Amintiri (ne)fericite din copilărie

Am citit, de curând, Din copilărie, volumul de amintiri al celebrului scriitor de cărți pentru copii Roald Dahl, și m-am trezit gândindu-mă, pe de o parte, că, indiferent de amintirile pe care le avem despre copilărie, e improbabil să ne gândim la această perioadă fără măcar o urmă de nostalgie și plăcere, și, pe de alta, m-am gândit la cât de diferită a devenit copilăria urbană de azi față de copilăriile altor vremuri (lipsite de părinți-elicopter și griji excesive). E o întreagă categorie de cărți despre copilării (ne)fericite, cărți de memorii care adună de toate, și bune și rele, dar care sunt, mai presus de orice, niște povești frumos spuse, toate scăldate în lumina blândă a nostalgiei paradisului pierdut.

Sunt tare curioasă cum vor fi, peste ani, cărțile de amintiri din copilăriei ale copiilor de azi (se pare că după Gen X, Y, Z am trecut la un alt alfabet și acum vorbim despre Generația Alpha; conform acestei clasificări eu sunt un părinte millenial ce are un copil alpha). Sau poate ar trebui mai degrabă să ne așteptăm la o avalanșă de memorii ale părinților proaspăt eliberați de tutela copiilor și traumatizați de presiunea socială a obligativității copilăriei perfecte. (Glumesc, dar doar pe jumătate). Însă aici nu este vorba de copilăria de azi, ci de copilăriile din alte vremuri, copilării pe care, cu normele noastre de acum le-am eticheta drept nefericite (lipsuri, boli, sărăcie, abuzuri fizice și emoționale ș.a.), dar care s-au adunat în niște povești extrem de frumoase și emoționante și pe care descoperi, surprins, că le citești cu plăcere și chiar ai vrea să le recitești. Este evident că nu ne putem abține să nu judecăm retroactiv, cu mintea și sensibilitatea de azi, povești din alte vremuri, deși normele sociale sunt diferite în fiecare epocă istorică. Putem doar să sperăm că va veni o vreme în care vom găsi un model viabil de parenting, ceva în care normalul ar trebui să nu fie nici „bătaia e ruptă din rai”, dar nici absența completă a regulilor în educația copiilor. Ce urmează nu este o discuție despre parenting, este doar o listă de lecturi despre copilării (ne)fericite spuse ca niște povești frumoase și care mie mi s-au părut, într-o logică personală, că pot fi puse alături.  

Cel mai celebru exemplu de astfel de carte din literatura noastră este Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, o carte pe care mulți dintre noi am citit-o în școală, de regulă fără o delimitare clară între ceea ce înseamnă o operă de ficțiune și una de nonficțiune. Cel puțin pentru mine așa a fost o vreme, nu am știut să pun semnul de diferență între Poveștile lui Creangă și Amintirile lui. Nu știu cât de mult mai poate „vorbi” o astfel de carte tinerilor cititori (chiar și cu glosar). Generații de copii crescuți la bloc nu mai găsesc reperele necesare ca să înțeleagă realitatea unui puști din mediul rural de acum mai bine de 150 de ani: copii care se joacă aproape exclusiv în parcuri îngrădite sub privirea atentă a părinților sau bunicilor și cărora li se pare, probabil, cel puțin ciudat ca un alt copil de vârsta lor să plece singur de acasă la „scăldat” sau furat de cireșe (direct din pom, nu de la Mega). Am constatat asta acum câțiva ani prin experiența proprie, pe când predam claselor de a IX-a de liceu. Cel mai simplu mod de a-l preda elevilor pe Creangă a fost să-i pun să citească Amintirile din copilărie în comparație cu De veghe în lanul de secară, de Salinger. Invariabil, romanul lui Salinger le era mai accesibil și puteam începe o discuție despre copilărie și adolescență pornind de la el și ajungând apoi și la Amintirile lui Creangă (măcar ca diferență, dar, de obicei, discuțiile se nuanțau și se diversificau în mai multe direcții). Divaghez un pic pentru a spune că, acum câțiva ani, am mai găsit o altă carte a copilăriei idilice de la țară, tot roman, la fel ca și cartea lui Salinger, este vorba despre Departe de Chicago, de Richard Peck (merge mai ușor paralela cu Amintirile lui Creangă, deși cartea lui R. Peck tot e mai recentă ca timp al acțiunii).

Eu am citit de mai multe ori Amintirile de-a lungul timpului, iar percepția lecturii s-a schimbat odată cu mine. Încă mai pot simți acea nostalgie a copilăriei atunci când deschid cartea, încă am în minte scurte fragmente antologice bune de aruncat în conversații de salon („Stau câteodată și-mi aduc aminte...”, „Nu știu alții cum sunt...”, d-astea), dar acum o citesc mai degrabă ca pe o mărturie de istorie a mentalităților. Însă, indiferent de interpretarea literară, tonul nostalgic, umorul și ironia, alături de viziunea idilică a vieții la țară, fac din Amintiri din copilărie o carte luminoasă, o apologie a copilăriei ca vârstă paradisiacă.

Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.

O copilărie marcată cu adevărat de lipsuri (mult mai multe lipsuri și o sărăcie cruntă) avem într-o altă carte clasică, Cenușa Angelei. O copilărie irlandeză, de Frank McCourt, o carte care se dezvăluie (la fel ca și cea a lui Creangă) din primele rânduri: „Când îmi aduc aminte de copilăria mea, mă întreb cum de am supravieţuit. A fost, desigur, o copilărie nefericită – o copilărie fericită abia dacă merită pomenită. Mai rea decât copilăria nefericită obişnuită este copilăria irlandeză nefericită, iar şi mai rea este copilăria irlandeză catolică nefericită.”  Cenușa Angelei, este, într-adevăr, cartea copilăriei nefericite, însă nici ea nu e lipsită de acel ton nostalgic al adultului care se gândește la copilărie. O copilărie în lipsuri și mizerie, cu părinți abuzatori sau alcoolici (uneori și abuzatori, și alcoolici), care nu pot scăpa din cercul vicios al alcoolului și sărăciei.

Este o carte tristă în mod fundamental, însă, în același timp, foarte bine scrisă și, astfel, frumoasă. Este, la fel, o mărturie a unei lumi așa cum a fost ea, o lume mizeră și tristă, dar în care fericirea era posibilă (așa cum e de multe ori în viață, în ciuda condițiilor nefaste). Este o poveste de viață, până la urmă, iar apetitul nostru este insațiabil în privința asta. E ciudat să spun că o poveste despre copilăria mizeră a unor copii este frumoasă, însă n-am ce face (și nu sunt singura căreia i-a plăcut: dincolo de succesul comercial, cartea a primit Premiul Pulitzer în 1997 pentru secțiunea Biografie/Autobiografie). Putem da vina pe autor că a făcut o poveste frumoasă din asta, la fel cum a făcut și propria sa mamă (însăși Angela din titlu), acuzându-l că a distorsionat faptele și că, de fapt, copilăria lui n-ar fi fost chiar așa mizeră. În privința veridicității operei noi, ca cititori, nu avem ce concluzii să tragem (Oscar Wilde a zis-o cel mai bine: „Nu există carte morală sau imorală. Cărțile sunt fie scrise bine, fie scrise prost.”), o putem doar citi și să hotărâm dacă ne place sau nu. 

O altă autobiografie celebră a copilăriei (ne)fericite este și Castelul de sticlă, de Jeanette Walls, frumoasă și asta într-un fel și mai straniu. Povestea unei familii nonconformiste (și sărace), și ea are un început frapant: „Eram într-un taxi, întrebându-mă dacă nu cumva mă îmbrăcasem prea sofisticat pentru seara respectivă, când am aruncat o privire pe fereastră și am văzut-o pe mama cotrobăind printr-un container de gunoi.” N-ai cum să mai lași cartea din mână după fraza asta. Și nu ai avea de ce pentru că povestea pe care deja nu o mai poți lăsa în urmă este una dintre cele mai surprinzătoare (nu neapărat în sensul bun) povești ale copilăriei.

Crescuți de doi părinți mai mult decât nonconformiști, o mamă-artistă care considera că copiii își pot purta singuri de grijă în timp ce ea pictează (motiv pentru care prima povestire a cărții este despre cum naratoarea reușește să se ardă pe mare parte din suprafața corpului în timp ce, la 3 ani, își pregătea singură niște crenvurști; după o spitalizare de câteva săptămâni urmează o răpire a copilei din spital și, ajunsă acasă, continuă cu crenvurștii de unde i-a lăsat pentru că nu era cazul să se lase speriată de ceva „atât de elementar cum e focul”) și un tată în aceeași măsură genial și paranoic (excelent jucat în ecranizarea omonimă de Woody Harrelson), copiii familiei Walls duceau o viață semi-nomadă în care educația le era asigurată pe rând de câte unul dintre părinți, iar hrana și igiena păreau chestii oarecum opționale (adică dacă te descurcai să faci rost, aveai ce mânca; dacă nu...). 

Din multe puncte de vedere, Castelul de sticlă este o poveste revoltătoare. Neglijență parentală este un eufemism pentru purtarea celor doi părinți. Însă... și există un mare însă aici, există o anumită atracție pentru acest nonconformism al lor și pentru acest refuz al regulilor. Pare că e o poveste a lipsei de griji specifică copilăriei, dar extinsă și asupra adulților-părinți. Și există multă iubire, aventură și veselie în cartea asta. Nu poți spune că acestea din urmă compensează pentru lipsuri și neglijență, însă autoarea face să fie foarte clar că existau toate laolaltă. Aceeași combinație de fericire/nefericire am găsit-o în altă poveste celebră a unei alte copilării, Învățare, de Tara Westover. Toate sunt povești triste în mod fundamental și fiecare dintre ele ar scandaliza grupurile contemporane de părinți, însă rămân învăluite în lumina caldă a nostalgiei copilăriei, ceea ce le face, în mod paradoxal, o lectură plăcută.

Cred că primul meu șoc legat de această viziune idilică a unei copilării pline de abuzuri a fost când am citit acum mulți ani autobiografia regizorului suedez, Ingmar Bergman, Lanterna magică, și în care acesta povestea pedepsele (și fizice și emoționale deopotrivă) pe care le primea în copilăria sa pentru tot felul de abateri (unele de-a dreptul absurde; atât abaterile, cât și pedepsele). Cu toate astea, copilăria sa era descrisă ca un timp idilic - a cărui expresie genială a realizat-o Bergman la bătrânețe în filmul Fanny și Alexander, deși i-a luat ani de zile să-și depășească traumele din copilărie (iar filmografia sa este revelatoare în sensul ăsta). Tot din spațiul suedez, am și exemplul unei povești despre o copilărie plină de abuzuri căreia eu nu i-am putut găsi nici un fel de lumină și nici puterea de a citi mai mult decât câteva pagini din carte: este vorba despre Răul, de Jan Guillou. Și amintirile din copilăriei ale celebrului Karl Ove Knausgaard sunt dominate de teamă și de abuzurile unui tată violent. Cel de-al treilea volum al seriei „Lupta mea”, Insula copilăriei, cel dedicat formării sale este, mi s-a părut mie, și unul dintre cele mai plictisitoare și, în mod nejustificat, lungi volume ale seriei, însă primele indicii ale acestei copilării și a relației sale complicate cu propriul tată sunt chiar în primul volum, Moartea unui tată. Sensibilitatea specifică spațiului suedez este una cu totul aparte, de multe ori dificil de înțeles, și de asta sunt curioasă să citesc un nou volum de memorii al unei scriitoare daneze și care, din câte știu, va fi în curând tradus și în română, The Copenhagen Trilogy, de Tove Ditlevsen. 

La mijloc de fericire și nefericire, poveștile copilăriei au, în mod clar, un farmec aparte. Nu pot închide articolul în nota întunecată pe care au adus-o poveștile spațiului nordic, așa că voi încheia cu două povești pe care nu ai cum să le reții ca fiind altfel decât luminoase. Una dintre cele mai frumoase expresii ale nostalgiei copilăriei este de regăsit într-un clasic modern, Dulcele bar, de J.R. Moehringer. Moehringer este unul dintre cei mai expresivi scriitori contemporani, iar memoriile sale nu pot fi citite altfel decât cu un zâmbet în colțul gurii.

Eu m-am întrebat întotdeauna de ce nouă ne lipsește acest spațiu al barului ca loc al socializării. De la seriale precum Cheers, Friends sau Seinfeld, ca să le numesc doar pe cele mai celebre, există în spațiul american (și nu numai) aceste spații dedicate în primul rând socializării, nu neapărat băutului (așa cum se întâmplă în bodegile noastre, locuri eminamente masculine și în care se și vorbește, da, dar în care mai mult se bea fără măsură). Pe lângă amintirile din copilărie ale autorului, Dulcele bar îți arată cât de importantă este această componentă socială în care primordială este socializarea și simțul comunității, al apartenenței. „Dulcele bar” al lui Moehringer a fost locul devenirii sale, figura paternă care lipsea din viața unui băiețel crescut de o (extraordinară) mamă singură. (Încercați să vă imaginați scenariul ăsta cu un băiețel din orice oraș din România care frecventează barul din vecinătate și o să înțelegeți imediat de ce la noi nu e posibil). 

Fiecare avem un loc sfânt, un refugiu, unde inima ne este mai curată, mintea mai limpede, unde ne simțim mai aproape de Dumnezeu, sau de dragoste, sau de adevăr, sau de orice am venera. La bine și la rău, locul meu sfânt era barul lui Steve. (…) Dacă aș fi crescut lângă un râu sau un ocean, lângă vreun drum natural al autodescoperirii sau al evadării, poate i-aș fi atribuit caracter legendar. În schimb, am crescut la o sută de metri de o veche și glorioasă tavernă americană și asta a schimbat totul.

Și tot o poveste a copilăriei ce are în centru o altă mamă extraordinară, adevărată mamă a zmeilor, o figură excepțională și căreia fiul îi dedică încă de la început cartea, este și Născut în afara legii. Amintiri dintr-o copilărie sud-africană, de Trevor Noah. Ca și poveștile de până acum și aceasta are un gust dulce-amar: partea dulce vine din umorul autorului și din felul în care își poleiește amintirile din copilărie cu o lumină caldă, iar partea amară vine din poveștile despre sărăcia familiei, discriminarea căreia Trevor Noah i-a fost victimă toată viața (copil născut dintr-o mamă neagră și un tată alb, era prea alb pentru negri și prea negru pentru albi, obligat să penduleze între identități care i se atribuiau și care nu îl defineau) sau din violența fizică căreia i-a fost victimă. 

Umorul autorului și stilul dinamic al narațiunii au darul de a o face foarte ușor de citit (revenind la începutul articolului, Născut în afara legii este chiar Amintiri din copilărie, varianta din Africa de Sud), însă asta nu înseamnă că e o carte ușurică. Din contră. Este o carte extrem de emoționantă și profundă, o poveste de viață despre formarea unui om și despre cât de sinuoase și întortocheate sunt evenimentele vieții noastre. Există chiar și o parte, un fel de intro la fiecare capitol, în care autorul prezintă (în maxim o pagină sau două) diferite aspecte ale socio-politice ale vieții din Africa de Sud (de la apartheid, la viața în ghetouri sau amestecul surprinzător de credințe păgâne și creștine care constituie viața religioasă a oamenilor). Este o carte care te smulge din ego-centrismul euro-american care nouă ni se pare normal și te obligă să vezi că părticica ta de lume e doar o parte a poveștii. În fiecare parte a lumii perspectiva și poveștile se schimbă și trebuie să fii pregătit să accepți deschis această schimbare, nu s-o respingi. 

Trebuie menționat că aceste două ultime cărți nu se opresc la perioada copilăriei autorilor, trec și prin adolescență, ajungând la maturitate. Și, dacă tot am ajuns la adolescență, mai pun o recomandare, o carte apărută acum câțiva ani în colecția „Narator” a Editurii Publica, Cronicile vulpii, de Paul „Slayer” Grigoriu, despre adolescența în Bucureștiul anilor '90. Dacă încă nu ați citit-o, ar fi păcat să n-o faceți. 

Ca de obicei, țin să menționez că această listă este una subiectivă, iar asocierile sunt făcute pe baza propriilor lecturi. Cu siguranță mai sunt și alte astfel de povești care ar putea fi puse pe listă (dacă mai știți, nu mă supăr să primesc și alte recomandări). E posibil ca alți cititori să nu vadă legăturile dintre ele și să considere apropierea deplasată, însă fiecare ne construim propriile biblioteci interioare, niște labirinturi-paradis, așa cum sunt toate bibliotecile, mereu.