„Nu se va termina până nu vom sta de vorbă” („Apeirogon”, de Colum McCann)

În capitolul premergător celebrului „Marele Inchizitor”, Ivan și Alioșa Karamazov au o discuție care mie mi s-a părut cea mai emoționantă din întregul roman, referitoare la existența lui Dumnezeu și suferința copiilor, și care se poate rezuma într-o singură și dureroasă întrebare: există ceva ce poate justifica suferința copiilor? Există vreo rațiune umană, vreun război sfânt, vreo necesitate care poate să explice și să îndreptățească acțiunile care produc suferință copiiilor? Răspunsul lui Ivan (marele răzvrătit) este, evident, nu. Și același răspuns îți vine în minte și citind Apeirogon, de Colum McCann care pornește tot dintr-o astfel de violență și suferință nejustificată: 

Dar copilașii, cum rămâne atunci cu ei? Iată o problemă pe care eu, unul, îți mărturisesc, nu mă simt în stare s-o rezolv. Îți repet pentru a nu știu câta oară: există nenumărate probleme; eu m-am oprit numai asupra copiilor, deoarece în cazul lor lucrurile despre care ți-am vorbit apar cu o limpezime incontestabilă. Ascultă, dacă toată lumea trebuie să sufere pentru a răscumpăra prin suferință acea nepieritoare armonie, ce caută aici copilașii, explică-mi și mie, te rog. În ruptul capului nu pot să înțeleg pentru ce sunt sortiți să sufere și ei și de ce armonia trebuie neapărat plătită cu prețul suferințelor lor? De ce trebuie să ajungă și ei băligar, să îngrășe cu făptura lor, spre binele nu știu cui, pământul pe care va înflori armonia viitoare? (...) La ce mi-ar folosi răzbunarea, ce să fac, oare, cu iadul în care sunt azvârliți călăii, cu ce-i mai poate ajuta pe copilașii aceia, după ce au fost supuși la cazne și au murit în chinuri? Ce fel de armonie mai poate fi aceea, atâta timp cât admitem focul gheenei? Dorința mea e să iert și să îmbrățișez pe toată lumea, nu vreau să mai pătimească nimeni. Iar dacă suferințele copiilor sunt sortite să se adauge noianului de suferințe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi plătit cu asemenea preț. 

Aflat pe lista lungă a Man Booker Prize 2019 și numit „Cea mai bună carte a anului” de mai multe publicații, cel mai recent roman al lui Colum McCann, Apeirogon, este ficțiune și nu prea. În primul rând, cartea pornește de la povestea adevărată a prieteniei dintre doi tați, un israelian și un palestinian, uniți de durerea pierderii fiicelor lor în atentatele teroriste din Orientul Mijlociu. Condamnați din start să fie dușmani într-un război pe care nu l-au dorit neapărat și care nici nu-i reprezintă, dar care le marchează fiecare clipă a existenței, cei doi protagoniști, Rami și Bassam, se descoperă ca oameni, ca tați și, nu în ultimul rând, ca prieteni, în încercarea de a depăși durerea provocată de moartea copiilor lor (o „egalitate a durerii”). 

E o poveste despre război și umanitate, despre indivizi și forțele care ne guvernează destinele, despre detalii și perspective „din înaltul cerului”, despre tați și fiice, despre prieteni și dușmani, o poveste făcută din frânturi pe care încerci s-o compui din bucățele, la fel cum ai încerca să pui la un loc fragmentele rezultate în urma unei explozii. Iar această formulă narativă nu e, în mod sigur, accidentală și este, mi se pare, partea cea mai frumoasă a cărții. Felul în care personajele încearcă să-și recompună viața din bucăți și felul în care cititorul încearcă, de asemenea, să recompună povestea  din bucăți naște o comunicare și mai profundă între cititor și povestea pe care o citește. 

Alcătuită din 1 000 de subcapitole, unele de mărimea unei fraze, altele întinse pe pagini întregi, e o carte pe care nu o poți citi „dintr-o suflare” și nici „cu sufletul la gură”, ci cu pauze lungi de respirație, pauze pe care ți le impune construcția narațiunii, dar de care ai și tu nevoie pentru a înainta în poveste. O poveste pe care, ca în tragediile grecești, o cunoști încă de la început în toată grozăvia ei; surpriza nu se află în cele mai dureroase detalii, ci în cele aparent lipsite de importanță și, repet, în construcția cărții.

(25) Abir avea zece ani. 

(30) Soldații numeau gloanțele „pastilele lui Lazăr”: când era posibil, le culegeau și le foloseau iarăși. 

(32) Grănicerul care a tras glonțul avea optsprezece ani. 

(68) Cum e să fii moartă, prințesă?

Povestea a doi tați pe care societatea îi condamnă să fie dușmani și care aleg să devină prieteni. Povestea descoperirii umanității din spatele unui chip pe care ești educat să-l urăști.  O poveste ce pare alcătuită din invitația la activarea unei dintre cele mai fundamentale și caracteristice aptitudini umane: comunicarea. O lume întreagă de speranță se întrevede în propoziții de o simplitate aprope dureroasă. 

„Singura răzbunare e să facem pace.”

„Nu se va termina până nu vom sta de vorbă.”

„Cel mai important jihad e capacitatea de a sta de vorbă.”

„Nu avem idee cum sunt ceilalți. În asta stă toată demența.”

„E un dezastru să descoperi umanitatea inamicului tău, noblețea lui, fiindcă atunci nu-ți mai este inamic, nu mai poate să-ți fie.”

„Cel mai de seamă război sfânt este acela dus pentru cucerirea sinelui.”

„E o tragedie că trebuie să dovedim fără oprire că suntem ființe umane.”

Comunicarea ca antidot/soluție a războiului. Dorința de a trăi pur și simplu, de a nu fi obligat să te aperi, să urăști, să ucizi („Singurul lucru interesant e să trăiești”). Însă, nu doar comunicarea este o însușire fundamental umană, ci și războiul. Alături de altruism, egoismul. Toate există deopotrivă în acest ghem de complexități care este omul, acest apeirogon (apeirogon = un poligon cu un număr de laturi infinit numărabil, un infinit numărabil, cea mai simplă formă de infinitate). 

Durere, război, prietenie, umanitatea dușmanului, adevărurile de rezervă, accidentele care ne determină viața - cele personale („cele mai scumpe bomboane de pe pământ” spune Bassam despre bomboanele pe care le cumpărase fiica sa, Abir, de la chioșc și pe care nu mai apucase să le mănânce înainte să fie lovită de un glonț de cauciuc) și cele colective (praful de pușcă creat accidental de chinezi în timp ce căutau elixirul vieții, Mihail Timofeievici Kalașnikov care-și dorea să fie ținut inte ca poet, nu ca făcător de arme), problema grea a conștiinței (felul în care procesele fizice din creier - care ar trebui să fie aceleași pentru toți - se transformă într-o experiență subiectivă a lumii și a minții și ne închid în închisoarea propriilor minți), alteritate și individualitate, israelieni și palestinieni, umanitatea oglindită într-un infinit numărabil.

Și, totuși, dincolo de toate astea, privirea „de sus”, din cer, nu a unui creator invizibil și absent, ci a unor creaturi delicate, vizibile, cu a căror existență ne intersectăm în feluri nebănuite: păsările. Ce mai rămâne din toate frământările noastre, din toate războaiele (colective sau personale), din toate bogățiile și durerile noastre, atunci când le privim de sus, dintr-o perspectivă îndepărtată, detașată, pur și simplu naturală? 

Apeirogon este o carte dureroasă și care vorbește despre durere, dar și despre diferite forme ale inefabilului prezente în viețile noastre, un inefabil care nu e străin de durere, dar nu e nici întotdeauna egal cu ea. Un inefabil al fragmentelor care ne pot salva într-un fel sau altul. Este o geografie a suferinței, pe care nu o vedem întotdeauna atunci când ne uităm la harta lumii, așa cum nu vedem multe lucruri. Însă nu e o carte doar despre durere. Prietenia celor doi tați, deși izvorâtă din cea mai mare durere, e un licăr de speranță și uneori e mai mult decât ne trebuie ca să putem continua. 

Vă las, în final, cu o imagine de sus a poveștii, probabil perspectiva care mi-a plăcut cel mai mult (diferite paliere ale cerului și de diferite paliere ale vieții, suferinței, absurdului, lumii, pe scurt), alături de necesitatea comunicării („Nu se va termina până nu vom sta de vorbă.”) și de această construcție fragmentară narativă pe care a ales-o Colum McCann. 

Cinci sute de milioane de păsări se arcuiesc, an de an, prin văzduhul de peste dealurile din Beit Jala. Se deplasează după străvechile orânduiri ale speciei lor: pupeze, mierle, muscari, canari, cuci, grauri, sfrâncioci, sitari, pietrari, fluierari, păsări-nectar, drepnele, vrăbii, cărăuși de noapte, bufnițe, pescăruși, șoimi, vulturi, ereți, cocori, șorecari, becaține, pelicani, flamingi, berze, nagâți, vulturi-grifon, prigorii, gaițe, turturele, silvii-de-câmpie, codobaturi galbene, pitulici, pițigoi, buhai-de-baltă. 

E a doua super-autostradă a migrației din lume, ca nivel de aglomerație: cel puțin patru sute de specii diferite de păsări se ridică torențial, luând în stăpânire diferite paliere ale cerului. V-uri lungi, cloncănitoare. Călători singuratici levitând la firul ierbii. 

An de an, peisaje noi se ivesc dedesubt : așezări israeliene, blocuri de apartamente palestiniene, grădini pe terase, barăci, bariere, puncte de control rutier. 

Unele păsări migrează pe timp de noapte ca să evite prădătorii și zboară urmându-și modelele siderale, eliptice de la viteză, devorându-și în zbor propriii mușchi și intestine. Altele o pornesc peste zi, ca să profite de curenții ascendenți, de vântul cald care le înalță aripile, permițându-le să planeze. 

Când și când, stoluri întregi astupă soarele și îmbracă în umbre Beit Jala: câmpiile, terasele abrupte, pâlcurile de măslini din marginea orașului. 

Întinde-te pe spate în via mănăstirii din Cremisan, în orice moment al zilei, și o să vezi deasupra păsările, călătorind în șiraguri gălăgioase. 

Poposesc pe copaci, pe stâlpi de telegraf, pe cabluri electrice, pe turnuri de apă, ba chiar și pe buza Zidului, unde sunt câteodată luate la țintă de tinerii prăștieri. (....)

Traseele de migrație aviară parcurg întreaga distanță dintre nordul Europei și Marele Rift African, trec din Siria până în centrul Mozambicului, peste plăcile tectonice mereu în mișcare ale lumii, către Cornul Africii. 

O singură pasăre poate călători din locul de cuibărire aflat în Danemarca până în Tanzania, din Rusia în Etiopia, din Polonia către Uganda sau din Scoția până în Iordania în câteva săptămâni, uneori câteva zile doar. 

Stoluri întregi, de până la trei sute de mii de exemplare, întunecă uneori cerul întreg, trecând peste barierele terestre. 

Din zece, șase nu izbutesc din cauza liniilor de înaltă tensiune, a stâlpilor electrici, a coșurilor de fabrică, a reflectoarelor, a zgârie-norilor, sondelor petroliere, otrăvii, pesticidelor, bolilor, secetelor, recoltelor proaste, puștilor cu repetiție, capcanelor cu momeală, braconierilor, furtunilor de nisipi iscate brusc, perioadelor de vreme rece, inundațiilor, valurilor de căldură, furtunilor, șantierelor de construcții, ferestrelor, palelor de elicopter, motoarelor cu reacție ale avioanelor, scurgerilor de petrol, valurilor neîmblânzite, canalizărilor care refulează, insulelor de gunoaie, țevilor blocate, hrănitoarelor goale, apei fetide, cuielor ruginite, cioburilor de sticlă, vânătoriilor, culegătorilor, copoilor, băieților cu praștii, inelelor de plastic din ambalaje. 

 

Ruta peste Israel  și Palestina e de mult știută drept unul dintre cele mai sângeroase trasee de migrație din lume. 

Apeirogon, de Colum McCann, Editura Litera, 2020, trad. Bogdan Perdivară, col. „Clasici contemporani Litera”