• „Trebuie să devenim tari fără să ne pierdem tandreţea” - Che Guevara

„Băieții străzii”, de Pier Paolo Pasolini (fragment în avanpremieră)

„Băieții străzii”, de Pier Paolo Pasolini (fragment în avanpremieră)

Cu acțiunea plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial, Roma cartierelor mărginașe aflate în sărăcie și lipsuri, Băieții străzii spune povestea unui grup de copii, deveniți adolescenți, de la periferia societății. Trăind de pe o zi pe alta, Crețu, Cașu, Guriță, Chioru, Alduccio și prietenii lor duc o existență precară, având slujbe de ocazie, săvârșind furtișaguri mărunte și prostituându-se. Personajele lui Pasolini străbat un itinerar picaresc, alcătuit din evenimente comice, tragice, grotești. Avându-și rădăcinile în mișcarea neorealistă din anii `50, Băieții străzii este un omagiu plin de nostalgie și de afecțiune adus unei întregi clase sociale aflate în pericol de a fi uitată.

Cenzurat, criticat de specialiști și blamat de publicul larg la apariția sa, romanul lui Pasolini a fost, în cele din urmă, recunoscut universal drept o capodoperă a literaturii mondiale datorită forței și vitalității sale incontestabile.

„Pasolini a fost un intelectual strălucit, un regizor și un homosexual a cărui viziune politică – bazată pe o împletire unică între eros, catolicism și marxism – a anticipat istoria italiană de după moartea sa și dezvoltarea rapidă a consumerismului la nivel mondial.” (The Guardian

„Pasolini a fost un artist și un gânditor care a încercat nu să-și rezolve contradicțiile, ci mai degrabă să le materializeze pe deplin.” (The New York Times

„Pasolini era într-o permanentă căutare, întotdeauna deschis la moduri diferite de a privi lucrurile.” (Jytte Jensen, curator al retrospectivei Pasolini la Muzeul de Artă Modernă din New York)

Pier Paolo Pasolini (5 martie 1922 – 2 noiembrie 1975) a fost un regizor de film, poet, scriitor și intelectual italian. Pasolini s-a remarcat de asemenea ca actor, jurnalist, romancier, dramaturg și figură politică. Pier Paolo Pasolini s-a născut în Bologna, ca fiu al lui Carlo Alberto Pasolini, locotenent în armata italiană, și al Susannei Colussi, profesoară de școală elementară. A început să scrie poezii la vârsta de șapte ani, influențat de opera lui Arthur Rimbaud, printre lecturile sale ulterioare numărându-se scrierile lui Dostoievski, Tolstoi, Shakespeare, Coleridge, Novalis. După absolvirea gimnaziului din Reggio Emilia și a Liceului Galvani din Bologna, în 1939, a intrat la Facultatea de Litere a Universității din Bologna, pe care a absolvit-o în 1945. A debutat în 1942 cu volumul de versuri Poesie a Casarsa. Printre scrierile sale se numără romanele Băieții străzii (Ragazzi di vita, 1955), Una vita violenta (1959), colecția de povestiri Donne di Roma (1960), romanele Il sogno di una cosa (1962), Teorema (1968) și Petrol (Petrolio, apărut postum, în 1992). Filmografia sa cuprinde filme importante ale curentului neorealist italian: Accattone (1961), Mamma Roma (1962), Il Vangelo secondo Matteo (1964), Uccellacci e uccellini (1966), Edipo re (1967), Teorema (1968), Porcile (1969), Medea (1969), Il Decameron (1971), I racconti di Canterbury (1972), Il fiore delle Mille e una notte (1974), Salò o le 120 giornate di Sodoma (1975). Pasolini a fost asasinat în 1975 pe plaja din Ostia, moartea sa stârnind și în prezent controverse. 


Băieții străzii, de Pier Paolo Pasolini (fragment în avanpremieră)

1. Ferrobedò[1]‑ul


Și sub monumentul lui Mazzini…

Cântec popular

Era o zi de iulie extrem de călduroasă. Crețu, care trebuia să primească prima împărtășanie și confirmarea, era deja treaz de la ora cinci; și, în timp ce cobora pe via Donna Olimpia, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni lungi gri și o cămașă albă, părea mai degrabă un băiat mare, pus la patru ace, care o pornise la agățat, pe faleza Tibrului, decât un copil care se pregătește să primească prima împărtășanie sau un soldat al lui Cristos. Cu un grup de băieți la fel ca el, îmbrăcați cu toții în alb, coborî la biserica Divinei Providențe, unde, la ora nouă, Don Pizzuto îl împărtăși, iar, la ora unsprezece, Episcopul îl confirmă. Crețu însă ardea de nerăbdare s‑o șteargă: din Monteverde până la gara din Trastevere nu se auzea decât un zgomot neîncetat de mașini. Se auzeau claxoanele și motoarele care urcau pocnind pantele și luau curbele, umplând periferia arsă deja de soarele matinal cu un huruit asurzitor. Imediat ce se termină mica predică a Episcopului, Don Pizzuto și cei doi–trei ministranți tineri îi duseră pe copii în curtea din spate ca să facă fotografii. Episcopul se plimba printre ei binecuvântând familiile copiilor care îngenuncheau la trecerea sa. Crețu simțea că plesnește, acolo printre ei, și se hotărî s‑o șteargă; ieși deci prin biserica goală, dar în ușă îl întâlni pe nașu‑său care‑l întrebă:

– Un’ te duci, bă?

– Un’ să mă duc? Acasă, zise Crețu, mi foame.

– Hai la mine, bă, pui de lele, strigă după el nașu’, să‑ți dau ceva de halit.

Dar Crețu nu‑i dădu ascultare și o luă la fugă pe asfaltul care fierbea la soare. Întreaga Romă era un huruit continuu, doar acolo sus era liniște, dar o liniște încărcată ca o mină. Crețu se duse să se schimbe.

De la Monteverde Vecchio la Granatieri drumul e scurt, nu trebuie decât să traversezi Prato și s‑o iei printre blocurile în construcție din jurul străzii dei Quattro Venti, printre munți de gunoi, case neterminate și deja în ruină, mari terasamente noroioase, povârnișuri acoperite de porcării de tot felul. Via Abate Ugone era la doi pași. Mulțimea venind de pe străduțele liniștite și asfaltate din Monteverde Vecchio cobora spre Zgârie‑nori, se vedeau deja și camioanele, coloane fără sfârșit, dar și camionete, motociclete, autoblindate. Crețu se amestecă în mulțimea care se repezea spre depozite.

Ferrobedò‑ul era acolo jos, ca o curte imensă, o pa­jiște îngrădită, îngropată într‑o vale, de mărimea unei piețe sau a unui târg de animale; de‑a lungul gardului dreptunghiular se deschideau niște uși, de o parte se aflau câteva chioșcuri din lemn, de cealaltă, depozitele. Crețu traversă Ferrobedò‑ul cât era de lung, împreună cu mulțimea care urla, și ajunse în fața unuia dintre chioșcuri. Acolo însă stăteau patru nemți care nu lăsau pe nimeni să intre. Lângă ușă se afla o măsuță răsturnată; Crețu o înșfăcă și alergă spre ieșire. Imediat cum ajunse afară, întâlni un băiat care‑l întrebă:

– Ce faci cu asta?

– O duc acasă, răspunse Crețu.

– Hai cu mine, băi bilă, să luăm marfă mai mișto.

– Hai că viu, zise Crețu.

Aruncă măsuța, și imediat cineva care trecea pe acolo o luă. Intră din nou împreună cu băiatul în Ferrobedò și se îndreptă spre unul dintre depozite, de unde luară o grămadă de cabluri. Apoi băiatul zise:

– Hai să iei și cuie.

Și așa, cu cabluri, cuie și alte lucruri se duse și se întoarse de cinci ori de pe via Donna Olimpia. Soarele spărgea pietrele, în plină după‑amiază, dar în Ferrobedò se aflau în continuare o mulțime de oameni care se luau la întrecere cu camioanele ce coborau valvârtej spre Trastevere, Porta Portese, Mattatoio[2], San Paolo, bubuind în aerul înfocat. La întoarcerea din a cincea tură, Crețu și băiatul observară lângă gard, între două chioșcuri, o căruță cu un cal. Se apropiară ca să vadă cum ar fi putut da lovitura. Între timp, Crețu descoperise într‑una din căsuțe un depozit de arme și își pusese o pușcă în bandulieră și două pistoale la brâu. Înarmat până‑n dinți urcă pe cal.

Apăru însă un neamț care‑i alungă de‑acolo.

În timp ce Crețu se ducea cu sacii plini cu cabluri de la depozite pe via Donna Olimpia, Marcello se afla împreună cu alți băieți în complexul Buon Pastore[3]. Bazinul era plin de copii care făceau baie țipând. Pe mai­danele murdare dimprejur alții băteau mingea.

Îngeru întrebă:

– Une‑i Crețu?

– S‑o dus să primească prima împărtășanie, strigă Marcello.

– Vai de curu’ lui! făcu Îngeru.

– Acu o fi la masă, la nașu‑so, adăugă Marcello.

Acolo, în bazinul de la Buon Pastore, nu se știa încă nimic. Soarele bătea în liniște pe Madonna del Riposo, Casaletto, și mai în spate, pe Primavalle. Când se întoarseră de la baie, trecură prin Prato, unde se afla o tabără germană.

Stăteau să se uite, dar trecu pe acolo o motocicletă, și neamțul din ataș urlă la băieți:

– Rausch, zonă contaminată!

În apropiere se afla Spitalul Militar.

– Și ce ne fute grija pe noi? strigă Marcello, dar între timp motocicleta încetinise, iar neamțul sări din ataș și‑i dădu lui Marcello o scatoalcă de‑l zvârli cât colo. Cu gura umflată, Marcello se întoarse ca un șarpe și, luând‑o la sănătoasa pe pantă‑n jos împreună cu ceilalți, îi strigă neamțului: Pupă‑mă‑n cur!, și fugind printre râsete și urlete, ajunseră în fața cazărmii, unde se întâlniră cu alți tovarăși de joacă, murdari și prost îmbrăcați, care întrebară:

– Ce faceți aici?

– De ce, întrebă Îngeru, îi ceva de făcut?

– Duceți‑vă la Ferrobedò, dacă vreți să vedeți ceva.

Se repeziră într‑acolo și, imediat cum ajunseră, o luară, în zăpăceala generală, spre atelierul mecanic.

– Să demontăm motoru’, strigă Îngeru.

Între timp, Marcello ieși din atelier și se trezi singur în mijlocul haosului, în fața gropii cu catran. Fu cât pe‑aci să cadă înăuntru și să se înece ca un indian în nisipurile mișcătoare, când îl opri un țipăt:

– Ho, Marcè, atenție, ho!

Era coțcarul ăla de Crețu cu niște prieteni. Așa că se duse cu ei. Intrară în depozit și luară cât de multe borcane cu grăsime, curele de transmisie și fier vechi putură. Marcello duse acasă o jumătate de chintal și aruncă marfa într‑o curticică, unde maică‑sa nu putea s‑o vadă imediat. Nu mai dăduse pe‑acasă de dimineață, și maică‑sa îl luă la bătaie.

– Unde fuseși, nenorocitule? striga la el lovindu‑l.

– Să fac baie, un’ să fiu, zicea Marcello, care era un pic adus de spate și slab ca un ogar, încercând să se apere de lovituri.

Apoi veni fratele mai mare și văzu în curticică grămada de lucruri.

– Bă, bilă, îi strigă, asta‑i marfă de furat, amărăștean de căcat ce ești!

Și‑atunci Marcello se duse din nou la Ferrobedò cu frate‑su, și de data asta luară dintr‑un vagon anvelope de automobil. Se lăsa seara și soarele era mai cald ca oricând, Ferrobedò‑ul era deja mai aglomerat ca un târg de animale, de abia te puteai mișca. Din când în când, cineva striga: „Vin nemții, fugiți, fugiți!”, ca să‑i alunge pe ceilalți și să poată fura singur.

A doua zi, Crețu și Marcello, cărora începuse să le placă, coborâră împreună la Caciara, Piața Mare, care era închisă. În jur se învârtea o grămadă de lume, și niște nemți care se plimbau în sus și‑n jos, trăgând în aer. Dar, mai mult decât nemții, cei care împiedicau intrarea și le dădeau oamenilor de furcă erau Apaii[4]. Mulțimea creștea văzând cu ochii, împingea porțile, vocifera, urla, înjura. Începu asaltul, și chiar și împuțiții ăia de italieni africani se dădură la o parte. Străzile din jurul Pieței Mari erau pline de oameni, piața era goală ca un cimitir în soarele care o distrugea, dar imediat cum se deschiseră porțile, se umplu de lume.

În Piața Mare nu exista nimic, nici măcar un cocean de varză. Oamenii începură să caute în depozite, în hale, în prăvălioare, pentru că nu puteau accepta să plece de‑acolo cu mâinile goale. În cele din urmă, un grup de tineri dădu peste o pivniță care părea plină: printre gratii se vedeau grămezi de anvelope și de cauciucuri de bicicletă, mușamale, pânze impermeabile, iar, pe niște etajere, calupuri de brânză. Vestea se împrăștie imediat: cinci sau șase sute de persoane se năpustiră în spatele primilor băieți. Ușa fu smulsă și cu toții năvăliră înăuntru călcându‑se în picioare. Crețu și Marcello se aflau printre ei. Luați pe sus de vârtejul mulțimii, aproape că nu mai atingeau pământul cu picioarele. Se cobora pe o scară în spirală, mulțimea împingea din spate, niște femei urlau, aproape sufocate. Scărița gemea de oameni. O balustradă metalică, subțire cedă, se rupse și o femeie căzu urlând și se izbi cu capul de o treaptă. Cei rămăși afară continuau să împingă.

– O murit, strigă un bărbat din fundul pivniței.

– O murit, începură să țipe speriate niște femei.

Nu se mai putea nici intra, nici ieși. Marcello continua să coboare treptele. Când ajunse jos, sări peste cadavru, se repezi în încăpere și‑și umplu sacoșa de anvelope, împreună cu alți băieți care apucau tot ce puteau. Crețu dispăruse, poate ieșise afară. Mulțimea se împrăștiase. Marcello trecu din nou peste femeia moartă și alergă spre casă.

La Ponte Bianco se întâlni cu miliția[5]. Îl opriră și‑i luară prada. Dar el nu plecă de acolo, se trase într‑o parte abătut, cu sacoșa goală. Nu după multă vreme, venind de la Caciara, apăru și Crețu.

– Ce faci acilea? întrebă.

– Am luat și io niște anvelope, și ăștia mi le‑o șparlit, răspunse Marcello, negru de supărare.

– Da’ ce treabă au căcații ăștia, ce‑i fute grija pă ei, strigă Crețu.

Dincolo de Ponte Bianco nu existau case, ci doar o imensă zonă bună de construit, la capătul căreia, în jurul canalului de pe via dei Quattro Venti, profund ca albia unui râu, se întindea alburiu cartierul Monteverde. Crețu și Marcello se așezară la soare, pe o pajiște din
apropiere, neagră și pleșuvă, ca să privească cum jefuiau Apaii lumea. După câtăva vreme ajunse pe pod grupul tinerilor cu sacii plini de brânză. Apaii dădură să‑i oprească, dar ei le ținură piept, strigând cât îi țineau bojocii, așa că Apaii se gândiră că e mai bine să renunțe, le lăsară băieților ce aveau și le dădură înapoi lui Marcello și celorlalți, care se apropiaseră furioși, tot ce luaseră cu japca. Sărind în sus de bucurie și făcându‑și socoteala cât urmau să câștige, Crețu și Marcello o luară pe via Donna Olimpia. Ceilalți se împrăștiară și ei. La Ponte Bianco rămase cu Apaii doar mirosul mizeriei încălzite de soare.


[1] Denumire dialectală pentru Ferrobeton, indicând zona în care se afla fabrica de fier‑beton și depozitele ei de la periferia Romei

[2] Abator

[3] Complex edilitar de mari dimensiuni, proiectat pentru a găzdui o congregație religioasă și construit între 1929 și 1943; abandonat o vreme, va fi folosit ulterior ca spital și sanatoriu militar.

[4] APAI, de la PAI – Poliția africano‑italiană, corp militar alcătuit din soldații veniți din coloniile africane italiene

[5] Organizație paramilitară fascistă (Milizia Volontaria per la Sicu­rezza Nazionale) activă între 1923 și 1943

 

Băieții străzii, de Pier Paolo Pasolini , Ed. Litera, 2018,  trad. Gabriela Lungu, col. „Clasici moderni Litera”

© foto Pier Paolo Pasolini



Articole asemănătoare

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig (fragment)

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig, fragmente din două dintre povestirile scriitorului austriac.

„Dosarul Popcorn”, de Ana Rotea (fragment în avanpremieră)

„Dosarul Popocorn” a câștigat secțiunea 8–14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015. Cartea va fi lansată sâmbătă, 4 iunie, ora 15:00, standul editurii Arthur.

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes (fragment în avanpremieră)

„Cu ochii larg deschiși”, de Julian Barnes este un volum de eseuri despre arta modernă scrise cu sensibilitatea și finețea pe care le știm din literatura câștigătorului Man Booker Prize.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Dora 02-08-2018 01:54

    Abia astept!! Cand apare?

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 02-08-2018 10:50

    Cam pe la mijlocul lui august :)