să-i accepte dragostea. Peste ani, meșteșugul și povestea sa vor fi duse mai departe de Sara, ucenicul-martor al maestrului olar. 

„Un roman complex  și sfâșietor despre a iubi  și a trăi altfel, într-o lume tot mai incertă.“ (BookRiot)

„Un roman ca trezirea dintr-un vis lung, tulburător, de care nu te poți desprinde.“ (The New York Times)

„Marea abilitate a autoarei de a crea personaje – umane, animale, de lut – îi dă acestui roman calitatea lui unică. Calul de lut este o poveste de iubire, o declarație politică și o reflecție asupra singurătății, de la început fiind legată de rolul creației în viața unui artist.“ (Times Literary Supplement)

„Un roman despre fragilitatea vieții și despre a iubi așa cum ne dorim.“ (Reader’s Digest)

„De câți cai ar fi nevoie pentru a zăgăzui flăcările mâniei și violenței care mistuie sate, case și oameni, în agresiuni stârnite fără raționament? Povestea alternează între India și Anglia, între bărbați și femei din țări diferite, credințe și comunități care se luptă să supraviețuiască flăcărilor urii în timp ce caută iubirea.“ (The Tribune)

Scriitoarea indiană Anuradha Roy își împarte viața între New Delhi, unde, alături de soțul ei, conduce Editura Permanent Black, și Ranikhet, un mic oraș din Himalaya. S-a născut în 1967 la Calcutta. După studii de literatură engleză la University of Calcutta și la University of Cambridge, a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe cotidiene și reviste indiene. Romanul ei de debut, Un atlas al dorințelor zadarnice (An Atlas of Impossible Longing; Humanitas Fiction, 2011), a fost publicat simultan, în 2008, în India și Marea Britanie, fiind finalist la The Economist Crossword Prize. Revista World Literature Today l-a inclus între cele șaizeci de cărți esențiale ale literaturii indiene scrise în limba engleză. Până în prezent, romanul a fost tradus în șaisprezece limbi. În 2011 apare cel de-al doilea roman al autoarei, Valurile pământului (The Folded Earth; Humanitas Fiction, 2013), pentru care Anuradha Roy primește The Economist Crossword Prize și este nominalizată la Man Asian Booker Prize. În 2015 publică romanul Sleeping on Jupiter, recompensat, în 2016, cu DSC Prize for South Asian Literature și nominalizat la Man Booker Prize. În 2018 vede lumina tiparului Toate viețile pe care nu le-am trăit (All the Lives We Never Lived; Humanitas Fiction, 2020), câștigător al Tata Book of the Year Award for Fiction și al Sahitya Akademi Award 2022, nominalizat pe lista lungă la Walter Scott Prize for Historical Fiction în 2018 și pe lista scurtă la Dublin Literary Award în 2020. Calul de lut (The Earthspinner, 2021; Humanitas Fiction, 2023) este cel mai recent roman al ei, câștigător, în 2022, al Sushila Devi Book Award și, în același an, nominalizat pe lista scurtă la Tata Book of the Year Award și Rabindranath Tagore Literary Prize. Eseurile și recenziile sale au apărut în publicații din India, SUA și Marea Britanie.

 

Calul de lut, de Anuradha Roy (fragment)

 

Era o oră de mers până la zona sălbatică ce se întindea, pe vremea bunicului său, de la hotarul Kummarapetului. De-a lungul anilor, pădurea se tot retrăsese, tăiată fiind pentru clădiri și drumuri și, chiar și după ce ajungea atât de departe, Elango trebuia să se ferească de paznicii silvici, întorcându-se uneori cu mâinile goale.

Copacii se trăgeau tot mai aproape unul de altul pe măsură ce lumina pălea. Hărmălaia guturală a maimuțelor s-a stins în timp ce ciripitul păsărilor a umplut aerul. Greierii au cântat în cor cât ți-ar lua să respiri de douăsprezece ori; s-au oprit la fel de inexplicabil cum începuseră. Apoi s-a lăsat tăcerea, nu se auzea decât chemarea repetată a unei păsări solitare. Elango nu putea să cuprindă toate astea. Preț de câteva minute lungi a uitat pentru ce venise și a rămas pe loc, întrebându-se de ce începuse țârâitul greierilor, ce l-a făcut să se oprească, de ce se tânguia cu atâta jale pasărea îndurerată – să fie oare pentru o altă pasăre?

În timp ce-și lega ultima grămăjoară de lemne, a auzit un altfel de sunet, ceva între un scâncet și mieunatul unei pisici, apoi a văzut mișcare lângă tufișuri, la câțiva metri distanță. I-a înghețat sângele în vine.

Sunetul s-a auzit iarăși, mai aproape de data asta.

Paznicul făcându-și rondul? Să fie oare un dacoit ? Vreo zeitate a pădurii supărată că-i era tăiat codrul? Umbrele copacilor în înserare i-au anulat orice urmă de rațiune. S-a uitat în jur, a făcut câțiva pași în spate, apoi într-o parte, scrutând întunericul. Văzu ceva mișcare și strânse toporul mai tare.

Era un câine.

Un cățelandru care acum rămase pe loc, nemișcat. Când Elango făcu un pas spre el, cățelul începu să dea din coada-i încovrigată.

— Amărâtule, şopti Elango.

Se plesni peste frunte mai mult de ușurare decât de supărare și râse în hohote.

Labele cățelului erau maro de noroi și era stropit până la burtă. Unde nu era acoperită de noroi, blana-i era de culoare neagră, dar avea pete castanii deasupra ochilor rotunzi ca niște năsturei și dădeau impresia că sunt niște sprâncene. Nu era un câine sălbatic. Elango îi văzu zgarda în jurul gâtului și o lesă plină de noroi atârnând după el. Părăsit, cel mai probabil, de oamenii din oraș. Bogătașii abandonau adesea puii nedoriți în locuri împădurite, departe de casele lor. Bietele ființe rătăceau năucite pe lângă colibele și tarabele de lângă trecerea de cale ferată, câteodată li se aruncau resturi, dar de cele mai multe ori erau loviți cu piciorul și alungați dintr-o parte în alta, până ce erau călcați de vreun tren. Cățelușul ăsta nu era un pui nou-născut, deși nici bătrân nu era, avea poate câteva luni.

L-a ridicat. Sub noroi, lăbuțele și pieptul îi erau castanii, la fel ca sprâncenele. L-a întors cu burta în sus și a văzut pe pieptul lui un semn spălăcit în formă de fulger. Sau ca un Z. Se uită între lăbuțele din spate. Era mascul.

Asta făcea anumite lucruri mult mai ușoare.

Se gândi să-l lase în pădure. Acum însă cățelandrul îl atingea cu lăbuțele și îl lingea.

Cum să-l las aici? O să moară în mai puțin de-o zi.

Și ce dacă? Asta-i soarta unui câine.

Ăsta nu-i un câine, e un cățeluș.

Ai de gând să-l ții acasă? Un ditamai sahib-ul cu un câine de companie, asta ești tu? Ia-l din pădurea asta și lasă-l lângă o casă de bogătași. Poate că o să trăiască sau poate o să moară.

A cotrobăit după unul dintre sacii de pânză pe care îi ținea în spatele motoricșei și, după ce a scuturat toate crenguțele și bălegarul din el, a vârât câinele înăuntru. În timp ce se chinuia să prindă grămăjoara care se zvârcolea de una dintre tijele ricșei, cățelul își iți capul prin deschizătura sacului și-l mușcă cu dințișorii lui ascuțiți ca niște ace.

— Ia vezi, potaie! făcu Elango înfuriat. Sau te arunc înapoi în pădure.

Câinele se făcu mic și Elango se simți oarecum nevoit să adopte un ton aspru, și, în același timp, împăciuitor.

— Să nu mai faci asta. Tu să stai acolo, s-a înțeles?

Legă lesa de tija dintre cele două scaune.

În timp ce conducea, arunca din când în când o privire spre cățelul din spate, chiar și în timp ce căuta un loc potrivit unde să-l lase. Prima porțiune de drum era cam prea izolată, apoi a urmat trecerea de cale ferată cu baraca cu ceai; a văzut acolo doi dulăi… o să-l sfâșie pe cățelandru ăsta. Merse mai departe, mai aproape de oraș. Bungalow-uri suburbane cu ziduri înalte, dar nu vedea nici un paznic cu care să lase cățelul. Putea oare să-l abandoneze afară în întuneric, în fața unei porți încuiate? Ar pleca hai-hui cât ai zice pește, și-ar da vreo mașină peste el. Trebuia să găsească rapid un loc dacă ținea să ajungă acasă, dar urma zona unde erau bolovani peste bolovani, poate că pe-acolo pândeau șacali. Apoi podul peste râu, nici aici nu era bine, și tot așa până ce se trezi cotind în jos spre Moti Block și, pe când trecea de el, o căută cu privirea pe Zohra, așa cum făcea întotdeauna. Poate că era ea – așteptând pe veranda care se întindea pe toată lungimea casei ei. Văzu o străfulgerare de albastru și roz în lumina unui bec ce atârna pe verandă și se opri o clipă, prefăcându-se că se asigură că e în regulă câinele. Ridică din nou privirea. Și iat-o, întorcându-se cu spatele, părând nepăsătoare. Când Zohra a intrat în casă, Elango și-a continuat drumul, simțindu-se acum în culmea fericirii.

— Ăsta-i un semn norocos, sunt sigur de asta, i-a zis el cățelului din sac. Întâi tu, apoi ea… Ai văzut-o și tu, așa-i?

Capul cățelușului se ițea ca un pompon la gura sacului, limba îi atârna într-o parte și ochii îi erau sticloși de frică. Elango se întoarse cu spatele la el. Semnele erau toate cum nu se poate mai bune, da’ ce mama mă-sii o să facă el cu afurisitul ăsta de cățel?

Se făcuse târziu pe când ajunse el acasă; îi era îngrozitor de cald și era supărat că-și irosise toată seara pe un câine vagabond când mai erau o sută de lucruri de făcut, un cal de plămădit. Legă câinele într-un colț, stivui lemnele și-și termină treburile, se spălă în grabă și se așeză să mănânce.

Erau multe lucruri care nu-i plăceau la cumnata lui, dar mâncarea pe care o gătea era irezistibilă – spre deosebire de ea. Trebuia doar să amestece niște chestii într-o tigaie și ieșea o adevărată delicatesă, deși fratele lui mereu găsea ceva ce nu-i convenea acolo unde alții salivau de zor, comentând tot timpul ba că e prea multă sare, ba prea puțină. Vasu era Vasu, nici mai mult nici mai puțin. Picurarea lentă a bilei lui îmbiba curtea în fiecare zi, la căderea nopții. După ce-și turui veșnicele nemulțumiri, merse să stingă toate luminile, bombănind că se consumă aiurea curentul. Elango aprinse iar una ca să-l enerveze. S-a îndepărtat și s-a așezat cu picioarele încrucișate pe podeaua verandei, aplecat peste ziarul pe care prietenul său Giri îl aducea în fiecare zi de la birou. Încercând să pară cât mai dezinvolt, zise:

— Lasă câinele ăla acolo. Trebuie să-l țin aici în seara asta.

Vasu se uită la cățelul legat și ridică din umeri.

— Mâine am o zi plină, nu ca alții. Dacă scoate un sunet, a încurcat-o, ai înțeles?

Micile scheunături ale câinelui se pierdură curând în zgomotul cartierului. Uvertura sforăiturilor nocturne ale lui Vasu. Radiourile, zdrăngănitul oalelor și tigăilor de la vecini, suspinele pătrunzătoare ale tinerei văduve de alături, care se certa violent cu sora ei în fiecare noapte.

Renunță la citit și se întinse pe verandă, încercând să ecraneze țipetele, făcându-și vânt cu ziarul. Înăuntru era un ventilator de masă, dar tot acolo era și fratele lui, cu sforăiturile lui cu tot. Țânțarii roiau în jurul lui, dar nu îl pișcau – era unul dintre puținii norocoși de pe pământ al căror sânge nu era pe placul țânțarilor. Încet-încet, țânțarii au renunțat, căldura s-a mai domolit puțin, iar sunetele s-au stins, deși suspinele s-au mai auzit o vreme. Oftă și se bucură din plin de liniștea nopții. Nu pentru mult timp.

Cățelul începu cu scâncete moi, apoi scheună mai tare și schelălăielile au tot crescut până au părut să răzbată prin toate. Scânci și scheună fără încetare până ce Vasu ieși valvârtej pe ușă, smuci de lesa cu care era legat, îl ridică și îl azvârli într-un colț îndepărtat al curții. Se auzi o bufnitură ușoară, un scheunat, apoi tăcere. Câteva clipe mai târziu, câinele își începu din nou urletele ascuțite, și mai jalnice acum.

Elango își întinse picioarele dureroase și se ridică să-l găsească. Luă câinele, care se ghemuise lângă copacul moringa, și îl legă de unul dintre stâlpii care susțineau acoperișul de paie al verandei lor. Se întinse lângă el. Din clipă în clipă, Vasu o să-și facă apariția dacă asta o să mai continue. De ce nu o fi lăsat afurisitul ăsta blănos afară pe stradă? Nu era ca și cum ar avea obiceiul să ia seama la animale. Străzile nu duceau lipsă de câini și cățeluși, și el nu se deranjase cu nici unul dintre ei. Ce coardă atinsese cățelul ăsta? Să se fi înmuiat el oare? O femeie. Un cal. Acum cățelul.

„Chinna, Chinna“, îi cântă el câinelui, ale cărui schelălăituri pline de suferință deveniră tot mai slabe și mai triste pe măsură ce noaptea trecea. Continuă să îl mângâie pe spinare și ceva tresăltă în el, ceva despre care habar nu avea că era acolo. Se trezi murmurând pe jumătate adormit: „Chinna, asta-i casa ta acum. O să am grijă de tine.“ Câinele scânci și își vârî botul în mâna lui Elango.

Ce faci, prostovanule, cum o să-l ții cu tine?

Dar cum să-l alung în stradă acum? Nu o să reziste nici zece minute singur pe străzi.

Mâna lui continuă să mângâie câinele, chiar dacă certurile din sinea lui continuau tot mai confuz, și el era tot mai toropit de somn. În ciuda scheunăturilor potolite, epuizarea îi amorți membrele, mâinile i se opriră pe spatele cățelușului, și el se cufundă într-o mare de somn fără fund și fără vise. În toiul nopții, sări ca ars la gândul că nu-i dăduse câinelui nici mâncare, nici apă. Se plesni peste frunte, se mustră aspru într-o șoaptă sălbatică: „Ce ai crezut, nătângule, că-i o păpuşă? Că o să trăiască cu aer?“

Se furișă în bucătărie. Nu era nici lapte, nici dal , nu reușea să distingă nimic de mâncare în semiîntuneric. Se mâncase tot, mai puțin o roti  arsă și uscată pe care nimeni nu o vrusese. Întotdeauna mâncau orez, de ce din toate zilele taman pe asta o alesese Revathi să facă roti? Se întoarse la cățel și se întinse lângă el. Rupse o bucată de roti și o întinse cățelului care își apropie năsucul curios, o luă în gură și se apucă să o ronțăie, apoi o scuipă între labe, întreagă.

— E prea tare pentru tine, ești încă un puiuț, ar trebui să ai lapte lângă roti, dar nu găsesc, șopti Elango. Așteaptă un pic.

Băgă o bucată de roti în gură și, sub privirile nerăbdătoare ale cățelului, o mestecă până se înmuie toată, o scuipă în palmă și i-o întinse. Câinele îi linse palma cu o atenție frenetică. Elango mai mestecă o bucată și apoi alta, hrănind câinele până când se termină pâinea.

Numele i-a rămas Chinna. Elango nu trebuia să se gândească la asta, limba lui articula cuvântul ori de câte ori vedea cățelandrul slăbănog, nerăbdător, cu ochi strălucitori, și îl striga cu o tandrețe pe care nu știa că o are. Când îl scotea din curte, prindea de zgarda cățelului o frânghie mai lungă decât lesa ca să-l poată lega bine de tot. Era necesar. Când se dusese în tura lui de strâns de lemne, la o săptămână după ce găsise câinele, l-a pierdut timp de câteva ore. Chinna era lângă el și în secunda următoare dispăruse. Elango a scotocit toată pădurea, dând uitării lemnul și toporul, strigându-i numele, deși cățelandrul încă nici nu știa că era numele lui. L-a găsit adulmecând un petic de pământ chiar lângă șosea, dând cu lăbuța și scâncind de parcă ar fi săpat după un os. Elango îl certă cu blândețe și îl luă în brațe.

— Așa aproape de drum. Și dacă vine o mașină și te lovește? Aici te-au abandonat nenorociții ăia?

Se lăsă în genunchi și examină groapa pe care începuse să o sape Chinna.

— Ce ai ascuns tu aici? O provizie de oase de aur…? şopti el, cercetând pământul.

Privirea îi căzu pe ceva strălucitor, îl ridică și-l întoarse. Un ceas de mână. Cineva îl scăpase. Cățelul îl adulmecă, apoi îl linse de câteva ori.

— Cine a scăpat asta, Chinna? Cineva pe care-l știai?

Elango mângâie absent câinele, frecând ceasul ca să dea jos murdăria. Niciodată nu mai ținuse în mână ceva atât de scump. Avea curea de piele și numerele străluceau verde fosforescent în întuneric, arătând șase și patruzeci de minute. Ceasul lui ieftin se oprise cu multă vreme în urmă, și Elango uitase cum era să aibă unul. Era ciudat să i se arate cât e ceasul în mijlocul unei păduri – dacă stătea bine să se gândească, aici nu avusese niciodată nevoie să știe asta. Se lua după soare, și după greieri, și după ciripitul păsărilor. O să poarte vreodată ceasul ăsta strălucitor? Vasu l-ar întreba de unde l-a luat. Ar presupune că Elango câștiga mai mult decât spunea și dosea banii. I-ar lua ceasul de parcă ar fi al lui de drept.

Și-l puse pe mână.

— Cățel deștept, Chinna, zise el, trecându-și degetele peste capul moale al câinelui, privindu-și cu admirație încheietura mâinii. Ai găsit un talisman. Și m-ai găsit pe mine. Și dacă mă scoți din pepeni, nu-i vina ta, așa-i, drăcușorule?

Câinele înclină capul, uitându-se cu ochi strălucitori la bărbat. În timp ce Elango răsuci ceasul și îl examină, câinele se așeză la picioarele lui și începu să-i roadă tivul pantalonilor.

Elango văzu că pe spate ceasul avea gravate într-un cerc niște cuvinte scrise mărunt în engleză. Putea desluși cuvintele: De la JM pentru ZM, cu dragoste, mai 1976.

Care erau șansele ca inițialele de pe spatele ceasului să includă litera Z? Nu se putea un semn mai clar că destinul lucra să i-o aducă pe Zohra, cerul trimitea o puzderie de semne. Pentru o clipă, fu tulburat la gândul că ceasul fusese pierdut de cineva căruia i-a fost dăruit ca dovadă a iubirii – nu voia însă să-și pună prea multe întrebări despre al cui putea fi sau cum ajunsese în pădure. Era acolo, așteptând împreună cu cățelul Chinna, și asta era ceea ce oamenii numesc destin.

Cel mai bine era să accepte și să fie recunoscător. În lume se întâmplă lucruri misterioase, nu le putem ști pe toate. Bunicul lui fusese încredințat că așa e mersul lucrurilor și îi transmisese și lui convingerea asta, ca moștenire naturală.

— Uită-te la tine acum, i-a spus Elango lui Chinna, nu putem explica ce te-a adus la mine, ce te-a ținut în viață, singur-singurel în pădure, până când te-am găsit. Dar ești aici și dacă o să pleci din nou, știu că o să fiu terminat. Înțelepții știau că e mai bine să nu cerceteze fiecare lucrușor, i-a mai spus Elango cățelului. Nimeni nu putea explica cum, într-un an, când o eclipsă de soare a întunecat după-amiaza, fiica mută a zidarului a vorbit pentru prima oară, întrebând de ce se făcuse noapte devreme. La început, zidarul a crezut că doar i se pare că aude niște sunete – apoi și-a dat seama că se auzea, într-adevăr, ceva. Fata a continuat să vorbească cinci minute întregi, fără să știe că era un lucru ieșit din comun, care avea să stârnească vâlvă. Poate că în mintea ei sunetele guturale pe care le scosese toată viața fuseseră cuvinte. Fata nu putea să facă diferența și turui mai departe, fără să fie conștientă de miracol. După eclipsă, s-a închis din nou în ea și nu a mai scos nici un cuvânt o săptămână întreagă – apoi, tocmai când oamenii ajunseră la concluzia că scurtul interval în care fusese coerentă nu era decât o ciudățenie, ea declama: „Uite, băiatul ăla o să fie lovit de autobuz.“ Și chiar a doua zi a fost lovit pe șosea, așa cum prevăzuse ea. Acum era de neoprit. A făcut atât de multe predicții alarmante și adesea exacte, încât zidarul a spus disperat că le fusese mai bine când era mută. Care era explicația pentru toate astea? Când rupi în bucăți o floare ca să-i afli secretele, floarea e distrusă.

Asta era concluzia pe care a tras-o Elango când a ascuns ceasul și din când în când i-o repeta cățelului. Chinna îi adusese noroc. Viața lui se schimbase. Își simțea inima mai mare, mai vie, de parcă în el ar fi țâșnit un izvor limpede și ar fi udat un deșert însetat de apă. Totul înflorise, crescuseră fire noi de iarbă. Deșertul se transformase în grădină.

 

Calul de lut, de Anuradha Roy, Ed. Humanitas Fiction 2023, traducere din engleză de Cristina Nicolae, colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



Articole asemănătoare

Concurs: noutăți de vară de la Humanitas Fiction [încheiat]

Concurs ce are ca premiu un kit de lectură oferit de Humanitas Fiction: 5 volume noi apărute în colecția „Raftul Denisei” și o traistă pentru cărți asortată.

„Fata cu fragi”, de Lisa Strømme (fragment în avanpremieră)

Lisa Strømme dă viaţă tumultoasei povești de dragoste care a inspirat unul dintre cele mai faimoase tablouri din toate timpurile – „Strigătul” lui Edvard Munch –, într-un roman plin de viață și culoare despre inocență, creativitate și dorință.

Abaterea necesară – „Clinamen: Cum a început Renașterea”, de Stephen Greenblatt

O carte pe care orice cititor pasionat ar trebui s-o citească pentru că, dincolo de excursul istoric deosebit de interesant, Stephen Greenblatt vorbește, de fapt, despre aceeași mare pasiune care ne consumă pe toți, iubirea pentru cărți, dar și despre felul în care o poveste spusă frumos poate schimba lumea.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu