• „Oamenii cred cu plăcere ceea ce vor să creadă” - Iulius Caesar

„Binevoitoarele”, de Jonathan Littell (fragment în avanpremieră)

„Binevoitoarele”, de Jonathan Littell (fragment în avanpremieră)

Dr. Max Aue este un familist convins și proprietarul unei fabrici de dantelă din Franța de după război. Este un intelectual pasionat de filosofie, literatură și muzică clasică. Dar este, de asemenea, fost ofițer de informații SS și asasin cu sânge-rece. A fost observator și apoi participant la atrocitățile naziste de pe frontul de Est, a fost prezent la asediul Stalingradului, în lagărele morții și, în cele din urmă, a fost martor la pierderea puterii de către naziști și la căderea Berlinului. Lumea lui a fost populată de Eichmann, Himmler, Göring, Speer și, desigur, de Hitler. Acum, Max își reevaluează propria viață cu o precizie rece; vorbește acum pentru a pune lucrurile la punct.

În Binevoitoarele, roman distins cu Premiul Goncourt și cu Marele Premiu al Academiei Franceze, Jonathan Littell ne face să retrăim ororile celui de-al Doilea Război Mondial de partea călăilor, prezentându-ne un personaj cum rareori ne-a fost dat să vedem: epopeea unei ființe străbătând istoria și propriul destin.

„Faptul că această poveste terifiantă, relatată de un personaj profund antipatic este atât de captivantă e o realizare excepțională... o mare operă de ficțiune literară, la care cititorii și specialiștii se vor întoarce încă mulți ani.” Anthony Beevor, The Times)

„De neuitat... magnific.” (London Review of Books)  

„Un tur de forță.” (Spectator)

Jonathan Littell s-a născut pe 10 octombrie 1967 la New York și este un scriitor și cineast franco-american. Romanul său Binevoitoarele (Les Bienveillantes, 2006), scris în limba franceză și publicat la vârsta de 39 de ani, a fost distins cu Premiul Goncourt și Marele Premiu al Academiei Franceze.

 

Binevoitoarele, de Jonathan Littell (fragment în avanpremieră)

 

Frați oameni, lăsați‑mă să vă povestesc cum s‑au petrecut toate acestea. Nu‑ți suntem frați, o să‑mi ziceți, şi nu vrem să ştim. Şi într‑adevăr este vorba despre o poveste sumbră, dar şi edificatoare, un adevărat basm moral, vă asigur. Riscă să fie puțin cam lung, în fond s‑au petrecut multe lucruri, dar dacă este astfel, dumneavoastră nu sunteți grăbiți şi cu puțin noroc aveți timp să ascultați. Şi apoi, sunt lucruri care vă privesc. Să nu credeți că încerc să vă conving de ceva, în definitiv, ceea ce credeți e treaba dumneavoastră. Dacă m‑am hotărât să scriu, după atâția ani, este pentru a pune lucrurile la punct pentru mine, nu pentru dumneavoastră. Mult timp, ne târâm pe acest pământ asemenea unei omizi, în aşteptarea fluturelui splendid şi diafan pe care îl poartă în sine. Iar timpul trece, nu ajungem în stadiul de nimfă, rămânem larvă, constatare ce ne supără, ce‑i de făcut? Sinuciderea rămâne, desigur, o opțiune. Dar, sincer să fiu, sinuciderea nu mă prea ispiteşte. Se înțelege că m‑am gândit îndelung la asta, iar dacă ar trebui să recurg la ea, uite cum aş face. Mi‑aş pune o grenadă în dreptul inimii şi aş zbura într‑o explozie de veselie. O grenadă micuță şi rotundă pe care aş amorsa‑o cu delicatețe înainte de a da drumul mânerului, zâmbind la uşorul zgomot metalic produs de arc, ultimul pe care l‑aş auzi, în afara bătăilor de inimă din urechi. Apoi, în sfârşit, fericirea, sau în orice caz pacea, şi pereții biroului meu decorați cu resturi. Femeilor de serviciu le revine sarcina să curețe, doar sunt plătite pentru asta, treaba lor. Dar, cum am spus, sinuciderea nu mă tentează. De altfel, nu ştiu de ce, o veche urmă de morală filosofică probabil mă face să spun că la urma urmei nu suntem aici pentru a ne distra. Dar atunci, pentru ce anume? N‑am nici o idee, pentru continuitate, desigur, ca să tocăm timpul până nu ne toacă el. Iar în cazul acesta, ca activitate, în orele pierdute, a scrie este o ocupație ca oricare alta. Nu că aş avea atâtea ore de pierdut, sunt un om ocupat, am ceea ce se numeşte o familie, o slujbă, deci am responsabilități. Toate astea necesită timp, nu îți prea lasă vreme de depănat amintiri. Cu atât mai mult cu cât am destule amintiri, chiar o cantitate considerabilă. Sunt o adevărată uzină de amintiri. Poate că mi‑am petrecut viața producând amintiri, chiar dacă acum sunt plătit mai degrabă ca să fac dantelă. De fapt, aş fi putut la fel de bine să nu scriu. La urma urmei, nu este o obligație. De la război, am rămas un om discret. Slavă Domnului, nu  fost niciodată nevoie să‑mi scriu memoriile ca să mă justific, fiindcă nu am nimic de justificat, şi nici ca să câştig bani, căci îmi câştig destul de bine traiul aşa. Odată, mă aflam în Germania într‑o călătorie de afaceri, discutam cu directorul unei mari case de lenjerie intimă, căruia voiam să‑i vând dantelă. Îi fusesem recomandat de nişte foşti prieteni, şi astfel, fără a pune întrebări, ştiam amândoi la ce să ne aşteptăm unul de la celălalt. După întrevedere, desfăşurată de altfel într‑un mod deosebit de pozitiv, s‑a ridicat să scoată un volum din biblioteca sa spre a mi‑l oferi. Era vorba despre memoriile postume ale lui Hans Frank, guvernatorul general al Poloniei, intitulate În fața eşafodului. „Am primit o scrisoare de la văduva sa”, mi‑a explicat interlocutorul. „Ea a editat manuscrisul, pe care el l‑a scris după proces, pe cheltuială proprie, şi vinde cartea pentru a‑şi putea întreține copiii. Vă imaginați, să ajungi aşa? Văduva guvernatorului general. I‑am comandat douăzeci de exemplare, pentru a le oferi. Le‑am mai propus şi tuturor şefilor mei de departament să cumpere. Mi‑a trimis o emoționantă scrisoare de mulțumire. L‑ați cunoscut?” L‑am asigurat că nu, dar că voi citi cartea cu interes. De fapt, dacă l‑am întâlnit pe acesta pentru o clipă, am să vă povestesc poate ceva mai târziu, de voi avea curajul şi răbdarea. Dar în acel moment nu ar fi avut vreun sens să vorbesc despre un astfel de subiect. De altfel, cartea era foarte proastă, confuză, jeluitoare, scăldată într‑o curioasă ipocrizie religioasă. Poate că şi aceste însemnări vor fi confuze, ba chiar proaste, dar voi face tot ce‑mi va sta în putință să fiu clar; vă pot asigura că ele nu vor fi un act de pocăință. Nu regret nimic: mi‑am făcut treaba, asta‑i tot. Cât priveşte chestiunile mele de familie, pe care poate că le voi povesti, nu mă privesc decât pe mine; în ce priveşte restul, spre sfârşit, fără discuție că am cam forțat limita, dar nu mai eram chiar eu însumi, nu mai ştiam ce să fac, de altfel totul în jur se răsturna, nu am fost singurul care‑ş i va fi pierdut capul, trebuie să recunoaşteți. Şi apoi, eu nu scriu pentru a‑mi hrăni văduva şi copiii, eu sunt în stare să le satisfac nevoile. Nu, dacă în sfârşit m‑am hotărât să scriu, este fără îndoială pentru a‑mi petrece timpul şi, de asemenea, dacă e cu putință, să limpezesc unul sau două aspecte obscure, poate şi pentru dumneavoastră, cât şi pentru mine. În plus, mă gândesc la faptul că aşa ceva mi‑ar face bine. Este drept că dispoziția mea se dovedeşte mai degrabă ternă. Din cauza constipației, desigur. Problemă supărătoare şi dureroasă, de altfel nouă pentru mine; altădată, era tocmai invers. Mult timp,  trebuit să merg de trei–patru ori pe zi la toaletă; acum, o dată pe săptămână ar însemna fericire. Am ajuns de fac spălături, procedură dezagreabilă, dar eficace. Iertați‑mă că vă vorbesc despre detalii atât de scabroase; am dreptul să mă plâng un pic. Şi apoi, dacă nu suportați, atunci ar fi bine să vă opriți aici. Eu nu sunt Hans Frank, nu‑mi plac fandoselile. Vreau să fiu precis, pe cât mă țin mijloacele. În pofida cusururilor mele, şi au fost nenumărate, am rămas unul dintre cei care cred că singurele lucruri absolut necesare vieții omeneşti sunt aerul, mâncatul, băutul şi excreția, cât şi căutarea adevărului. Restul este facultativ.

Acum câtva timp, soția mi‑a adus acasă o pisică neagră, gândind, desigur, că o să‑mi facă plăcere. Bineînțeles că nu‑mi ceruse părerea. Trebuie să fi socotit că aş fi refuzat cât se poate de clar, iar faptul împlinit era mai sigur. Odată adusă, nu mai era nimic de făcut, nepoții ar plânge etc. Şi totuşi, pisica era foarte dezagreabilă. Când încercam să o mângâi, ca să dau dovadă de bunăvoință, o zbughea pe pervazul ferestrei şi îşi ațintea ochii gălbui la mine; dacă încercam să o iau în brațe, mă zgâria. Noaptea, dimpotrivă, mi se ghemuia pe piept, ca o greutate sufocantă, iar în somn visam că mă asfixiam sub un morman de pietre. Cu amintirile mele a fost cam la fel. Prima dată când m‑am hotărât să le notez în scris, mi‑am luat concediu. Probabil că a fost o greşeală. Totuşi, lucrurile erau pe făgaşul cel bun: cumpărasem şi citisem o cantitate considerabilă de cărți pe acest subiect, ca să‑mi împrospătez memoria, făcusem un plan, stabilisem cronologii detaliate şi aşa mai departe. Concediul mi‑a adus însă dintr‑odată timp şi am început să mă gândesc. În plus, mai era şi toamnă. O ploaie murdară făcea să cadă frunzele, lăsând copacii goi, şi m‑am cufundat încet în angoasă. Am observat că a gândi nu‑i lucru bun. Aş fi putut să bănuiesc. Colegii mă considerau un om calm, hotărât, chibzuit. Calm, desigur, însă foarte adesea de‑a lungul zilei capul începe să‑mi vuiască, surd, ca un cuptor de crematoriu. Vorbesc, discut, iau decizii, ca toată lumea, dar când stau la măsuța de la bar, în fața paharului, îmi imaginez că un om intră cu o puşcă de vânătoare şi trage; la cinematograf sau la teatru, îmi închipui o grenadă amorsată rostogolindu‑se pe sub rândurile de scaune; în piața publică, într‑o zi de sărbătoare, văd explozia unui vehicul burduşit cu explozibil, veselia după‑amiezii transformată în măcel, sângele şiroind printre pavele, bucățile de carne lipite de ziduri sau zburând prin geamuri şi ajungând în supa duminicală, aud țipetele, gemetele oamenilor cu membrele smulse ca nişte picioruşe de insectă de către un băiețel curios, năuceala supraviețuitorilor, o linişte ciudată parcă lipită de timpane, începutul unei frici îndelungate. Calm? Da, stau liniştit, orice s‑ar întâmpla, nu las să se observe nimic, sunt cuminte, impasibil, asemenea fațadelor mute ale oraşelor sinistrate, ca bătrâneii de pe băncile parcurilor, cu bastoanele şi medaliile lor, ca figurile înecaților plutind la suprafața apei şi niciodată găsiți. N‑aş putea rupe acest calm îngrozitor, nici chiar dacă aş vrea. Nu‑s dintre cei care fac scandal pentru un da sau pentru un nu, ştiu să mă stăpânesc. Cu toate astea, asemenea chestii mă apasă şi pe mine. Dar cel mai rău lucru nu sunt aceste imagini pe care tocmai le‑am descris; asemenea fantezii trăiesc în mine de mult timp, cu siguranță că din copilărie, oricum, cu mult înainte de a mă afla în mijlocul măcelului. În acest sens, războiul nu a fost decât o confirmare, iar eu m‑am obişnuit cu asemenea mici scenarii, pe care le consider comentarii pertinente asupra zădărniciei lucrurilor. Nu, ceea ce s‑a dovedit a fi apăsător a fost faptul de a gândi tot timpul. Ia reflectați puțin: la ce vă umblă mintea de‑a lungul unei zile? La foarte puține lucruri. A stabili o clasificare sistematică a gândurilor dumneavoastră de zi cu zi ar i o sarcină uşoară: gânduri practice sau mecanice, planificări ale gesturilor şi ale timpului (exemplu: a pune apa pentru cafea la fiert înainte de a vă spăla pe dinți, pâinea pentru tartine punând‑o după la prăjit, fiindcă aceasta se face mai repede); preocupări privind munca, griji financiare; probleme casnice, visuri sexuale. N‑am să vă dau detalii. La prânz, vă uitați la chipul îmbătrânind al soției, mult mai puțin excitantă decât amanta, dar de altfel bine sub toate raporturile, ce să‑i faci, asta‑i viața şi ca atare vorbiți despre ultima criză ministerială. De fapt vi se rupe‑n paişpe de ultima criză ministerială, dar despre ce altceva să discuți? Eliminați acest tip de gânduri şi veți fi de acord cu mine că nu mai rămâne mare lucru. Există, desigur, şi altfel de clipe. Spre exemplu, auzi dintr‑odată, între două reclame pentru detergenți, un tangou de dinainte de război, Violetta, să zicem, şi iată cum revin clipocitul nocturn al fluviului, lampioanele de la vreun bufet, mireasma transpirației de la pielea unei femei vesele; la intrarea într‑un parc, chipul zâmbitor al unui copil, amintindu‑vă de cel al fiului, cu o clipă înainte de a se îndepărta; pe stradă, o rază de soare străpunge norii şi se răsfrânge pe frunzele mari, pe trunchiul alburiu al unui platan, şi brusc vă gândiți la copilărie, la curtea şcolii unde vă jucați de‑a războiul urlând de teamă şi de fericire. Tocmai v‑a trecut prin minte un gând omenesc. Dar se întâmplă atât de rar.

Or, dacă întrerupem treaba, activitățile banale, agitația de fiecare zi, pentru a ne consacra în mod serios unui gând, e cu totul altceva. Lucrurile nu întârzie să se facă simțite, ca nişte valuri grele şi întunecate. Noaptea, visele se dezarticulează, se răspândesc întinzându‑se, proliferează, iar la trezire lasă un uşor strat acru şi umed în minte, căruia îi trebuie mult timp ca să se risipească. Să fim bine înțeleşi: aici nu‑i vorba de vinovăție sau de remuşcare. Este şi asta, fără îndoială, nu vreau s‑o neg, dar cred că lucrurile sunt deosebit de complexe. Chiar şi un bărbat care nu a făcut războiul, care nu a trebuit să ucidă, va avea parte de ceea ce spun eu. Revin micile răutăți, laşitatea, falsitatea, meschinăriile de care orice om este atins. Aşadar, nu‑i mare mirare că oamenii au inventat munca, alcoolul, pălăvrăgeala. Nu‑i de mirare că televiziunea are atâta succes. Pe scurt, am pus degrabă capăt concediului nepotrivit. Era mai bine. Aveam destul timp la vremea prânzului sau seara, după plecarea secretarelor, pentru a mâzgăli câteva rânduri.

Făceam o scurtă pauză ca să mă duc să vomit, apoi o luam de la capăt. Este unul dintre numeroasele mele mici necazuri: din când în când, mâncarea mi se întoarce în gât, uneori imediat, alteori mai târziu, aşa, fără nici un motiv. E o chestie veche, din vremea războiului, şi, ca să fiu mai precis, a început prin toamna lui 1941, în Ucraina, la Kiev cred, sau poate la Jitomir. Am să mai vorbesc despre treaba asta. Oricum, cu timpul m‑am obişnuit. Mă spăl pe dinți, beau un păhărel de alcool şi‑mi reiau lucrul. Să ne întoarcem la amintirile mele. Mi‑am cumpărat mai multe caiete de şcoală, format mare, dar cu pătrățele mici, pe care le păstrez la birou într‑un sertar încuiat. Înainte, făceam nişte notații pe nişte fişe din carton fin, tot cu pătrățele. Acum m‑am hotărât s‑o iau la rând, fără întrerupere. Ca să fac ce anume, nu prea ştiu. Cu siguranță pentru a‑mi lămuri urmaşii. Dacă acum aş muri subit, de o criză cardiacă, să zicem, sau de o embolie cerebrală, iar secretarele mele ar lua cheia şi ar deschide acest sertar, ar avea un şoc, sărmanele, ca şi soția mea. De altminteri, fişele cartonate ar fi îndeajuns. Va trebui să se ardă totul foarte repede pentru a se evita un scandal. Mie mi‑ar fi indiferent. Voi fi mort. Şi în fond, chiar dacă mă adresez vouă, nu pentru voi scriu.

 

Binevoitoarele, de Jonthan Littell, Ed. Litera, 2021, traducere din franceză și note Vasile Savin, col. „Carte pentru toți”



Articole asemănătoare

Concurs Editura Trei: „Ereditate”, de Miguel Bonnefoy [încheiat]

Recent a apărut la Editura Trei în colecția „Fiction Connection” romanul „Ereditate”, de Miguel Bonnefoy, cartea care a primit în 2020 Premiul Goncourt - Alegerea României.

Calul de lut, de Anuradha Roy (fragment)

Pendulând între prezent și trecut, între două continente, „Calul de lut” este un roman-evantai, ce oferă multiple paliere de interpretare a călătoriilor identitare țesute în jurul traumei și pierderii, dar și a condiției artistului.

De profesie cititor, despre „Stoner”, de John Williams

„Stoner”, de John Williams, este o carte mică, aparent simplă, dar extraordinar de complexă în simplitatea ei și care, prezentând viața și moartea unui „banal” profesor de provincie, prezintă, de fapt, lumea întreagă. Începi să o citești și pare simplă și banală, și până să te hotărăști dacă-ți place sau nu, te trezești mișcat și răscolit cum n-ai mai fost de mult.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu