• „Orice fericire e o capodoperă” - Marguerite Yourcenar

„Băieții de la Nickel”, de Colson Whitehead (fragment în avanpremieră)

„Băieții de la Nickel”, de Colson Whitehead (fragment în avanpremieră)

Roman câștigător al Pulitzer Prize for Fiction 2020, Orwell Prize for Political Fiction 2020, ALA Alex Awards 2020, Kirkus Prize 2019, L.A. Times Book Prize in Fiction 2019 • Finalist la Southern Book Prize 2020 și National Book Critics Cercle Award 2019 • Nominalizat la National Book Award 2020, Andrew Carnegie Medal for Excellence 2020 și Aspen Words Literary Prize 2020 • Bestseller național și internațional • Selectat în topul celor mai bune cărți din 2019 de Publisher's Weekly, New York Times, Amazon.com, NPR, Library Journal, Chicago Tribune, The New York Review of Books, USA Today, Washington Post, Time, Guardian, Observer, Spectator etc.

Prin Băieții de la Nickel, Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, și-a consolidat poziția de lider al generației de romancieri americani lansați la cumpăna dintre milenii. Colson Whitehead este al patrulea dublu laureat al prestigiosului premiu american, după succesul din 2017 cu Ruta subterană (The Underground Railroad) – de asemenea publicat în colecția „Raftul Denisei” –, alăturându-se unui club select de scriitori precum William Faulkner și John Updike, care au primit această distincție de două ori.

În tulburătorul său roman Băieții de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația afro-americană din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează până la completa dispariție.

„Cel mai bun roman american din 2019 este Băieții de la Nickel. În zilele noastre, romanele sunt lăudate adesea pentru tematica serioasă, dar ceea ce singularizează felul în care acesta tratează rasa și brutalitatea în America ține de eleganța stilului și inventivitatea formei.” (The Spectator)

„O carte care te obligă s-o citești pe nerăsuflate și care oferă cea mai bogată experiență ficțională a anului 2019.” (The Sunday Times)

Plecând de la fapte reale, întâmplările petrecute într-o școală de corecție americană – Arthur G. Dozier School din Florida, care a funcționat între 1900 și 2011–, Colson Whitehead surprinde în Băieții de la Nickel ce înseamnă să trăiești după „Legile Jim Crow” (denumire sub care sunt cunoscute legile în vigoare între anii 1876 și 1964 în Statele Unite, cu un puternic caracter rasist, îndreptate mai ales împotriva afro-americanilor) în sudul Americii în 1962.

Protagoniștii romanului sunt doi adolescenți: Elwood, un băiat studios, abandonat de părinți și crescut de bunica maternă, ajuns în instituția de reeducare printr-un nefericit joc al întâmplării, este adeptul politicii antisegregaționiste promovate de reverendul Martin Luther King, iar Turner, protectorul și confidentul său, este un orfan înzestrat cu instinct de conservare; oportunismul și adaptabilitatea îl feresc de necazurile ce se abat constant asupra confraților săi. Prietenia celor doi băieți și mizeriile sistemului penitenciar (cu teribilul său cimitir secret) se întrețes într-o poveste captivantă, a cărei acțiune ne poartă din Florida anilor 1962-1963 în New Yorkul anilor 60, 70 și 80 ai secolului trecut, până spre zilele noastre, regalându-ne cu un final neașteptat.

Băieții de la Nickel este „o explorare cutremurătoare a abuzurilor dintr-o școală de corecție din Florida în anii segregării rasiale, în esență, o poveste impresionantă despre perseverență, demnitate și împăcare cu sine” – motivația juriului Pulitzer 2020.

Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, asemenea lui Faulkner și Updike, este una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale. S-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College și Wesleyan University.
Este autorul a șapte romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, Intuiționista (The Intuitionist; Humanitas Fiction, 2019), a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/ Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014.
Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke.
În 2019, Whitehead a publicat romanul Băieții de la Nickel (The Nickel Boys), câștigător al Pulitzer Prize 2020 și Orwell Prize 2020, finalist la National Book Critics Circle Award 2019 și nominalizat la National Book Award, bestseller national și internațional.
Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta. În septembrie 2020, Whitehead devine cel mai tânăr scriitor căruia i se decernează Library of Congress Prize for American Fiction.

 

Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead (fragment în avanpremieră)

 

De Nickel puteai scăpa în patru feluri.

Primul: Efectuai perioada de detenție. De regulă, sentința prevedea o perioadă cuprinsă între șase luni și doi ani, dar conducerea avea prerogativa de a dispune eliberarea și înainte de termen. Buna purtare ducea la eliberare dacă un băiat scrupulos aduna suficiente merite ca să fie promovat la rangul de As, moment când era eliberat în sânul familiei, care se bucura să-l revadă ori se înfiora la vederea mutrei lui pe aleea din fața casei, începând o nouă numărătoare inversă până la următoarea nenorocire. Asta dacă aveai familie. Dacă nu, instituţiile de protecția copilului din statul Florida aveau tot felul de remedii, care mai de care mai plăcute, de încredințare a copilului în custodia cuiva.

Puteai să-ți ispășești pedeapsa și stând în școală până făceai vârsta la care nu mai țineai de protecția statului. Școala le arăta băieților ușa la împlinirea vârstei de optsprezece ani, când primeau o scurtă strângere de mână și ceva mărunțiș. Erau liberi să se întoarcă acasă ori să se descurce înt-o lume indiferentă, aruncați pe una dintre cele mai dificile cărări ale vieții. Băieții soseau gata șifonați la Nickel, iar în timpul detenției ajungeau și mai aranjați și pardosiți. De multe ori îi așteptau greșeli și mai grave și instituții și mai cumplite. Dacă ar fi să le caracterizăm traiectoria generală, băieții de la Nickel erau futuți înainte, în timpul și după perioada lor de detenție în școală.

Al doilea: Tribunalul putea interveni. Curată minune. O mătușă de mult pierdută sau vreun văr mai vârstnic se întrupa din senin și degreva statul de tutela asupra ta. Avocatul angajat de mămica ta dragă, dacă avea mijloacele necesare, implora îndurarea ținând cont de noile împrejurări: Acum, că tatăl lui nu mai e, ne trebuie un susținător al familiei. Poate că judecătorul de serviciu – unul nou numit sau chiar aceeași acritură – intervenea fiindcă avea propriile lui motive. De pildă, își lua dreptul. Dacă însă ar fi existat bani de șpagă, băiatul n-ar fi ajuns din capul locului la Nickel. Și totuși, legea era coruptă și capricioasă, iar uneori, când ieșea câte un băiat, ziceai că asta se datorează unei intervenții divine.

Al treilea: Puteai muri. Chiar și din „cauze naturale”, dacă la asta contribuiau condițiile de viață nesănătoase, malnutriția și tot felul de manifestări ale neglijenței nemiloase. În vara lui 1945, unul dintre băieții mai mici a murit de infarct în timp ce era încarcerat într o celulă lipsită de aer, o pedeapsă la modă pe vremea aia, iar medicul legist a stabilit că-i vorba de moarte din cauze naturale. Închipuiește-ți cum e să te coci până când îți cedează trupul stors de vlagă. Gripa, tuberculoza și pneumonia își aveau și ele victimele lor, ca și accidentele, înecul și căzăturile. În incendiul din 1921 au murit douăzeci și trei de băieți. Jumătate dintre ieșirile din cămin erau zăvorâte, iar doi băieți, închiși în celulele de la etajul trei, n-au avut cum să scape.

Cadavrele băieților morți au fost înmormântate în țărâna de pe Dealul Cizmei sau lăsate în grija familiilor lor. Unele decese erau mai abjecte decât altele. Se poate verifica în arhiva școlii, oricât de incompletă ar fi. Traumă provocată de un obiect contondent, plagă prin împușcare. În prima jumătate a secolului douăzeci, băieții încredințați unor familii locale sfârșeau uneori morți. Elevii erau omorâți în timp ce „absentau nemotivat”. Doi băieți au fost călcați de camioane. Aceste decese n-au fost investigate niciodată. Arheologii de la Universitatea din Florida de Sud au observat că rata decesului la elevii care încercau să evadeze de mai multe ori era mai mare decât la cei care nu încercau. Asta te pune pe gânduri. Cât despre cimitirul secret, misterele acestuia rămân nedezlegate.

Al patrulea: În fine, puteai fugi. Puteai să o iei la fugă și să vezi ce se-ntâmplă.

Unii băieți evadau într-un viitor tăcut, luând diferite nume în diferite locuri, trăindu-și viața în penumbră. Temându-se tot restul vieții să nu fie dibuiți de cei de la Nickel. Majoritatea evadaților erau capturați, puși să facă un tur al Fabricii de Înghețată, iar apoi, câteva săptămâni, ținuți într-o carceră întunecoasă, ca să-și bage mințile în cap. Era curată nebunie să evadezi și curată nebunie să nu evadezi. Cum ar fi putut un băiat să se uite dincolo de hotarul școlii, să vadă lumea liberă, vie, de dincolo, și să nu-i dea prin minte să dea cu sasu’? Să-și scrie măcar o dată propria poveste. Să-ți suprimi gândul la evadare, până și cel mai fugitiv gând la evadare, însemna să ucizi tot ce-i omenesc în tine.

Un evadat celebru în analele școlii Nickel a fost Clayton Smith. Povestea lui a dăinuit peste ani. Supraveghetorii și angajații au avut grijă să-i asigure longevitatea.

S-a întâmplat în 1952. Despre Clayton n-ai fi zis că o să evadeze vreodată. Nu era nici strălucit, nici robust, nici insolent, nici ager. Pur și simplu, l-a părăsit voința de a mai îndura. Fusese bine pisat până să ajungă în campus, dar școala Nickel amplifica și rafina cruzimea lumii, deschizându-i ochii la lungimile de undă mai sumbre. Dacă a suferit atâta în cei cincisprezece ani de viață ai lui, ce-l mai așteaptă de acum încolo?

Bărbații din familia lui Clayton semănau cu toții între ei. Vecinii îi recunoșteau după profilul acvilin, ochii căprui deschis, după mișcarea agitată a mâinilor și buzelor atunci când vorbeau. Asemănările persistau și dincolo de aspectul exterior, pentru că bărbații Smith nu erau nici norocoși, nici longevivi.

Tăticul lui Clayton a suferit un atac de cord când băiatul avea patru anișori. A murit cu mâna încleștată pe așternut, cu gura căscată și ochii bulbucați. Când avea zece ani, Clayton s-a lăsat de școală ca să lucreze în crângurile de portocali din Manchester, pășind pe urmele celor trei frați și ale celor două surori ale lui. Prâslea, venind și el hotărât să ajute. Mama i s-a prăpădit după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie și statul Florida și-a asumat tutela lor. I-a împrăștiat pe copii. În Tampa, școlii Nickel încă i se spunea Școala Industrială de Băieți din Florida. Avea reputația de a desăvârși caracterul oricărui tânăr, fie acesta sămânță rea sau, pur și simplu, lipsit de un alt cămin. Surorile mai mari îi trimiteau scrisori pe care băieții mai mari i le citeau. Frații lui au fost risipiți care încotro.

Clayton nu învățase nicicând să se bată, fiind înconjurat de frații mai mari care-i puneau pe fugă pe bătăuși. La Nickel nu avea nici un spor când era vorba de o încăierare. Se simțea bine și în apele lui doar când lucra în bucătărie, unde cojea cartofii. Atunci era liniște în jur și se simțea la adăpost. Pe vremea aia, supraveghetorul căminului Roosevelt era Freddie Rich, iar istoricul angajărilor lui era o hartă a copiilor neajutorați peste care dăduse la viața lui. Căminul Mark G. Giddins, Școala de Tineri din Gardenville, Orfelinatul St. Vincent din Clearwater. Academia de Băieți Nickel. Freddie Rich își selecta candidații în funcție de mers și ținută, dosarul aducea un argument în plus, iar felul în care erau tratați de către ceilalți băieți îi oferea confirmarea finală. Pe tânărul Clayton îl rezolvă în doi timpi și trei mișcări, degetele îi dibuiră două vertebre care i spuseră băiatului: Acum.

Freddie Rich locuia la etajul trei al căminului Roosevelt, dar prefera să-și ducă prada în subsolul școlii băieților albi, urmând tradiția școlii Nickel. După acea ultimă plimbare pe Aleea Îndrăgostiților, lui Clayton i-a ajuns. Cei doi supraveghetori care l-au prins traversând campusul noaptea se obișnuiseră să-l vadă întorcându-se la cămin neescortat. L-au lăsat să treacă. Astfel a avut un avans.

Planul băiatului o implica pe sora lui, Bell, care ajunsese la un cămin de fete de la periferia Gainesville-ului. Spre deosebire de restul familiei, ea se bucura de condiții de trai mai bune. Cei care administrau căminul erau oameni cumsecade, luminați când venea vorba de chestiuni rasiale. Terminase cu terciul și cu rochiile ponosite. Mergea din nou la școală și lucra doar în weekend-uri, când, împreună cu celelalte fete, își făcea de lucru cu remaiatul și cârpitul. I-a scris lui Clayton că, atunci când o să fie destul de mare, o să vină după el, să fie din nou împreună. Bell îl îmbăia și îl îmbrăca pe vremea când era un țânc și toate ideile lui privitoare la confort trimiteau la acele zile timpurii, de care abia își mai amintea. În noaptea evadării sale a ajuns la marginea mlaștinii, unde bunul simț îi dicta să se cufunde în apa întunecată, dar nu se putu hotărî să facă asta. Era prea scârboasă, prinzându-l între stafii, beznă și simfonia animalică a sexului și agresiunii. Întunericul îl speriase întotdeauna pe Clayton și doar Bell știa cântecele care îl ogoiau în timp ce îi legăna capul în poală, iar el îi răsucea cu degetul cosițele. Porni spre est, către marginea culturilor de limetă, până când ajunse la Jordan Road.

Se furișă în pădurile de pe marginea drumului din zori și până după-amiaza. Fiecare mașină îl făcea s-o zbughească în hățișuri și tufărișuri. Când îl răzbi oboseala, se ascunse sub o casă cenușie, izolată, și se ghemui în apa fetidă a vidului sanitar. Ploșnițele se înfruptară la cină din el și își mângâie umflăturile de pe piele, să vadă cât ar putea să și le ostoiască fără să-și facă răni scărpinându-se. Familia se întoarse acasă, o mamă, un tată și o fată cărora le văzu doar picioarele și genunchii. Fata era gravidă și treaba asta răsturnase ordinea firească a lucrurilor. Sau poate că în casa asta era tot timpul furtună și nu se schimbase nimic. Ieși pe furiș din ascunzătoare după ce sfada se potoli și lumea adormi.

Marginea drumului era lugubră și înspăimântătoare, și băiatul habar n-avea încotro se îndreaptă, dar nici că-i păsa. Câtă vreme nu auzea hămăitul copoilor se simțea în siguranță. Întâmplarea face că dulăii de la penitenciarul Appalache au fost trimiși în altă parte, să ajute la prinderea a trei evadați de la Piedmont, iar Freddie Rich n-a raportat dispariția lui Clayton timp de douăzeci și patru de ore; speriat ca un șobolan prins în cursă, se temea să nu se afle de prădăciunile lui. Fusese concediat din slujbele anterioare și-i plăceau gratificațiile lesne de obținut în postul lui de acum.

Fusese Clayton vreodată singur la viața lui? În casa din fundătura aceea din Tampa, frații și surorile lui erau tot timpul călare pe el, stând claie peste grămadă în cele trei camere ale căsuței dărăpănate. A urmat Nickel cu abuzurile colective. Nu era obișnuit să aibă așa de mult timp în care să stea pe gânduri, care gânduri îi zornăiau în cap ca niște zaruri. Nu se gândise la viitorul de dincolo de reunirea cu familia lui. În a treia zi, născoci un scenariu – o să lucreze câțiva ani ca bucătar și o să strângă bani, să-și deschidă propriul restaurant.

Curând după ce Clayton începuse să lucreze în crângurile de portocali, s-a inaugurat un Chet’s Drive In pe o porțiune închisă a șoselei. În drum spre lucru, se uita din camion, printre stinghiile platformei, nerăbdător să vadă explozia roșu alb-albastră a fațadei și bolta de oțel a restaurantului. Au întins bannere, pe marginea drumului au răsărit reclame menite să stârnească interes, iar apoi s-a deschis: Chet’s. Tinerii chelneri și chelnerițe albe purtau elegante salopete în dungi alb verzi și zâmbeau când duceau burgerii și shake-urile în parcare. Salopetele elegante transmiteau un mesaj plin de virtuți – hărnicie, încredere în propriile puteri. Ca și mașinile grozave și mâinile ce se întindeau să-și primească meniul comandat. Era o imagine înălțătoare.

Ce-i drept, Clayton nu mâncase niciodată într-un restaurant și supraevalua grandoarea localului. Și poate că foamea i-a nutrit ideea de a avea și el într-o bună zi un local al lui. Acum, în timp ce alerga, imaginea viitorului său restaurant – în care el se plimbă printre clienți să-i întrebe dacă le-a plăcut mâncarea și verifică meniul zilei în biroul din spate, cum a văzut în filme – ținea pasul cu el.

În a patra zi ajunsese destul de departe, așa că se hotărî să recurgă la ia-ă, nene. Pantalonii și cămașa de la Nickel nu dădeau deloc bine. Șterpeli niște haine de lucru de pe o frânghie de întins rufe, după ce văzu o furgonetă plecând de lângă o casă albă, mare, de la o fermă. O studiase atent, să prindă un moment propice, și umflă o salopetă și o cămașă când i se păru că e în siguranță. O bătrână îl văzu de la etajul doi cum țâșnește din pădure și le înșfacă. Hainele de lucru fuseseră ale soțului ei răposat și urmau să fie purtate de către nepotul ei. Se bucură să le vadă dispărând, fiindcă o durea sufletul să le vadă purtate de altcineva, mai ales de către băiatul fiului ei, un om fără frica lui Dumnezeu și nemilos cu animalele.

Lui Clayton nu-i păsa încotro o să facă autostopul câtă vreme mai pune o distanță de câteva ore între el și școală. Era lihnit de foame. Nu făcuse niciodată un drum atât de lung fără să mănânce și nu știa cum să remedieze situația asta, dar kilometrii erau lucrul cel mai important. Pe șosea nu treceau multe mașini, iar fețele albilor îl speriau, chiar dacă era destul de curajos cât să meargă pe marginea șo­selei asfaltate. La volan nu erau deloc negri; poate că, în această parte a statului, negrii nu au deloc mașini. În cele din urmă, își luă inima-n dinți și făcu semn cu degetul mare când de după o curbă apăru un Packard alb cu caroseria tivită cu albastru închis. N-avea cum să-l vadă pe șofer, însă Packard ul era primul automobil pe care învățase să-l recunoască și avea o preferință pentru el.

Șoferul era un alb de vârstă mijlocie, într-un costum de culoare crem. Bineînțeles că era alb, ce altceva ar fi putut fi în mașina aceea? Avea părul blond pieptănat cu cărare, iar pe tâmple avea pătrate de fire argintii. Ochii albaștri căpătau în răstimpuri o nuanță albă ca gheața în spatele ochelarilor cu ramă metalică, în funcție de cum cădeau razele soarelui.

Bărbatul îl măsură pe Clayton din cap până-n picioare. Îi făcu semn să urce.

— Încotro, băiete?

Clayton spuse primul lucru care-i veni în minte:

— Spre Richards.

Numele străzii pe care crescuse.

— Nu știu unde vine asta, zise albul.

Pomeni un oraș de care Clayton nu mai auzise până atunci și-i spuse că-l duce până unde merge.

Clayton nu mai urcase la bordul unui Packard până atunci. Frecă tapițeria de lângă coapsa lui dreaptă, unde nu-l putea vedea bărbatul: era ondulată și moale. Gândindu-se la labirintul de pistoane și valve de sub calotă, se întrebă ce ar fi să-i vadă pe oamenii ăia destoinici care le asamblează în fabrică.

— De acolo ești, băiete? îl întrebă bărbatul. Din Richards? – suna a om cu carte.

— Da, domnule. Cu mami și cu tati.

— OK, făcu bărbatul. Cum te cheamă, băiete?

— Harry, răspunse Clayton.

— Poți să-mi spui domnul Simmons, spuse omul dând din cap, de parcă ar stabili o înțelegere între ei.

Merseră o vreme. Clayton n-avea de gând să vorbească neîntrebat și își ținea buzele strânse, să nu-i scape vreo prostie. Acum, când nu se mai deplasa pe picioarele lui tembele, era agitat și se uita speriat după mașinile de poliție. Își reproșă în gând că n-a rămas ascuns mai mult timp. Îl și vedea pe Freddie Rich în fruntea poterei, cu o lanternă în mână, cu soarele scânteindu-i pe catarama centurii late, din piele de bizon, pe care o cunoștea atât de bine – imaginea ei, zăngănitul ei pe podeaua de beton. Casele din zare se apropiară și Packard-ul reduse viteza pe o scurtă stradă principală, în timp ce băiatul se făcea mic, încercând să nu-l lase pe bărbat să-i observe teama. Pe urmă ajunseră iar pe o șosea liniștită.

— Câți ani ai? îl întrebă domnul Simmons.

Tocmai trecuseră de o benzinărie Esso închisă, cu pompele ruginite aducând a sperietori de ciori, și de o biserică albă, situată lângă un cimitir mic. Pământul se tasase, iar pietrele de mormânt căzute într-o rână făceau cimitirul să arate ca o gură cu dinți stricați.

— Cincisprezece, zise Clayton.

Își dădu seama de cine-i amintește bărbatul – de domnul Lewis, bătrâna lor gazdă. Cel mai bine era să-i plătești chiria la data de întâi a lunii, pentru că pe două te trezeai aruncat în stradă. Simți că i se face greață. Își încleștă pumnii. Știa ce are de făcut dacă bărbatul își lasă o mână pe piciorul lui sau îi atinge cocoșelul. Își jurase de multe ori că o să-i dea peste bot lui Freddie Rich și, pe urmă, când sosea clipa, rămânea paralizat, dar astăzi se simțea în stare s-o facă. Își aduna puterile din lumea liberă.

— Ești la școală, băiete?

— Da, domnule.

Era, mai mult ca sigur, marți. Făcu socoteala dând timpul înapoi. Lui Freddie Rich îi plăcea să-l caute în serile de sâmbătă. Ieftin ca braga și face toți banii.

— Învățătura e importantă, spuse domnul Simmons. Deschide ușile – mai ales celor tineri.

Momentul acela greu trecu. Clayton își întinse degetele pe tapițerie, acum parcă ar fi ținut palma pe o minge de baschet.

Oare în câte zile o să ajungă la Gainesville? Își aminti cum se numește căminul lui Bell – Miss Mary’s –, dar va trebui să se intereseze de el. Ce fel de oraș o fi Gainesville? Avea multe de pus la punct la acest plan înainte de a-și rezolva problemele. Bell o să născocească niște semnale și locuri secrete de întâlnire, numai de ea știute. O duce mintea la chestii din astea. O să mai treacă multă vreme până când o să-l strângă iar în brațe și o să-l aline cu vorbele ei, dar o să poată aștepta clipa asta dacă o știe aproape de el.

— Gata, Clayton, șșșt…

La asta se gândea Clayton când Packard-ul rulă pe lângă coloanele de piatră de la intrarea pe aleea de la Nickel. Domnul Simmons tocmai se pensionase din funcția de primar al Eleanor-ului, dar rămăsese membru în consiliul de administrație și era la curent cu tot ce se întâmplă în școală. Trei elevi albi l-au văzut pe Clayton coborând din mașină, dar nu știau că-i băiatul care evadase, iar la miezul nopții ventilatorul își mugi vestea pentru cei pe jumătate adormiți, dar nu le-a spus și cine încasează înghețata, iar pe vremea aia băieții nu știau că, atunci când mașinile merg în toiul nopții spre groapa de gunoi, cimitirul secret primea un nou locatar. A trebuit ca Freddie Rich să dezvăluie populației școlare povestea lui Clayton Smith atunci când i-a servit-o noii sale victime ca exemplu concret.

Puteai evada și spera să scapi. Unora le reușea. Celor mai mulți, nu.

După părerea lui Elwood, exista și o a cincea cale. I-a venit în minte după ce s-a văzut cu bunica lui în ziua de vizită. Era o după-amiază caldă de februarie, iar familiile s-u adunat la mesele de picnic de lângă cantină. Câțiva dintre băieți erau din localitate, iar mamele și tații lor apăreau în fiecare săptămână încărcați cu saci de alimente, șosete noi și știri de prin vecini. Elevii proveneau însă din tot statul, de la Pensacola până-n Keys, iar majoritatea familiilor aveau de bătut cale lungă dacă voiau să și vadă fiii năbădăioși. Drumuri lungi, în autocare aglomerate, cu sucuri călâi și firimituri de sendviș ce li se rostogoleau în poală din ambalajele de hârtie cerată. Mai intervenea munca, distanța făcea unele vizite imposibile, iar unii băieți pricepeau că familiile lor s-au spălat pe mâini de ei. În zilele de vizită, după ce-și terminau treaba, băieții erau anunțați de angajați dacă urcă sau nu cineva la deal, să-i vadă, iar dacă nu venea nimeni, își făceau de lucru pe terenurile de sport ori se distrau la mesele din atelierul de tâmplărie sau la piscină – băieții albi dimineața, cei de culoare după amiaza – și întorceau spatele întâlnirilor de pe deal.

Harriet făcea drumul la Eleanor de două ori pe lună, însă ratase ultima vizită din cauză că fusese bolnavă. I-a trimis atunci o scrisoare lui Elwood, explicându-i că a răcit, și-a băgat în plic și câteva articole de ziar care s-a gândit că o să-i placă, relatarea unui discurs ținut de Martin Luther King în Newark, statul New Jersey, și un articol amplu, color, despre cursa spațială. Când se apropie încetișor de el, îi păru cu câțiva ani mai bătrână decât ultima oară. Boala îi slăbise și mai mult trupul deja costeliv, iar claviculele îi împungeau rochia verde. Când l-a zărit pe Elwood, s a oprit și l-a lăsat să vină s-o îmbrățișeze. Asta îi oferi o clipă de răgaz înainte de a face ultimii pași până la masa de picnic pe care o alesese el.

Elwood o ținu la piept mai mult decât de obicei, împungându-i umărul cu nasul. Apoi își aduse aminte de ceilalți băieți și se trase înapoi. E mai bine să nu se dea în spectacol. Așteptase mult s-o revadă și asta nu numai pentru că ea îi promisese că la proxima vizită o să-i aducă niște vești bune din Tallahassee.

Viața lui la Nickel se domolise, ajungând o mocăială obedientă. Perioada de după Anul Nou n-a avut nimic ieșit din comun. Livrările la Eleanor s-au repetat de câteva ori, ciclic, iar Elwood știa de acum la ce să se aștepte la fiecare oprire, ba chiar îi aminti de câteva ori lui Harper că miercurea asta e la rând Top Shop și turul restaurantelor, tot așa cum îl ajutase odinioară pe domnul Marconi la tutungerie. Căminele erau mai liniștite decât în toamnă. Bătăile și încăierările erau mai rare, iar Casa Albă a rămas neocupată. Când și-au dat seama că Earl n-are s-o mierlească, Elwood, Turner și Desmond l-au iertat pe Jaimie. În cele mai multe după amiezi jucau Monopoly, jocul lor fiind o conspirație de reguli doar de ei știute, acorduri enigmatice și răzbunare. Nasturii înlocuiau piesele pierdute.

Cu cât mai monotone îi erau zilele, cu atât mai haotice îi erau nopțile. Se trezea după miezul nopții, când căminul era cufundat într-o liniște mormântală, și tresărea când i se părea că aude vreun zvon – pași ce trec pragul, cureaua de piele lovindu-se de plafon. Mijea ochii în întuneric – nimic. Pe urmă rămânea treaz ore-n șir, tulburat, frământându-se bântuit de gânduri anemice și descurajare. Nu Spencer îl nenorocise, nici vreun supraveghetor sau vreun nou potrivnic din Camera 2, ci, mai curând, el încetase să mai lupte. Cu capul la cutie, slalomând cu grijă astfel încât să-l apuce stingerea fără vreun incident, se amăgea că-i un învingător. Că-i mai deștept decât Nickel, fiindcă s-a descurcat și n-a dat de belea. De fapt, era distrus. Era ca unul dintre negrii despre care vorbea doctorul King în scrisorile sale din închisoare, atât de mulțumiți și de adormiți după toți anii de persecuții, încât se adaptaseră și învățaseră să doarmă în acestea ca în propriul lor pat.

În momentele mai puțin prietenoase, o socotise și pe Harriet una dintre ei. Acum parcă era făcută pentru acest rol, înjosită la fel de mult ca și el. Ajunsese o adiere delicată după furtuna de care-și amintea el de când lumea.

— Putem să ne așezăm și noi lângă voi?

Burt, un alt băiat din Cleveland, un bulache, voia să stea și el la masa lor. Mama lui Burt le mulțumi și surâse. Era tânără, la vreo douăzeci și cinci de ani, cu o față rotundă, simpatică. Apăsată de griji, și totuși fermecătoare în timp ce o hâțâna pe genunchi pe surioara bebelușă a lui Burt, care se ghemuise în poala ei și țipa la gâze. Joaca și distracția lor îi distrase atenția lui Elwood în timp ce-i vorbea bunică-sa. Erau gălăgioși și fericiți – Elwood și bunica lui, pe lângă ei, erau tăcuți ca la biserică. Burt era un puști turbulent, dar de treabă, din câte știa Elwood. Nu-l cunoștea prea bine, după cum nu știa nici ce necazuri a avut, dar, la ieșire, s-ar putea să se îndrepte și s-o ia pe calea cea dreaptă. Afară îl aștepta mama lui și asta conta enorm. Era mai mult decât aveau majoritatea băieților.

Poate că bunica lui nici n-o să mai fie acolo când o să iasă. Nu se mai gândise la asta până acum. Se îmbolnăvea rar, iar atunci refuza să zacă. Era o supraviețuitoare, dar viața o tocase mărunt. Soțul ei murise de tânăr, fiica ei dispăruse în Vest, iar acum, unicul ei nepot fusese condamnat la detenție în acest loc. Înghițise toate mizeriile pe care i le servise viața și iat-o acum singură pe Brevard Street, cu membrii familiei smulși de lângă ea unul câte unul. Poate că n-o să mai fie acolo.

Elwood știa că o să-i dea vești proaste, fiindcă ea o lungi mai mult decât de obicei cu noutățile din partea lor de Frenchtown. Fiica lui Clarice Jenkins s-a înhăitat cu Spelman, Tyrone James fuma în pat și casa i-a fost mistuită de foc, pe Macomb Street s a deschis un nou magazin de pălării. Îi aruncă și un oscior legat de mișcarea pentru drepturi civile:

— Lyndon Johnson preia legea președintelui Kennedy privitoare la drepturile civile. O va prezenta în Congres. Și, dacă bătrânul ăsta cumsecade face o treabă bună, îți dai seama că se schimbă lucrurile. O să fie cu totul altfel când te-ntorci acasă, Elwood.

— Ai degetul murdar, spuse Burt, uite, suge-l pe al meu.

I-l întinse surorii lui, iar ea se strâmbă și chicoti.

Elwood se întinse peste masă și apucă mâinile bunică-sii. Nu mai făcuse niciodată gestul ăsta, ca de liniștire a unui copil.

— Ce-i, buni?

Majoritatea vizitatorilor izbucneau, la un moment dat, în plâns – fie la sosire, când vedeau cum cotește drumul spre Nickel, fie la despărțire, când erau cu spatele la fiii lor. Mama lui Burt îi întinse bunică-sii batista ei. Ea întoarse capul, să-și șteargă lacrimile.

Lui Harriet îi tremurau degetele; Elwood îi potoli tremurul.

Ea îi spuse că avocatul a plecat. Domnul Andrews, drăguțul, politicosul avocat alb care era atât de optimist în privința apelului înaintat în numele lui Elwood, s-a mutat la Atlanta fără s-o anunțe. Și a luat cu el și cei două sute de dolari. Domnul Marconi a mai pus jos o sută de dolari după ce s-a întâlnit cu el, contrar caracterului său, da, domnul Andrews era ferm pe poziție și extrem de convingător. Aici e vorba de o eroare judiciară gravă. Îi povesti că, atunci când a luat autobuzul spre centru, să se întâlnească cu el, a găsit biroul avocatului gol. Proprietarul imobilului tocmai îi arăta biroul unui potențial chiriaș, dentist. S-au uitat la ea cu scârbă.

— Te-am dezamăgit, Elwood, zise ea.

— Nu-i nimic, făcu el. Tocmai am fost avansat la rangul de Explorator.

Băgase capul la cutie și fusese recompensat. Exact așa cum voiau cei de aici.

Puteai scăpa în patru feluri. În noaptea ce a urmat, măcinat de chinuri, Elwood hotărî că există și un al cincilea fel.

De a scăpa de Nickel. 

 

Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead, Humanitas Fiction, 2020, trad. George Volceanov, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

Noutăți ale Grupului Humanitas la Bookfest 2015

Începând de miercuri, 20 mai, până duminică, 24 mai, Grupul Editorial Humanitas își așteaptă cititorii la Bookfest 2015 cu peste 1000 de titluri. La târg toate cărțile Humanitas vor avea 10% reducere, iar edițiile de colecție se vor bucura de prețuri speciale, valabile numai în cele cinci zile ale salonului de carte.

„Lumina dintre oceane”, de M.L. Stedman

O carte surprinzătoare, bine scrisă, cu o poveste bine construită și plină de răsturnări de situație. Pe alocuri, unele evenimente sunt atât de neverosimile încât se apropie foarte tare de viața reală, de acele lucruri de care nu ne credem niciodată în stare, dar pe care ne trezim că trebuie să le trăim.

În epoca modernă, Orfeu este femeie – „Fascinație”, de Ann Patchett

Cu riscul pierderii vieții, ca orice erou veritabil, Marina, protagonista romanului, trebuie să coboare în Infern, și să-și înfrunte cele mai vechi temeri pentru a începe, cu adevărat, să trăiască. Și, ca orice femeie modernă, nu mai așteaptă să fie salvată, ci își asumă singură rolul de erou salvator.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu