• „La littérature ne permet pas de marcher, mais elle permet de respirer” - Roland Barthes

„Bărbatul cu haină roșie”, de Julian Barnes

„Bărbatul cu haină roșie”, de Julian Barnes

În cea mai recentă carte a sa, Julian Barnes pictează o frescă a Belle Époque cu eroii și antieroii ei, cu scriitorii, artiștii și gânditorii care au marcat-o – ne întâlnim, printre alții, cu Henry James, Sarah Bernhardt, Oscar Wilde, Marcel Proust, în schimburi de idei memorabile.

Vara lui 1885. Trei francezi ajung la Londra pentru cumpărături. Unul dintre ei e prinț, altul e conte, iar al treilea nu are rang nobiliar. E un italian care, cu patru ani în urmă, a fost subiectul celui mai cunoscut portret al lui John Singer Sargent. Se numește Samuel Pozzi, pionier în ginecologie și liber-cugetător, un om de societate cu o viață amoroasă faimoasă pentru complicațiile ei.

Viața lui Pozzi se desfășoară pe fundalul Parisului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, minunata epocă a extravaganțelor și a plăcerilor, marcată, totodată, de narcisism, decadență și violență.

„Povestea lui Pozzi îi vine mănușă lui Barnes, de aceea a rezultat una dintre cele mai bune cărți ale sale. Bifează toate căsuțele: imersiunea în viața culturală a Franței din secolul al XIX-lea, în contrast cu insularitatea manifestată de Marea Britanie, atunci și acum; puzzle-ul de fapte reale și ficțiune; dilemele legate de viața sexuală.” (Evening Standard)

Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 și 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secția de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a devenit redactor literar și a semnat recenzii în New Statesmen și New Review. Între 1979 și 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen și apoi pentru Observer.

Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză și eseuri, cariera sa literară fiind încunu­nată de numeroase premii și distincții: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Médicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femina pentru Trois (1992). A fost de trei ori finalist la Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia, și în 2005 pentru Arthur & George. Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995 a fost numit Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. De asemenea, în 1993 Fundația FVS i‑a acordat Shakespeare Prize, iar în 2004 a fost recompensat cu Premiul Statului Austriac pentru Literatura Europeană.

 

Bărbatul cu haină roșie, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră)

 

Des Esseintes n-a ajuns niciodată la Londra, şi nici Huysmans; asta în timp ce În răspăr nu a fost tradusă în engleză până în 1922, la cincisprezece ani după moartea autorului şi la un an după moartea lui Robert de Montesquiou. Însă, într-un alt fel, cartea chiar a traversat Canalul, sosind la Londra cu mare precizie în după-amiaza zilei de 3 aprilie 1895. Ea – sau cel puțin titlul şi conținutul – a fost scoasă în evidență de Edward Carson QC MP, la Old Bailey, în timpul celui de-al doilea dintre cele trei procese ale lui Oscar Wilde. Avocatul pledant, acționând ca reprezentant al lordului Queensberry, se interesează de o scenă din romanul lui Wilde, Portretul lui Dorian Gray. Scena se referă la cadoul pe care i-l face lordul Henry Wotton lui Gray sub forma unui roman francez – o chestiune sinistră în sine, aşa cum ar putea fi tentat să conchidă orice juriu englez. Wilde la început neagă cu jumătate de gură şi apoi recunoaşte că romanul în cauză este într-adevăr À Rebours. În acelaşi timp, Wilde încearcă să se distanțeze de romanul lui Huysmans, spunând „Eu însumi nu-l admir cine ştie ce” şi „Îl consider o carte prost scrisă”.

Wilde va fi sperat pesemne că partea cealaltă nu era abonată la niciun serviciu de revista presei. Fiindcă pe când era în luna de miere, cu un deceniu în urmă, dăduse un interviu în Morning News (20 iunie 1884), în care declarase: „Această ultimă carte a lui Huysmans este una dintre cele mai bune pe care mi-au căzut ochii”. Pe de altă parte, Wilde mințea mult la procese. Astăzi el e văzut ca un sfânt al homosexualilor, un martir al heteronormalității şi al puritanismului englez. A fost toate astea, dar nu numai. La urma urmei, Wilde a fost cel care l-a acționat în justiție pe lordul Queensberry. Dacă a fost curajos, a fost în egală măsură nesăbuit şi a avut un orgoliu periculos de mare. Cine citeşte transcrierea celui de-al doilea proces descoperă un om ciudat de încrezător că replicile spirituale care încântau Cartierul de Vest ar fi putut să aibă rezultate la fel de bune într-un tribunal. Wilde face paradă de inteligență şi spirit; îl tratează de sus pe Carson, explicându-i ce sunt arta şi moralitatea; şi n-are niciun fel de scrupule în a minți în legătură cu problema esențială – şi anume că a comis acte homosexuale. Prin legea locului, a fost, la sfârşitul celui de-al treilea proces, condamnat pe bună dreptate.

Wilde descoperă de asemenea că, în ciuda unei suprapuneri istorice a avocaților şi a autorilor dramatici, tribunalul e doar într-o mică măsură teatru. Aşa că, în timp ce spune glume şi încearcă să-l chinuie pe Carson cu purtări sofisticate, el uită două lucruri: primul, că un juriu nu e totuna cu un public de teatru în haine de seară – şase dintre cei doisprezece membri veneau din Clapton, din estul Londrei, iar printre ei se găseau un cizmar, un măcelar şi un încasator de cecuri bancare; al doilea, că nimic nu-i place mai mult unui avocat decât un martor hiperîncrezător în forțele proprii, care se consideră vedetă şi prin urmare întrece măsura.

În Portretul lui Dorian Gray, Wilde oferă un rezumat liric al lui À Rebours, pe care Carson îl citeşte cu voce tare juriului:

 

Era cea mai ciudată carte pe care [Gray] o citise vreodată. I se părea că, în veşminte alese şi în sunetul delicat al flautelor, păcatele lumii îi treceau mute prin fața ochilor. Lucruri la care visase nelămurit i se arătau dintr-odată aievea. Lucruri la care nu visase niciodată i se dezvăluiau treptat... Viața simțurilor era înfățişată din perspectiva filosofiei mistice. Uneori aproape că nu mai ştiai dacă citeai extazele spirituale ale vreunui sfânt medieval sau confesiunile morbide ale unui păcătos modern. Era o carte otrăvitoare. Mirosul greu de tămâie părea să-i atârne de pagini şi să tulbure judecata.

 

Carson întreabă dacă À Rebours este o carte imorală. Ştie cum o să răspundă Wilde, fiindcă au mai trecut prin asta. „Nu e foarte bine scrisă”, răspunde Wilde, „dar n-aş socoti-o o carte imorală. Nu este bine scrisă.” Carson a stabilit cu alt prilej că nu există cărți morale şi imorale, ci doar cărți care sunt bine sau prost scrise. El insistă agasant: „Să înțeleg că, indiferent cât de imorală ar fi o carte, dac-ar fi bine scrisă, ar fi o carte bună?” Wilde dă explicația că o carte bine scrisă produce un sentiment al frumuseții, pe când una prost scrisă, doar un sentiment de dezgust.

 

Carson: O carte bine scrisă care promovează vederi sodomite ar putea fi o carte bună?

 

Wilde: Nicio operă de artă nu promovează vederi de un fel sau altul.

 

Carson: Poftim?

 

Ca orice avocat eficient, Carson repetă propoziția pe care vrea să şi-o amintească juriul. „A fost À Rebours o carte sodomită?” „A fost, domnule, o carte care a avut de-a face cu sodomia fățişă?” La un moment dat, Wilde se apără literar (şi ocolit) spunând că deşi descrierea „celei mai ciudate cărți pe care [Dorian Gray] o citise vreodată” semăna remarcabil de mult cu À Rebours, ulterior, când citează din acest roman francez, pasajele nu sunt cu adevărat citate din À Rebours, ci inventate de el. Carson e neclintit: „Onorată instanță, l-am întrebat dacă romanul À Rebours e o carte care descrie sodomia”. Şi tot aşa. Cu siguranță că juriul a înțeles mesajul.

Este cel mai bizar proces englez al unei cărți franceze. Nu al unui import pornografic oarecare, ci al influenței unui roman francez, netradus asupra romanului englez, şi e de văzut dacă, în consecință, ar fi corect să presupunem că autorul romanului englez era „un somdomit pe față”, cu vestita greşeală de scriere a lui Queensberry. Din păcate, nu există nicio dovadă că Huymans ştia atunci sau că a descoperit ulterior că romanul lui avusese parte de un asemenea cvasiproces la Old Bailey din Londra.

Faptul că Franța era în general o sursă de Mizerie era un lucru cunoscut în toată Anglia din perioada proceselor lui Wilde. Cu doar şapte ani mai devreme, ca urmare a unei campanii a Asociației pentru Vigilență Națională, Edward Vizetelly, editorul traducerilor (deja cenzurate) ale romanelor lui Zola, a fost dat în judecată pentru prima ediție din La Terre apărută la editura lui. La Tribunalul Central, domnul Poland, procurorul, a declarat că romanul era „obscen de la un capăt la altul” şi că dacă un roman obscen obişnuit putea conține unul, două sau poate chiar trei fragmente obscene, Pământul conținea nu mai puțin de douăzeci şi unu, pe care avea de gând să le citească fără excepție juriului. Grefierul a acceptat că deşi erau „toate revoltătoare până la un anumit punct... figurau în actul de acuzare şi trebuiau dovedite”. Un membru al juriului, speriat de povara datoriei, a întrebat neliniştit: „Dar chiar e nevoie să fie citite toate?” Domnul Poland le-a reamintit membrilor juriului că avea să-i fie la fel de neplăcută citirea fragmentelor cum avea să le fie lor auzirea, dar a propus următoarea soluție: „Dacă veți fi de părere, în funcție de ceea ce ar putea spune învățatul meu coleg din partea apărării, că aceste pasaje sunt obscene, mă voi opri imediat din citit”.

Ajungându-se aici, domnul Williams, avocatul lui Vizetelly, a avut istețimea să schimbe poziția clientului său şi să-l declare vinovat, scutind astfel juriul de stânjeneală publică. A urmat unul dintre acele schimburi comice, care ornează procesele pentru obscenitate şi ultraj:

 

Domnul Williams: Țin să-i amintesc Înălțimii Voastre că aceste scrieri sunt operele unui mare autor francez.

 

Procurorul: Un autor francez voluminos.

 

Grefierul: Un autor francez popular.

 

Domnul Williams: Un autor care ocupă un loc de frunte printre scriitorii din Franța.

 

Indiferent cum ar fi fost, Vizetelly a fost amendat cu o sută de lire şi obligat să aibă un comportament ireproşabil pe durata a douăsprezece luni.

Presa engleză a reacționat la cazul Vizetelly cu un amestec de aplauze, indignare morală, patriotism şi o anumită bănuială legată nu de Mizerie, ci de identitatea detectorului de Mizerie. Vigilența națională era, în fond, una dintre funcțiile prețuite ale presei şi nu ale vreunui alt cenzor – şi el tot autoînvestit. Un punct de vedere mai echilibrat a avut Liverpool Mercury:

Elementul de inconsecvență este impunitatea de care se bucură cei care comercializează aceleaşi opere înveşmântate în franceza originală. Dacă versiunile englezeşti contravin legilor, e greu de înțeles de ce mult mai revoltătoarelor versiuni franceze li se dă voie să circule. Efectul e, fără îndoială, la fel de grav asupra celor mai şcoliți şi asupra celor mai puțin şcoliți. Un om nu este o persoană moralmente superioară doar fiindcă citeşte în franceză şi nu există niciun motiv logic să aibă astfel privilegiul să atingă şi să se uite la fructele putrede care-i sunt cu înțelepciune interzise celui care citeşte doar în engleză.

 

Iată ceva instructiv: cu patru ani mai devreme, Oscar Wilde, deşi în luna de miere, era nerăbdător să citească un roman corupător în franceza originală, cu urmări publice cât se poate de previzibile.

 

Bărbatul cu haină roșie, de Julian Barnes, Ed. Nemira, 2020, trad. Radu Paraschivescu, col. „Babel” 



Articole asemănătoare

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery

O carte și frumoasă și tristă, și veselă și tragică, despre prietenie, despre fericire, despre singurătate, și, mai ales, despre frumusețe. O frumusețe aparte, care nu se regăsește în canoane și care este, în același timp, gratuită și de o valoare inestimabilă.

Seria Stephen King la chioşcurile de presă

Editura Nemira continuă seria cărților tipărite în ediție de chioșc cu o colecție a maestrului horror, Stephen King. Astfel, timp de 7 săptămâni, în fiecare miercuri, începând cu data de 12 noiembrie, va apărea împreună cu ziarul Libertatea câte o carte semnată de „Rege”.

„Binevoitoarele”, de Jonathan Littell (fragment în avanpremieră)

În „Binevoitoarele”, roman distins cu Premiul Goncourt și cu Marele Premiu al Academiei Franceze, Jonathan Littell ne face să retrăim ororile celui de-al Doilea Război Mondial de partea călăilor, prezentându-ne un personaj cum rareori ne-a fost dat să vedem.

1 Comentariu

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Raluca 24-09-2020 12:07

    Multumim pentru recenzie si pentru fragmente!Aveti cumva un link si catre pagina de unde putem cumpara cartea?

    Raspunde