• „Cine uită nu merită” - Nicolae Iorga

„Ca o rană de sabie”, de Ahmet Altan (fragment în avanpremieră)

„Ca o rană de sabie”, de Ahmet Altan (fragment în avanpremieră)

Recent, în colecția ANANSI. World Fiction de la Pandora M a fost publicată în traducere o nouă carte semnată de Ahmet Altan, cunoscutul scriitor turc eliberat din detenție în luna aprilie a acestui an, după ce fusese condamnat la închisoare pe viață în 2016, eliberat în 2019 pentru câteva zile, apoi reînchis.

Îndrăgit de cititorii din România datorită volumului de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată, unul dintre cele șase titluri cu care a debutat colecția ANANSI, Ahmet Altan ni se relevă acum în ipostaza de prozator, cu ocazia traducerii în limba română a romanului Ca o rană de sabie, prima parte a „Cvartetului Otoman”, o saga ce amintește de Război și pace, urmărind nu doar curentele politice și sociale ale vremii, ci și viețile erotice și sentimentale ale personajelor sale.

Intrigă, trădare, iubire, război, progres și tradiție: sunt culorile ce alcătuiesc fundalul acestei fresce pe care prind viață poveștile unui ofițer din armata otomană, ale medicului aflat în slujba sultanului, ale unui vlăstar al casei regale și ale unei aristocrate seducătoare. În tot acest timp, societatea căreia-i aparțin se transformă, iar imperiul se destramă.

„Nu-mi pasă de ceea ce este la modă în literatură. Pentru mine, principalul subiect care contează în literatură sunt oamenii și destinele lor. Consider că cea mai mare provocare pentru un scriitor este aceea de a putea descrie în mod autentic frământările interioare ale personajelor sale: puterea, disperarea, luptele. Clasicii au reușit asta. Majoritatea scriitorilor moderniștilor și post-moderniștilor, însă, s-au întrecut să se îndepărteze de asta. Au ales alte formule literare, mai jucăușe, dar și mai superficiale. Au ales să acționeze ca și când totul despre ființele umane ar fi fost deja spus și nu ar fi nimic altceva despre care să se poată scrie. Pe mine, provocarea de a căuta noi formule literare nu mă interesează. Mă bucură să scriu despre oameni și destinele lor, este ceva ce mă împlinește ca scriitor. Nu caut formule noi. Vreau însă să scriu mai bine decât oricine altcineva în formulele clasice pe care le știe toată lumea”, mărturisea Ahmet Altan într-un interviu acordat în urmă cu câțiva ani celor de la The Guardian.

Ediția în limba română a cărții poartă semnătura traducătoarei Luminița Munteanu, unul dintre cei mai apreciați traducători români, directoarea Departamentului de Limbi și Literaturi Orientale al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.

Ca o rană de sabie mi-a adus aminte, în mod aparent paradoxal, de alte romane și mai cu seamă de alți autori care s-au orientat, uneori în mod stăruitor, către subiecte cu miză similară: agonia marilor imperii, împletită cu agonia oamenilor, uneori eroi, alteori victime sigure și nu mai puțin pasive ale vremurilor în schimbare. Traducând anumite pasaje sau confruntându-mă cu anumite tipologii umane din romanul lui Ahmet Altan, mă duceam fără să vreau cu gândul la Marșul lui Radetzky de Joseph Roth sau la Somnambulii de Hermann Broch. Romanul lui Ahmet Altan este stăpânit uneori de aceeași atmosferă de «apocalipsă veselă», de dezastru care, prin repetare și supralicitare cotidiană, își pierde noima, de același amestec neverosimil de caractere și destine, de aceeași resemnare sceptică în fața capcanelor și a fundăturilor istoriei. Protagoniștii trăiesc intens și periculos, pe fundalul Istanbulului atemporal și decadent, dar și al Salonicului în fierbere, stăpânite de sentimentul ineluctabilului… Cu toții, potențiali învingători și învinși, au conștiința faptului că viitorul, cu neputință de anticipat în toată măreția ori abjecția sa, nu va mai arăta niciodată la fel… Putem vorbi, păstrând proporțiile, despre un fin de siècle otoman care coincide, de fapt, cu sfârșitul otomanilor și al civilizației lor”, a mărturisit Luminița Munteanu.

„Un portret năucitor al Istanbulului din secolul al XIX-lea.” (Asymptote)

„Ahmet Altan este una dintre cele mai importante voci din literatura Turciei și are foarte multe de spus lumii.” (Elif Shafak)

„O aventură epică magică, minunată despre un imperiu aflat în pragul colapsului.” (La Stampa)

„Un roman captivant despre iubirea obsesivă și tirania absolută, o poveste despre decădere, ce dramatizează momentele premonitorii din viața imperiului și a supușilor sultanului.” (Publishers Weekly)

„O poveste remarcabilă despre o bucată fascinantă din istoria Turciei.” (The Historical Novels Review)

Ahmet Altan (1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus în fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru ca ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, a fost eliberat în aprilie 2021, prin decret al Curții Supreme de Apel a Turciei. Întreaga corespondență îi este monitorizată și cenzurată. De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane și opt volume de eseuri. În colecția Anansi. World Fiction a apărut volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată.

 

Ca o rană de sabie, de Ahmet Altan (fragment în avanpremieră)

 

Mehpare Hanım și Hüseyin Hikmet Bey și‑au petrecut vara aceea, în răstimpul căreia holera a pustiit Istanbulul, la Paris, alături de Mihrișah Sultan, mama lui Hikmet Bey, mulțumită învoirii pe care au primit‑o cu prilejul căsătoriei.

Mihrișah Sultan, care împlinise de curând patruzeci de ani, devenise legendară încă din prima zi când ajunsese la Paris, cu ochii săi negri, înzestrați cu gene lungi, a căror cătare izvora dintr‑o genune misterioasă, cu nasul său cam mare, dar altfel bine proporționat, care te ducea cu gândul la Cleopatra, cu buzele sale pline, cu sânii ei albi și dolofani, greu de stăpânit de decolteul generos, cu statura sa înaltă, cu privirile semețe care‑l luau repede în stăpânire pe cel cu care i se încrucișau pașii și cu averea sa impresionantă; până și unii dintre miniștrii din guvernul francez se făleau cu faptul că ajunseseră să o invite la câte o cină. Conți tineri, baroni bătrâiori, bancheri cu cheag care dominau întreaga Europă, scriitori vestiți, pictori care băteau la porțile gloriei, cu toții alergau pe urmele femeii aceleia cu priviri seducătoare, desprinsă din basmele orientale, cu miresmele de ambră care o învăluiau cu totul. Oamenii îi dedicau poeme, își risipeau paralele pentru ea, se avântau în dueluri, în faptul zilei, prin Bois de Boulogne.

Mihrișah Sultan îi cerceta cu ochii ei adânci pe toți bărbații aceia care‑i dădeau târcoale, care‑i îndrugau povești, snoave ori aventuri, care‑i făceau declarații de dragoste, care‑o implorau, care plângeau, care râdeau ori care încercau să se omoare unii pe alții, apoi le întindea mâna, cu zâmbetul acela pe care parizienii îl numeau „zâmbet imperial“, spre a‑i fi sărutată, după care trecea mai departe; niciun bărbat nu izbutea să obțină mai mult decât să atingă în trecere, cu buzele, mâinile acelea cu degete lungi, înfășurate în mănuși albe. La un moment a mai umblat și vorba că ar fi fost interesată de femei, dar lumea și‑a dat seama mai apoi că zvonul acesta nu avea nicio bază. În cele din urmă, un tânăr poet care prinsese de curând să strălucească prin saloanele pariziene i‑a împărtășit unui prieten, după ce avusese onoarea de a dansa cu Mihrișah Sultan la un bal, un punct de vedere care a ajuns să fie repede însușit de aproape toată lumea:

— Domnule viconte, iubite prieten, în ce mă privește, eu renunț să mă mai țin după această doamnă, căci n‑am cum să‑i vin de hac rivalului meu: femeia aceasta este îndrăgostită de propria‑i persoană!

După ce se despărțise de cel cu care fusese măritată fără voia sa, Mihrișah Sultan nu mai avusese de‑a face cu niciun bărbat: își admira atât de mult frumusețea, încât nu se putea îndura s‑o împartă cu altcineva. Nutrea convingerea că splendoarea aceea, pe care‑o admira seară de seară, goală pușcă, în oglinzile de cristal care se înălțau până‑n tavan, n‑ar fi putut decât să fie pângărită în cazul în care ar fi fost atinsă de o mână de muritor. Minunăția reprezentată de ea nu le era hărăzită oamenilor, ci fusese plămădită pentru a fi atinsă de buzele unui zeu și nu‑i putea fi oferită decât unei creaturi dintr‑o astfel de tagmă. Frumusețea aceea ieșită din comun își subjugase posesoarea aidoma unei vrăji tainice și‑o îndepărtase de toți cei din jur.

În primul moment al întâlnirii dintre Mihrișah Sultan și nora sa, Mehpare Hanım, frumusețea fiecăreia dintre cele două femei s‑a izbit cu toată forța de frumusețea celeilalte, de parcă ar fi fost vorba despre două vagoane masive de marfă; în răstimpul acela vremelnic, pe care nimeni nu l‑a mai remarcat în afară de ele, cele două s‑au privit cu groază, cu admirație, cu invidie, cu aversiune și au perceput din plin, în străfundurile sufletelor lor, violența acelei coliziuni. Dificultatea de a crede că o altă ființă umană ar fi putut fi la fel de frumoasă s‑a combinat, în cazul amândurora, cu suspiciunea că cea aflată în fața sa era mai frumoasă decât ea.

Confruntată cu această nesiguranță, Mihrișah Sultan și‑a găsit refugiul în propria noblețe, bogăție, demnitate și în hoardele sale de admiratori; cât despre Mehpare Hanım, aceasta și‑a aflat consolarea în propria tinerețe și în dragostea pe care i‑o purta soțul său. Amândouă s‑au purtat însă așa cum se cuvenea: Mehpare Hanım a sărutat cu respect mâna soacrei sale, pe care a numit‑o Hanım Sultan, „doamnă sultană“, și s‑a plecat la toate poruncile ei, vădind o supușenie mai mult decât îndatoritoare; cât despre Mihrișah Sultan, aceasta s‑a străduit să nu‑și obidească nora și, totodată, să se arate distantă și amabilă în raporturile cu ea. Aceasta era, din perspectiva celor două femei, cea mai bună cale de a se umili reciproc; cert este că nu s‑au arătat niciodată împreună în public, că nu s‑au dus niciodată împreună la vreo petrecere ori la vreun bal și că nimeni n‑a avut parte de luxul de a le vedea alături și de a face comparații între ele.

Cât despre Hüseyin Hikmet Bey, acesta n‑a priceput o iotă din ceea ce se petrecea între cele două splendide doamne, așa încât, după ani de zile, avea să‑i spună lui Osman „mama și Mehpare erau foarte atașate una de alta, nu s‑au necăjit reciproc nici măcar o dată!“, făcându‑l, în felul acesta, pe bărbatul acela pe jumătate nebun care descindea din stirpea sa să râdă de naivitatea de care dădea dovadă.

În vara aceea petrecută la Paris, Mehpare Hanım a acceptat să renunțe la văl, răspunzând astfel dorinței exprimate de soțul său, dar, în ciuda stăruințelor acestuia, nu s‑a dezis de tulpanul de mătase pe care obișnuia să‑l poarte pe cap și nici de vălul străveziu care abia de‑i ascundea chipul.

Hikmet Bey, care observase că peticul acela de tul îi impresiona mai mult decât orice altceva pe parizienii aflați în căutarea tainei și a misterului ori de câte ori se ivea ceva din Orient, a încetat, de fapt, și el curând să mai stăruie în această privință. Hikmet Bey, care‑și regăsise prietenii de odinioară, frecventa, în tovărășia soției sale, cârciumile, restaurantele, cazinourile prin care colindase cândva, în anii tinereții; după mesele de seară, la reședințele amicilor săi aveau loc mici „serate“. Uneori se duceau să petreacă câteva zile în afara Parisului, în casa de la țară a vreunui prieten; diminețile călăreau, iar la ceas de seară se plimbau pe malurile Senei. Mehpare Hanım era grozav de încântată de sportul acela pe care‑l deprinsese de curând — altfel spus, de călărit.

Cât despre viața lor amoroasă, în fiecare noapte se ambalau, recurgând la o mie și unu de tertipuri, de cochetării, de sclifoseli, ba chiar se înfierbântau uneori de‑a binelea, ținând‑o așa până în zori, îmboldiți de un soi de afrodiziac cu iz de asfalt, tutun, cafea, fructe, mătase și vin, se dedau la jocuri despre care Mehpare Hanım nu avusese niciodată habar, pe care nu le văzuse, despre care nu auzise vorbindu‑se în viața ei și pe care nici măcar nu le putea rememora pe timp de zi, își rosteau unul altuia la ureche, în clipele nebunești ale împreunării, cele mai deșucheate, mai fără de perdea vorbe cu putință în limba franceză, iar uneori acestea se preschimbau în răcnete. În urma acestor episoade de amor, Mehpare Hanım a ajuns să‑și însușească o varietate stranie de franceză, căci toate cuvintele pe care le cunoștea aveau legătură cu sexul. Dincolo de ele însă nu știa boabă din limba aceea; poate că și din această pricină, ori de câte ori auzea conversații purtate în graiul acela, îi veneau în minte dormitorul și scenele de dragoste care se petreceau în el. Franceza avea să‑și păstreze, de altfel, forța provocatoare de‑a lungul întregii sale existențe; se simțea emoționată ori de câte ori auzea cum sunau în limba franceză cele mai banale cuvinte din lume.

Nopțile înfierbântate pe care le petrecea alături de cel de‑al doilea soț și care urmau după celelalte nopți, pline de stânjeneală, petrecute în tovărășia lui Șeyh Efendi, noile desfătări și jocuri pe care le descoperea seară de seară dăduseră peste cap tot ceea ce știa Mehpare Hanım despre viață, după cum îi dăduseră peste cap și toate deprinderile și‑i alimentaseră convingerea că undeva, într‑un loc de taină, ar fi putut sălășlui multe alte delicii inedite, deșteptând astfel la viață femeia ahtiată după jocuri și plăceri care zăcea în ea.

Ziua umbla cu chipul ascuns în dosul vălului de tul și cu turbanul de mătase pe cap, fără a scoate o vorbă și purtând pe buze un zâmbet care te purta cu gândul la nopțile Orientului, pentru ca mai apoi, seara, când se retrăgea în alcov alături de soțul său, să‑și lepede veșmintele, să se strecoare în așternut și, în vreme ce dezmierda, cu tresăriri de înfiorare întrerupte de suspine adânci, cele mai tainice cotloane ale trupului lui Hikmet Bey, mirându‑se până și ea de propria‑i îndrăzneală, trăgea cu ochiul la revistele deocheate pe care obișnuia să le cumpere acesta. Imitau amândoi întocmai, cu o curiozitate aproape copilărească, tot ceea ce vedeau prin paginile lor. Mehpare Hanım voia să testeze în fiecare seară câte un joc, câte o formulă nouă și, cum devenea din ce în ce mai iscusită cu fiecare dintre aceste experiențe, prelua treptat inițiativa de la soțul său.

Hikmet Bey nu era peste măsură de conștient de această transformare, care se petrecea chiar sub ochii săi, însă Mihrișah Sultan observa, cu ochi de femeie, metamorfoza prin care trecea nora sa, care li se alătura în continuare, la fel de plină de bună‑cuviință ca întotdeauna, la micul dejun; lui Mihrișah Sultan îi erau suficiente câte un surâs vag, câte o privire piezișă, câte un tremur ușor în glas pentru a‑și face o idee despre modul în care decurgeau nopțile fiului său. Constatarea că nora sa, care arăta atât de inocentă și de supusă, era departe de a fi atât de inocentă precum părea nu făcea decât să‑i sporească și mai mult furia la adresa ei.

Femeia care rămăsese ani de zile ferecată în sufletul lui Mehpare Hanım și care era atât de împătimită de jocuri, dar și de propriul trup, se emancipa puțin câte puțin și, în vreme ce își afirma personalitatea, devenea tot mai îndrăgostită de soțul ei; nu putea răbda să se despartă de el nici măcar o clipă, își dorea să‑l atingă mereu, oriunde s‑ar fi aflat, să‑l dezmierde, să‑i amintească în șoaptă la ureche de nopțile petrecute împreună și să‑i vadă dorința oglindindu‑se în ochi. Pe vremea aceea încă nu‑și dădea seama că dragostea pe care o încerca față de bărbatul ei coincidea, de fapt, cu pornirea sa mai generală către bărbați și socotea, prin urmare, că dorința de a face dragoste avea legătură doar cu persoana lui. Nu avea să înțeleagă decât mult mai târziu, în urma unor suferințe atroce care urmau să‑i coste scump pe nenumărați alți oameni, că lucrurile nu stăteau așa.

Acum le întindea mâna înmănușată bărbaților care doreau să i‑o sărute pe la diverse reuniuni cu mai multă degajare, nu se mai ferea imediat de căutăturile bărbaților care doreau să‑i prindă privirile, îi vedea cu mai mult interes pe cei care dansau, străduindu‑se să memoreze pașii, ba chiar dansa acasă, în unele seri, cu Hikmet Bey. Nu refuza băutura, mai cu seamă șampania, și ajunsese să soarbă din șampanie, pe care o îndoia la început cu suc de fructe, fără s‑o mai amestece cu nimic, surâzând ca o adevărată doamnă. Cât despre stridii, pe care la început le refuza aproape cu scârbă, acum le stropea cu suc de lămâie, le asezona cu sare și piper, după care le sorbea direct din cochiliile lor cu iz de mare, vădind un nesaț aproape indecent. Pofta pe care o încerca față de diverse feluri de mâncare sporea pe măsură ce sporea și senzualitatea ei.

Într‑una dintre zilele acelea fericite care se scurgeau animate de petreceri, invitații la masă ori partide de amor frenetice, s‑au confruntat cu o întâmplare pe care Mehpare Hanım n‑avea s‑o poată uita niciodată; cândva, pe la începutul lui iulie, au fost invitați să ia masa de prânz la castelul Contelui de Moulain, tatăl unuia dintre colegii de școală ai lui Hikmet Bey, castel situat în apropiere de Parc de Sceaux. La ceva vreme după ce au pornit la drum în faptul zilei, cu trăsura aceea impunătoare trasă de patru perechi de cai negri, cu portierele împodobite cu blazoane și vopsită în roșu pe care le‑o pusese la dispoziție Mihrișah Sultan, s‑au pomenit brusc, odată ajunși în Champs‑Élysées, în fața unei mari mulțimi de oameni.

 

Ca o rană de sabie, de Ahmet Altan, Ed. Pandora M, 2021, traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu, col. „Anansi. Contemporan”



Articole asemănătoare

„Proscrisul. Povestea lui Robin Hood” deschide seria de autor Michael Morpurgo la editura Nemi

La editura Nemi pentru copii începe seria de autor Michael Morpurgo cu romanul „Proscrisul. Povestea lui Robin Hood”.

Concurs Endgame – Ce carte ți-ar plăcea să joci? (încheiat)

Editura Trei a adus și în România una dintre cele mai interesante experiențe editoriale ale anului: Endgame – Jocul final. Convocarea. Răspunzând la întrebarea „Ce carte ți-ar plăcea să joci?” poți câștiga, până pe 16 noiembrie, unul dintre cele trei volume „Endgame” oferite de Editura Trei.

„Ultima cruciadă”, de Simona Antonescu (fragment)

Fragment din noul roman istoric al Simonei Antonescu, „Ultima cruciadă”, apărut la Editura Polirom.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu