• „Simplitatea este accesul la esenţă” - J.W. Goethe

„Comuniune”, de Ann Patchett (fragment în avanpremieră)

„Comuniune”, de Ann Patchett (fragment în avanpremieră)

Roman finalist la National Book Critics Circle Award 2016 și la Goodreads Choice for Best Fiction • Cea mai bună carte a anului 2016 în publicațiile USA Today, Newsday, New York Times, Kirkus Reviews, Washington Post, San Francisco Chroni-cle, People, BookPage, New York Magazine • inclus în Top 10 de către Time Magazine.

Autoare de succes, deținătoarea unor prestigioase distincții (Orange Prize for Fiction șI PEN/Faulkner Award), Ann Patchett a cucerit publicul cititor prin romane ca Belcanto și Fascinație. Scriitoarea revine în forța cu un roman cu tentă autobiografică, Comuniune, o poveste lucidă și tandră ce urmărește de-a lungul deceniilor destinele a șase copii reuniți fără voie după divorțul părinților și reconfigurarea familiilor. Scris cu umor și compasiune în egală măsură, Comuniune vorbește despre profundele legături de iubire și loialitate care ne țin împreună.

În clipa în care Bert Cousins o întâlnește pe Beverly Keating la petrecerea de botez a fiicei acesteia din urmă, cei doi se simt atrași unul de celălalt cu o forța căreia nu i se pot împotrivi. Iubirea ce se naște între ei, subminând căsniciile în care amândoi se află deja, va duce la destrămarea acestora și întemeierea unei noi familii împreună cu cei șase copii cu vârste cuprinse între cinci și doisprezece ani. De-acum încolo, fetele lui Beverly, Caroline și Franny, și copiii lui Bert — Cal, Holly, Albie și Jeannette — vor pendula între două cămine. Acesta este, de fapt, punctul din care povestea pornește în forță, istorisită pe mai multe voci și din perspective diferite, fiecare dintre personaje deținând, pe rând, rolul principal și având posibilitatea de a-și desfășura propria realitate. Patchett urmărește vreme de cincizeci de ani destinele celor șase copii ai celor două familii, interacțiunile dintre ei în momentele-cheie ale vieților lor și felul în care divorțul părinților și reconfigurarea familiilor le modelează parcursul și alegerile, trasând în tușe sigure profiluri psihologice veridice, de o mare subtilitate. 

„Îți taie răsuflarea — o scriitură pătrunzătoare, plină de perspicacitate.” (The Guardian

„Un portret de familie încântător, trist și în ultimă instanța copleșitor. [...] Un moment culminant de umor, îngăduința și înțelegere a oamenilor aflați în situații de criză.” (Publishers Weekly)

„Să citești Comuniune e o experiența emoționantă. Este romanul lui Ann Patchett cel mai personal și, fără nici o urmă de îndoială, unul dintre cele mai bune ale sale.” (Los Angeles Times

Comuniune este un mare roman despre momente mici. Patchett are sclipitorul talent de a detecta cele mai neînsemnate inflexiuni ale comportamentului uman, care sugerează atât de multe.” (The Irish Times

„Un fin amestec de povestire, satiră, compasiune șI umor.” (The Washington Times

„O privire intens amuzantă, detașată, fascinantă și profund emoționantă asupra «comuniunii» unei familii, cu afinitățile, conflictele și dramele  sale.” (Booklist

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence  College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. În 1990 primește o bursă din partea Fine Arts Work Center din Provincetown, Massachusetts, care îi permite să-și finalizeze primul roman, The Patron Saint of Liars, apărut în 1992 și ecranizat în 1998. În 1993 beneficiază de o bursă din partea Mary Ingraham Bunting Institute. Cel de-al doilea roman al lui Ann Patchett, Taft, este distins, în 1994, cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar al treilea roman, The Magician’s Assistant (1997), ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007, Ann Patchett publică romanul Run, în 2011, Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016, Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). Ann Patchett este și autoarea a patru cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume apărută în revista Time.

 

Comuniune, de Ann Patchett (fragment în avanpremieră) 

 

Cu o zi înainte ca Bert şi viitoarea lui soție de-a doua, Beverly, să plece cu maşina din California spre Virginia, Bert trecu pe la fosta lui casă din Torrance, ca să-i sugereze primei sale soții, Teresa, să se mute împreună.

— Nu cu noi, fireşte, spuse Bert. Va trebui să împachetezi, să vinzi casa. Ştiu că asta ia ceva timp, dar, dacă stai să te gândeşti, de ce nu te-ai întoarce în Virginia?

Cândva, Teresa crezuse că soțul ei e cel mai frumos bărbat din lume, când, de fapt, arăta mai degrabă ca unul din garguiele cocoțate pe cornişele înalte de la Nôtre-Dame, menite să alunge diavolul. Nu dădu glas acestui gând, dar, după schimbarea de ton din vocea lui, era clar că i se citea pe față.

— Uite, spuse Bert, oricum n-ai vrut niciodată să te muți în Los Angeles. Ai făcut-o doar pentru mine şi, chiar şi atunci, dă-mi voie să-ți amintesc, cu multă văicăreală. De ce ai vrea acum să rămâi aici? Du copiii la ai tăi, dă-i la şcoală şi, la momentul potrivit, o să te ajut să-ți găseşti o casă.

Teresa stătea în picioare în bucătăria pe care o împărțiseră cu atât de puțin timp în urmă şi îşi strânse cordonul halatului de baie. Cal era în clasa a doua, iar Holly începuse grădinița, dar Jeanette şi Albie erau încă acasă. Copiii se agățau de picioarele lui Bert, țipând de parcă se dădeau în montagne-russe, la Disneyland, Tatiii! Tatiii! Îi bătu uşor pe creştete, ca pe tobe. Îi atingea cadențat.

— De ce ții să vin în Virginia? întrebă ea.

Ştia răspunsul, dar voia să-l audă din gura lui.

— Ar fi mai bine, spuse el şi îşi lăsă ochii în jos, spre capetele acelea drăgălaşe şi ciufulite, câte unul sub fiecare mână.

— E mai bine pentru copii dacă părinții locuiesc aproape unul de altul? E mai bine pentru copii să crească fără tată?

— Dumnezeule, Teresa, dar ești din Virginia. Nu ți-am propus să te muți în Hawaii. Toți ai tăi locuiesc acolo. Ai fi mai fericită cu ei.

— Sunt mişcată să aud că te gândeşti la fericirea mea.

Bert oftă. Îl făcea să-şi piardă timpul. Nu avusese niciodată respect pentru timpul lui.

— Toată lumea merge mai departe, în afară de tine. Eşti singura care vrea să stea pe loc.

Teresa îşi turnă o ceaşcă de cafea din filtru. Îi oferi una lui Bert, care dădu din mână în semn că nu voia.

— O să-l rogi şi pe soțul lui Beverly să se mute împreună cu voi? Ca să le vadă mai des pe fete? Aşa ar fi mai bine pentru ele.

Teresa aflase de la o prietenă comună că Bert se muta înapoi în Virginia împreună cu viitoarea doamnă Cousins fiindcă se temea ca nu cumva primul soț al celei de-a doua lui soții să pună pe cineva să-l omoare, făcând ca totul să pară un accident, şi astfel să nu fie prins niciodată. Primul soț era polițist. Polițiştii, mă rog, unii dintre ei, se pricepeau la lucruri dintr-astea.

A fost o discuție scurtă, care luă sfârşit când Bert se înfurie pe ea, aşa cum o făcea mereu, dar ei i-a fost de ajuns ca să-şi petreacă tot restul vieții în Los Angeles.

 

Teresa făcu rost de o slujbă la secretariatul Procuraturii Districtuale din Los Angeles. Îi duse pe cei mici de la creşă, iar pe cei mari îi înscrise într-un program after-school. Avocații de la birou încercau un uşor sentiment de vinovăție colectivă, pentru că îl acoperiseră pe Bert în timpul îndelungatei sale aventuri extraconjugale. Acum că el plecase, s-au gândit că-i datorau Teresei oportunitatea unei schimbări, şi i-au oferit o slujbă. La scurt timp însă i-au propus să facă şcoala la seral, să poată deveni secretară juridică. Teresa Cousins era istovită, furioasă şi prea puțin folosită la adevărata ei valoare, dar nu era deloc proastă, după cum îşi dăduseră şi ei seama.

Bert Cousins câştigase foarte puțin ca procuror adjunct, aşa că fusese obligat să le plătească copiilor şi fostei soții doar o pensie alimentară modestă. Averea părinților săi nu era şi a lui şi, ca atare, n-a fost luată în calcul la hotărârea de divorț. Bert a solicitat custodia copiilor pe timpul întregii veri, de la sfârşitul anului şcolar, până la începutul şcolii, şi a obținut-o. Teresa Cousins luptase ca o leoaică să-i fie acordate doar două săptămâni, dar Bert era avocat, şi prietenii lui, tot avocați, erau prieteni cu judecătorul, iar părinții îi trimiseseră destui bani în plus ca să țină cazul pe rol pentru eternitate, dacă aşa o cerea situația.

Când a aflat că pierduse vacanțele de vară, Teresa a făcut mare caz, blestemând şi plângând, dar în sinea ei se întreba dacă nu cumva, prin divorț, tocmai primise echivalentul unei vacanțe în Caraibe. Îi iubea pe copii, nu încăpea nici o îndoială, dar se gândi că un anotimp din patru petrecut fără dureri în gât şi bătăi cu pumnii, fără rugăminți insistente pentru ore de balet pe care nu şi le permitea şi la care nici n-avea timp să le ducă pe fete, fără veşnicele scuze la serviciu pentru că venea târziu şi pleca devreme, când ea atârna de un fir de păr, aşadar, un anotimp pe an fără copii era uşor de suportat, cu toate că n-ar fi admis asta niciodată. Gândul unei dimineți de sâmbătă fără Albie care să sară peste ea în pat, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi schiat pe un traseu de slalom imagi-nar, nu era deloc lipsit de atractivitate. Iar gândul că Albie avea să sară acum peste a doua soție a lui Bert, care, fără îndoială, dormea în negligée de mătase crem, garnisit cu dantelă neagră, o cămaşă de noapte care trebuia neapărat dusă la curățat, gândul că Albie va sări efectiv pe ea, ei bine, era absolut minunat.

În primii ani, copiii erau prea mici să poată călători singuri, aşa că luau măsuri să fie supravegheați pe drum. Într-un an, în avion i-a însoțit mama lui Beverly, în anul următor, a fost rândul surorii lui Beverly. Bonnie era tulburată şi spăşită în fața Teresei şi nu era în stare să-i întâlnească privirea. Bonnie se căsătorise cu un preot şi se simțea vinovată în legătură cu tot felul de lucruri asupra cărora n-avea nici un control. Într-un alt an, însoțitoare a fost Wallis, prietena lui Beverly. Wallis avea o voce puternică şi un zâmbet larg pentru toată lumea. Purta o rochie de bumbac, verde-fluorescent. Lui Wallis îi plăceau copiii.

— Oho, puştime! le spusese ea celor patru copii ai familei Cousins. O să mâncăm toate alunele din avion.

Wallis se purta ca şi cum era doar o întâmplare că zbura şi ea spre Virginia în ziua respectivă, şi nu-i aşa că ar fi nostim să stea toți împreună? Wallis a făcut ca lucrurile să pară atât de fireşti, încât Teresa nici nu s-a gândit să plângă până când nu s-a trezit singură acasă.

La zborul de întoarcere, copiii aveau însoțitori din partea Teresei: într-un an mama ei, în celălalt, verişoara ei preferată. Bert ar fi cumpărat bilet oricui era dornic să îndure şase ore pe avion, alături de copiii săi.

În 1971 însă, au decis că plozii erau suficient de mari încât să călătorească singuri – mai exact, Cal la doisprezece ani şi Holly la zece erau suficient de mari să se descurce cu Jeanette, care la opt nu avea nevoie de nimic, şi cu Albie, care, la şase, avea nevoie de orice. La aeroport, Teresa le înmână biletele trimise de Bert şi îi urcă în avionul de Virginia fără bagaje, o manevră îndrăzneață, pe care n-ar fi încercat-o niciodată dacă ar fi fost rândul lui Bonnie sau Wallis. Să-l lăsăm pe Bert să se spele cu ei pe cap, îşi spuse ea. Aşadar, copiii aveau nevoie de absolut totul: putea să-nceapă cu periuțe de dinți şi pijamale, apoi să treacă la celelalte. Îi dădu lui Holly o scrisoare pentru tatăl lor. Toți patru copiii trebuiau duşi la dentist. Ştia că Jeanette avea carii. Trimise copii după fişele de vaccinare, cu un semn în dreptul rapelurilor a căror dată se apropia. Nu mai putea să se tot învoiască de la serviciu, ca să alerge la programări. Doctorii întârziau mereu, şi uneori treceau ore bune până se întorcea la birou. A doua doamnă Bert Cousins nu lucra. Avea timp berechet să-i ducă pe copii la cumpărături, să-i ducă la doctor. Holly leşina la fiecare injecție. Albie a muşcat-o odată pe asistentă. Cal a refuzat să se dea jos din maşină. Se luptase să-l scoată, dar el a prins portiera între picioare şi s-a încăpățânat să nu iasă, aşa că a pierdut ultimul rapel. Nu era sigură că Jeanette primise toate vaccinurile, pentru că nu-i găsise fişele. Menționă toate acestea în scrisoare. Beverly Cousins îi voia pe copii? Atunci o să se sature de ei.

 

Copiii erau aşezați de-o parte şi alta a culoarului din avion, băieții în stânga şi fetele în dreapta, şi fiecare primise câte un set de insigne de elev-pilot, pe care doar Cal refuzase să le poarte. Erau bucuroşi că se află în avion şi că timp de şase ore nu-i mai supraveghează nimeni. Oricât de mult urau să se despartă de mama lor – îi erau loiali, neîndoios –, cei patru copii considerau Virginia ca fiind locul lor de baştină, chiar şi cei doi mai mici, născuți după ce familia se mutase în vest. Toți cei patru copii detestau California. Erau sătui să fie împinşi pe holurile şcolilor unificate din Torrance. Erau sătui de autobuzul care-i lua din colțul străzii în fiecare dimineață, ca şi de şoferul autobuzului, care la fiecare treizeci de secunde se lua de ei, dacă întârziaseră pentru că Albie era un mocăit. Erau sătui de mama lor, oricât de mult o iubeau, pentru că țipa la ei când reveneau în casă din cauză că pierduseră autobuzul. Poftim, iar o să întârzie la birou. O lua de la capăt în maşină, în timp ce-i ducea la şcoală conducând cu o viteză înspăimântătoare – trebuia să muncească, nu le ajungea cât le dădea tatăl lor şi nu-şi putea permite să fie dată afară de la serviciu doar pentru că ei nu erau în stare să ajungă la timp în colțul ăla afurisit de stradă. Îi închideau gura doar ciupindu-l pe Albie, ale cărui țipete umpleau maşina precum gazul muştar. Mai mult decât orice, erau sătui de Albie, care îşi vărsase Coca-Cola peste tot şi chiar în clipa aceea lovea cu picioarele în scaunul din față. Tot ce se întâmpla era din vina lui. Erau sătui însă şi de Cal. El ajunsese să poarte la gât cheia casei legată cu o sfoară murdară, deoarece mama spusese că era treaba lui să-i aducă pe toți de la şcoală şi să le dea o gustare. Cal se săturase de toate astea şi, de cele mai multe ori, îi închidea afară pe frații lui cel puțin o oră, ca să se uite la emisiunile preferate şi să se limpezească la cap. Pe latura casei era un furtun cu apă şi umbră sub garajul deschis. Nu era că aveau să moară. Când mama sosea acasă de la lucru, ceilalți copii o întâmpinau în prag cu proteste împotriva situației tiranice în care se aflau. Mințeau că-şi făcuseră temele, în afară de Holly, care îşi făcea întotdeauna lec țiile, stând uneori sub acoperişul garajului pe jos, cu picioarele încrucişate şi cărțile în poală, pentru că ea trăia pentru laudele cu care o copleşeau profesorii. Se săturaseră şi de Holly şi de notele ei mari. Jeanette era singura persoană de care nu se săturaseră, şi asta pentru că nici măcar nu se gândeau la ea. Se închisese într-o muțenie pentru care orice părinte ar fi consultat profesorii sau medicii pediatri, dacă ar fi observat-o, dar nimeni nu băgase de seamă. Jeanette era sătulă de asta.

Şi-au lăsat cât de mult au putut pe spate scaunele din avion. Au cerut cărți de joc şi bere de ghimbir. Se răsfățau în sanctuarul unui avion care, pentru moment, nu se găsea nici în California, nici în Virginia, singurele două locuri pe care le văzuseră în viața lor.

 

Când Caroline şi Franny soseau în California în vacanța de vară, Fix îşi lua concediu o săptămână, ca să petreacă timp cu fetele lui. În schimb, când copiii lui Bert ajungeau în Virginia, Bert îi spunea lui Beverly că, în mod cu totul misterios, numărul cazurilor de la birou se dublase. În Arlington, Bert lucra acum în domeniul activităților fiduciare, după ce hotărâse că viața unui procuror adjunct districtual era prea stresantă. Nu-ți venea să crezi câtă lume avea nevoie să întocmească un testament chiar în ziua în care îi veneau copiii. O trimise pe ea singură la aeroport cu break-ul. Crezuse că putea să-i ia el pe copii, dar în ultima clipă apăruse o moțiune la care nimeni nu se aştepta, şi nu doar că nu putea să meargă la aeroport, dar se părea că n-avea cum să ajungă nici la masa de seară. Beverly îi mai luase pe copiii lui Bert de la aeroport şi înainte, deşi se ducea de fapt să le aştepte pe mama ei, pe Bonnie sau pe Wallis, care erau aşa de drăguțe că acceptau să vină s-o viziteze fără să plătească biletul. Bucuria de a le vedea pe fiecare coborând din avion era atât de mare, încât era gata să-i piardă din vedere pe copii. Îşi lua de braț mama, sau sora, sau cea mai bună prietenă, şi împreună îi mânau pe mieluşei prin aeroport, să-şi recupereze bagajele, apoi afară, în parcare. Aştepta întâlnirile astea cu nerăbdare.

De data aceasta însă, în mod surprinzător, Beverly se simți ca paralizată, în timp ce aştepta singură la capătul terminalului cu burduf. După ce au debarcat toți ceilalți pasageri, stewardesa i-a adus pe copii, şi ea semnă pentru ei. Patru mici trepte aşezate în scara măgarului, băiat-fată-băiat-fată, fiecare un refugiat cu ochi obosiți. La poarta de debarcare primi de la fete o îmbrățişare decepționantă, în timp ce băieții se feriră, mergând în spatele ei, spre caruselul de bagaje. Albie fredona un cântec nedesluşit, poate că şi Cal, nu era sigură, pentru că se țineau departe de ea. Aeroportul era zgomotos şi plin de familii fericite reunite. Îi era greu să-şi audă gândurile.

 

Comuniune, de Ann Patchett, Ed. Humanitas Fiction, 2019, trad. Rodica Ștefan, col. „Raftul Denisei”



Articole asemănătoare

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Univers

„Casandra”, de Christa Wolf, „Era să fiu eu”, de Ali Smith, „City”, de Alessandro Baricco, „ZeroZeroZero”, de Roberto Saviano, „Sfârșitul poveștii”, de Lydia Davis sau „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire”, de Gabriel Osmonde sunt câteva dintre romanele pregătite de Editura Univers pentru toamna literară 2014.

Concurs Endgame – Ce carte ți-ar plăcea să joci? (încheiat)

Editura Trei a adus și în România una dintre cele mai interesante experiențe editoriale ale anului: Endgame – Jocul final. Convocarea. Răspunzând la întrebarea „Ce carte ți-ar plăcea să joci?” poți câștiga, până pe 16 noiembrie, unul dintre cele trei volume „Endgame” oferite de Editura Trei.

„Invențiile ocazionale”, de Elena Ferrante (fragment în avanpremieră)

Un nou volum de Elena Ferrante apărut în colecția „Anansi. World Fiction”: articolele scrise de autoarea italiană timp de un an pentru cotidianul „The Guardian”, adunate într-un volum însoțit de splendide ilustrații semnate de Andrea Ucini.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Monica 07-02-2019 11:09

    Foarte tare articolul, multumesc pentru postare.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 10-02-2019 13:15

    Cu drag, mă bucur că ți-a plăcut :)