• „Cine nu-şi cunoaşte preţul, nu-l cunoaşte nici pe al altuia” - proverb armean

Lectura ca intimitate, în „Istoria lecturii” de Alberto Manguel

Lectura ca intimitate, în „Istoria lecturii” de Alberto Manguel

Alberto Manguel este genul de autor care te face să visezi pe fiecare pagină. Minunat scrise, cărțile sale nu pot fi citite „pe nerăsuflate”. Sunt cărți pe care le ai luni de zile pe noptieră sau pe birou, pe care le deschizi din timp în timp să le citeși și, mai ales, să le recitești. Sunt cărți care se citesc cu creionul în mână și cu un carnet alături. Manguel este un voluptuos al lecturii, un cititor sedus de lumea minunată a cărților și un scriitor care seduce cititorul.

Am selectat anul trecut câteva fragmente din Biblioteca nopții și acum mi-am propus să fac același lucru și cu Istoria lecturii. Însă am descoperit că mi-e mult mai greu să fac o selecție. Cultura enciclopedică a lui Manguel și senzualitatea scriiturii sale mă fac să-mi doresc să notez și să memorez fiecare paragraf în parte. Așa că am ales câteva fragmente dintr-un singur capitol, „Lectura ca intimitate”, întrucât mi se pare că ilustrează cel mai bine un gen anume de fericire și voluptate pe care le regăsim doar în cititul cărților. De asemenea, Manguel subliniază aici felul în care ceea ce citim este influențat de locul în care citim, iar meditațiile sale pe marginea lecturii ca intimitate sunt însoțite și de o istorie a evoluției cititului în pat.

 

„Am căutat fericirea pretutindeni”, mărturisește Thomas à Kempis la începutul secolului al XV-lea, „dar n-am găsit-o nicăieri, decât refugiat într-un colțișor, cu o cărticică”. Dar care colțișor? Și care cărticică? Fie că alegem mai întâi cartea și apoi colțul potrivit, sau la început găsim colțul și apoi decidem care carte s-ar potrivi cu atmosfera locului, fără îndoială că actul citirii în timp cere un act al lecturii într-un spațiu corespunzător, iar relația dintre cele două este de neexplicat. Sunt cărți pe care le-am citit în fotoliu și sunt altele pe care le-am citit la masă; sunt cărți pe care le-am citit în metrou, în tramvai și în autobuz. Constat că volumele citite în tren au ceva din calitatea cărților citite în fotoliu, probabil pentru că în ambele cazuri mă pot ușor sustrage de la ceea ce mă înconjoară.

 

Cărțile citite în biblioteca publică nu au niciodată aceeași aromă cu acelea citite în mansardă sau la bucătărie.

 

În Viața Sfântului Grigorie din secolul al XII-lea, toaleta este descrisă drept „un loc retras, în care pot fi citite tăblițe fără a fi întrerupt”. Henry Miller e de acord: „Toate lecturile mele bune au fost făcute la toaletă”, s-a confesat el odată. „Există pagini din Ulise (de James Joyce) care pot fi citite numai în toaletă – dacă vrei să extragi toată savoarea conținutului lor”.

 

Epicurianul Omar Khayyam recomanda citirea versurilor în aer liber, sub crengile unui copac; secole mai târziu, pedantul Sainte-Beuve sfătuia ca Memoriile Doamnei de Stäel să fie citite „sub copacii lui noiembrie”.

 

Dar nu oricine este capabil să citească sub cerul liber. „Eu rareori citesc pe plaje sau în grădini”, mărturisește Marguerite Duras. „Nu poți citi cu două lumini deodată, lumina zilei și lumina cărții. Trebuie să citești la lumina electrică, cu încăperea în umbră și doar cu pagina luminată”.

 

Citind într-un loc, îl poți transforma.

 

Dar din cititul în pat se obține și altceva decât simpla distracție: o calitate specială a intimității. Cititul în pat este un act care-și găsește rațiunea în el însuși, imobil, eliberat de convențiile sociale obișnuite, invizibil pentru lume și care, pentru că are loc între cearșafuri, pe tărâmul dorinței și al lenei păcătoase, are ceva din fiorul lucrurilor interzise.

 

Cititul în pat închide și, în același timp, deschide lumea din jurul nostru.

 

Romanii aveau câte un pat (lectus) diferit pentru fiecare dintre scopurile ce le puteau fi asociate, inclusiv paturi pentru citit și scris.

 

În primii ani ai Europei creștine și până târziu în secolul al doisprezecelea, paturile obișnuite au fost obiecte simple, nepretențioase, adesea lăsate în urmă în timpul retragerilor determinate de război și de foamete. De vreme ce doar bogații aveau paturi luxoase și puțini, cu excepția celor bogați, aveau cărți, paturile împodobite și cărțile au devenit simboluri ale bunăstării familiei.

 

În secolul al XIV-lea, cărțile, aflate până atunci exclusiv în mâinile nobilimii și ale clerului, au ajuns în acelea ale burgheziei. Aristocrația a devenit modelul pentru nouveau riches: dacă nobilii citeau, atunci aveau să citească și ei (o aptitudine pe care burghezii și-o însușiseră ca negustori). (...)  A poseda cărți și paturi lucrate îngrijit, bogat ornamentate, era indiciul rangului social.

 

Din secolul al XV-lea până în al XVII-lea, cel mai bun pat era miza principală a unui domeniu în caz de confiscare. Cărțile și paturile constituiau un patrimoniu valoros (fapt notoriu, Shakespeare și-a lăsat prin testament „al doilea cel mai bun pat” soției sale, Anne Hathaway) care, spre deosebire de grosul averii, puteau fi proprietatea individuală a membrilor familiei. Într-o vreme în care femeilor li se permitea să dețină foarte puține bunuri personale, acestea aveau cărți, pe care le transmiteau fiicelor lor mai degrabă decât fiilor.

 

Prin secolul al XVIII-lea, chiar dacă dormitoarele nu erau încă spații intime, statul în pat ca să citești – în Paris, cel puțin – devenise ceva suficient de obișnuit pentru ca Sfântul Jean-Baptiste de La Salle, filantropul educator francez canonizat în 1900, să avertizeze împotriva primejdiei acestei păcătoase distracții fără rost. „Este cu totul indecent și lipsit de maniere să trăncănești, să bârfești sau să petreci în pat”, a scris el în Reguli de bună-cuviință în societatea creștină, publicată în 1703. „Să nu imitați anumite persoane care își petrec timpul citind sau altele asemenea; nu stați în pat dacă nu o faceți ca să dormiți, iar virtutea voastră va profita mult din asta.”

 

Pentru Edith Wharton, romanciera și aristocrata americană, dormitorul a devenit singurul refugiu în fața ceremoniilor secolului al XIX-lea, în acesta putând citi și scrie în voie.

 

Istoria lecturii, de Alberto Manguel, cap. „Lectura ca intimitate”, Ed. Nemira, 2011, trad. Alexandru Vlad

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Fidelități”, de Diane Brasseur (fragment)

Editura Nemira publică două titluri noi în colecția Damen Tango, ambele romane de debut: „Fidelități”, scris de autoarea franco-elvețiană Diane Brasseur, și „Eleganța”, semnat de Kathleen Tessaro.

VORPAL – noua colecție de poezie a editurii Nemira, coordonată de Svetlana Cârstean

Editura Nemira lansează în această toamnă VORPAL, o colecție de poezie coordonată de Svetlana Cârstean. Primele două titluri din colecție sunt: „Dodii”, de Florin Dumitrescu, și „Sisteme de fixare și prindere”, de Ștefania Mihalache.

Citesc, deci exist, despre „Femeia de hârtie”, de Rabih Alameddine

„Femeia de hârtie” e o carte pe care nu o împrumuți ca s-o citești, ci care trebuie să fie a ta ca să poți s-o umpli de sublieri (cu creionul, evident) și de post-it-uri. Poate părea livrescă, pentru că e plină de referințe literare, însă mie mi-a plăcut tocmai datorită acestor trimiteri literare omniprezente.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu