• „La littérature ne permet pas de marcher, mais elle permet de respirer” - Roland Barthes

„Labirint”, de Burhan Sönmez (fragment)

„Labirint”, de Burhan Sönmez (fragment)

Un cântăreț de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezește în spital, fără a-și mai aminti de ce-a vrut să-și ia viața. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui și situate foarte vag în timp. Știe ca Imperiul Otoman s-a prăbușit și că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăcește neajutorat în căutarea ieșirii. Înțesat cu mici povești borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez își pune cititorii în fața unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate – să-și cunoască trecutul sau să-l uite?

Romanul Labirint, o alegorie care explorează natura fracturată a individului într-o societate suspendată între un trecut bogat, complicat și un viitor incert, vorbește despre puterea memoriei. Este o carte despre care autorul a mărturisit într-un interviu recent acordat presei britanice că în scrierea ei a fost influențat de evenimentele politice la care a luat parte: „Cartea poate fi citită atât ca o reflectare a rolului memoriei în identitatea personală, cât și ca o alegorie a ceea ce se întâmplă dacă o societate își pierde legătura cu trecutul său – sau o amintește doar ca istorie”.

„Soluțiile morale sunt valide pentru indivizi, nu pentru mase. Ce vrem să devenim? Un individ sau o piesă într-o mulțime? Soluțiile morale nu sunt menite să rezolve probleme, ele sunt pentru noi, ca indivizi, doar teste care dau măsura calității umane”, a completat Burhan Sönmez într-un alt interviu. 

„Un roman ca un vis febril.” (The New York Times)

„O meditație cerebrală asupra memoriei și a ce înseamnă să trăiești fără ea... accesibilă și profundă, amintind de Albert Camus și Patrick Modiano... un roman care va bântui fără îndoială mintea cititorului său.” (Publishers Weekly)

 

„Povestea aceasta eliptică, inteligentă va stărui în memoria ta mult timp după ce ai citit-o.” (Book Riot)

„O poveste provocatoare și frumoasă, demnă de labirinturile ficționale ale lui Borges.” (Literary Review)

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Sociala, Cultura și Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioadă mai lungă în Marea Britanie.

În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazănoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate și inocenți, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prețioase distincții literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în același an. Cărțile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul.

 

Labirint, de Burhan Sönmez (fragment)


Sună ceasul. Sunetul scos de ceas seamănă cu sirena unei nave de marfă care își cheamă echipajul obosit la masă. Dar gândul cui s-a dus la navele de marfă? Sunetul vine din apartamentul alăturat, poate dintr-un vis. Din visul cuiva care doarme în apartamentul alăturat. Vântul se strecoară înăuntru prin ușa deschisă a balconului. Perdeaua din tul se umflă. Oricare dintre anotimpuri ar fi acesta, răcoarea dimineții aduce prospețime. În timp ce partea de jos a perdelei se revarsă spre pat, se accentuează și sunetul ceasului. Boratin se întinde cu ochii închiși încercând să oprească ceasul. Mâna lui se plimbă pe deasupra noptierei. Se oprește. Așteaptă și încearcă din nou. Negăsind ceasul, își deschide ochii. Afară se crapă de ziuă. Lucrurile din odaie sunt difuze, li se văd doar contururile. Ce loc e ăsta? Nu seamănă cu un salon de spital. Pătura, balconul și fereastra sunt diferite. Da, nu este un spital. Cred că am venit acasă. Pe fereastră se vede cerul. Pe celălalt colț al noptierei se află sticluțele cu doctorii. Chiar dacă medicamentele ajută la somn, nu sunt suficiente pentru a înlătura durerea de cap. Ochii i se închid din nou. Mâna îi cade pe pernă. În timp ce frunzele unui copac din apropierea balconului foșnesc, răcoarea îi acoperă mâinile goale. 

Boratin se trezește după ce afară se face lumină, după ce vântul se oprește. Perdeaua din tul stă liniștită. Afară se aude un vuiet care vine până aici din cartierele îndepărtate, acumulându-se și înmulțindu-se. Privește în jur, poate mai devreme s-a trezit tot aici, încearcă să înțeleagă. Odaia e largă. Ivoriul pereților e simplu, dar furnirul de arțar al garderobei din fața lui este prea deschis la culoare. Dacă ar fi fost cu un ton mai închis, ar fi fost mai bine. Cine a ales dulapul acesta? Eu? Boratin se îndoiește de propriul gust. Sperase că această casă, pe care nu o recunoscuse când l-au adus cu o seară în urmă, îi va tălmăci, poate, niște amintiri dimineața, când se va trezi. Ușa balconului, dulapul și noptiera par dint-o cameră de hotel în care a venit pentru prima oară. Tot ce recunoaște sunt sticluțele cu medicamente. Se ridică și se așază pe marginea patului. Durerea din piept îl face să tresară. Își scoate maioul și își privește coastele. Se duce în fața oglinzii ca să se vadă mai bine. Una dintre coastele din dreapta e fracturată. O atinge cu mâna. Simte cum îi arde sub piele. E norocos, așa i-au spus. O singură fractură. Nu are niciun alt traumatism pe corp, pierderea memoriei nu se pune la vătămare corporală. Își ridică ochii și își privește chipul. Chipul cu care a făcut cunoștință cu o săptămână în urmă. E atât de nou. Bună, străinule, spune el. Chipul din oglindă, se înțelege din mișcările buzelor, îi răspunde cu aceleași cuvinte. La fel ca aseară. Când a venit acasă cu o seară în urmă, totul era cufundat în liniște. S-a plimbat prin odăi cu pași înceți ca și când ar vizita un muzeu, a trecut cu atenție printre bibelouri și chitare. Și-a luat medicamentele din sacoșa de spital. A băut două pahare cu apă. Și-a privit chipul în oglindă. Și-a scos cămașa, pantalonii, ciorapii. S-a întins pe pat, și-a închis ochii și a așteptat nemișcat. A inspirat, apoi și-a numărat expirațiile. Nu uitase să numere. Patruzeci și una, patruzeci și două, patruzeci și trei. Apoi a adormit. 

La spital i-au spus că trebuie să fie calm. Aveți o pierdere de memorie, să nu vă fie teamă, cu timpul vă veți reveni, i-au spus. Întâi s-au ocupat de coasta lui, apoi au fost curioși ce i s-a întâmplat acestui bărbat care încerca să creeze un om întreg din coasta fracturată și memoria goală. Ciudat, i-a spus doctoriței, vă ocupați de mine mai mult decât eu însumi. Aceasta este meseria mea, i-a răspuns femeia. Faptul că v-ați pierdut memoria ar putea părea înfricoșător, domnule Boratin, dar situația dumneavoastră este relativ bună. Cel puțin vă cunoaștem identitatea și adresa din cardurile pe care le aveați în portofel. Chiar dacă nu vă amintiți, acestea fac parte din dumneavoastră, la fel ca tatuajul de pe spate despre care nu știți unde și de ce l-ați făcut. Dețineți lucruri cărora acum nu le puteți da niciun sens, dar cu care veți deveni un întreg, cu timpul. Indiferent de trecutul dumneavoastră, poate că ați dorit să scăpați de o latură a acestei lumi apăsătoare. Ați îndrăznit, chiar ați reușit. V-ați atins obiectivul, într-un mod neașteptat. Ați sărit de pe Podul Bosfor… De acum încolo vă veți trasa mai bine drumul prin viață. Doamna doctor, pe lângă medicamente, le oferiți tuturor pacienților dumneavoastră asemenea speranțe? Atunci explicați-mi un lucru: mintea mea, care nu conține nici măcar un cuvânt despre mine, e plină cu tot felul de alte informații. Cunosc numele filosofilor antici, culorile echipelor de fotbal, cuvintele primului astronaut ajuns pe lună. În vocabularul meu nu văd nicio urmă a mea, nu-mi amintesc nici măcar numele meu. Dumneavoastră mi-ați spus acel nume, iar eu l-am primit. 
Caut un semn liniștitor pe chipul meu din oglindă, expresia care să-mi arate o direcție. Îmi lipesc urechea de chipul din oglindă, de locul unde i se află gura. Este neted, rece. Aud vuietul unui val prins aici cu veacuri în urmă. Dorințe întunecate. Mirosul umed al unei pivnițe. Mă apropii de timpul în care obișnuiam să locuiesc și din care am căzut acum. În timp ce de astă dată cobor în memoria mea pe o altă scară și sunt cât pe ce să aprind lumina albastră din pivnița trecutului, tresar la sunetul unei sonerii. Sunetul vine dinăuntru sau de afară? Seamănă cu soneria ceasului care a sunat toată noaptea. Urmez vibrația și ies pe coridor. Trec pe lângă un tablou sumbru. În celălalt capăt al sufrageriei văd un telefon roșu cu negru. Mă opresc, gândindu-mă ce să fac. Înainte să ajung la un consens, telefonul se oprește. Are un receptor de tipul celor vechi, nu ai butoane pe care să le apeși, e cu disc. Este împodobit cu ornamente aurii, exact cum le place bătrânilor. Telefonul începe să sune din nou. De data aceasta mai sigur pe el. Dacă voi răspunde, o voce străină mă va întreba ce fac. Nu va simți nevoia să se prezinte. Va crede că o cunosc. Odată ce voi rămâne tăcut, va repeta întrebarea. După un moment de ezitare, va începe să vorbească și în locul meu. Va pomeni despre lucrurile pe care trebuie să le facem. Îmi va aminti de o ședință sau de o masă la care trebuie să participăm. Va povesti despre nenorocirile vieții. După ce îmi va arăta un pic de afecțiune, va începe să îmi aducă reproșuri cu o voce mohorâtă. Înșirând toate relele vieții, va aminti de numele unei victime la fiecare rău și, fără să îmi acorde șansa de a închide telefonul, îmi va atârna de gât blestemul victimelor. Eu voi tăcea, iar el va trece de la un subiect la altul. Când va veni rândul binelui pe care i l-am făcut, intensitatea vocii i se va înmuia, va spune că a beneficiat de binecuvântările acestei lumi datorită mie, dar că nu înțelege de ce am ajuns în starea asta. Voi profita de această ocazie și voi începe să vorbesc. Nici eu nu înțeleg de ce am ajuns în starea asta, îi voi spune. Îi voi cere să îmi facă un bine, să îmi povestească, dacă știe, secrete legate de mine. Din moment ce mi-am pierdut memoria, am pierdut și anii pe care i-am trăit, sunt în punctul zero. Îi voi cere îndurare ca și când ar fi străjerul care îmi ține în mâini trecutul. Voi alege cele mai bune cuvinte. Îi voi povesti vocii din celălalt capăt al telefonului o întâmplare care a rămas blocată într-un ungher al minții mele. Cu cât trecutul este mai îndepărtat, cu atât și viitorul este mai îndepărtat. Nu cunosc drumurile stelelor. Simt cum o avalanșă se apropie cu repeziciune, o avalanșă care vine amestecându-se cu zgomotul din trafic, rostogolindu-se printre turnuri și zgârie nori. Inima îmi spune că trebuie să mă grăbesc. Mă duc și trag draperia. O trag cu atenție, astfel încât să nu se strecoare nicio rază de lumină, de nicăieri. Sunetul telefonului se oprește.

 

Labirint, de Burhan Sönmez, Ed. Pandora M, 2021, trad. din limba turcă de Adal Hanzade, col. „ANANSI. World Fiction”



Articole asemănătoare

Cărți interesante februarie 2021

Cărți noi apărute în februarie 2021: „Casa Olandeză”, de Ann Patchett, „Corpul”, de Bill Bryson și multe altele.

Noutăți literare 12-18 februarie 2018

Noutățile literare ale săptămânii 12-18 februarie 2018.

Noutăți beletristică și istorie la Grupul Editorial Trei în 2018

Pentru anul 2018 Grupul Editorial Trei își propune să le ofere cititorilor săi multe cărți scrise de autori consacrați precum Liza Marklund, Camilla Läckberg, Yrsa Sigurðardóttir, Arnaldur Indriðason, dar să aducă în portofoliu și alți autori îndrăgiți de publicul român precum Jo Nesbø și Amélie Nothomb.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu