O poveste emoționantă și inspiratoare despre curajul de a-ți urma pasiunea: „Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee”, de Carmen Strungaru.
Povestea unei expediții antropologice alături de o expediție germană în Papua Noua Guinee a unei cercetătoare române (profesor de Etologie la Facultatea de Biologie din București), Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee, de Carmen Strungaru, este și povestea unei cărți pierdute și recuperate.
Scrisă „la cald”, după întoarcerea autoarei din călătorie, completată câțiva ani mai târziu, cartea a rămas uitată pe o dischetă care, regăsită mulți ani mai târziu, s-a dovedit, ca multe alte mijloace tehnice de stocare a informației, mai trădătoare decât fragila foaie de hârtie: conținutul era degradat și imposibil de recuperat. Dar cărțile, ca și oamenii, au și ele o voință a lor, iar unele se cer cu încăpățânare scrise și, apoi răspândite. Iar la baza salvării acestei cărți au stat mai multe întâlniri (probabil deloc întâmplătoare) care s-au transformat în prietenii durabile, așa cum sunt numai cele pe care cărțile le pot înlesni și prilejui.
Prima „salvare” a venit de la omul care a făcut posibilă și ocazia călătoriei în Papua Noua Guinee: Wulf Schiefenhövel, medic, antropolog și etolog german, cercetător al Institutului Max Planck din Andechs, și căruia Carmen Strungaru îi trimisese în 1997 o copie Word a cărții pe care acesta a păstrat-o timp de două decenii și jumătate. Ce-a de-a doua „salvare” a constat în discuții telefonice între Carmen Strungaru și editoarea Laura Câlțea, care, aflând despre existența acestor memorii, i-a spus, simplu: „Carmen, trebuie să publicăm cartea asta!” Până la urmă, s-a dovedit că nu toate mijloacele tehnice sunt trădătoare, unele înlesnesc prietenii și întâlniri deloc întâmplătoare, iar altele recuperează documente prețioase și crezute pierdute.
După câteva luni de corecturi, retușuri și tot felul de alte bucătăreli editoriale, cartea a fost gata să-și întâlnească cititorii și să le vorbească despre marea pasiune a autoarei pentru manifestările lumii vii, dorința pătimașă de a înțelege comportamentele umane și animale și parcursul (improbabil) al unui traseu profesional care s-a putut împlini abia la maturitate, la o vârstă când lumea academică consideră că reinventările nu mai sunt posibile. Este o carte despre curaj și recunoștință, o mărturisire emoționantă și inspiratoare despre cum urmarea pasiunii ne poate împlini viața pe toate planurile.
„Agutoki este deopotrivă povestea unei deveniri şi a unei permanenţe. Devenirea cu aer de destin a unei fetiţe mirate şi curioase, prietenă cu melcii şi lăcustele, într-un etolog respectat şi preţuit şi, totodată, permanenţa unei minunări curioase şi biofile în faţa arhitecturii baroce a existenţei. Ceea ce nu dispare de-a lungul sinuosului şi fermecătorului drum de la melcul Nenumitu` la catedra universitară – via Papua Noua Guinee, desigur – este insaţiabila dorinţă de a şti şi de a fi parte din cutremurătoarea complexitate a existenţei. De aici vine hotărârea, puterea de a înfrunta prejudecăţile şi obstacolele de orice fel, de aici vin perseverenţa şi curajul.
Cartea de faţă este o mică bijuterie prin caracterul ei genuin şi tandru, un manifest pentru a urma calea pasiunii într-o lume tot mai obtuză, mai nişată şi mai superficială şi, nu în ultimul rând, într-o lume chestionată în chiar temeiul ei ontologic de emergenţa mediilor virtuale. Din toate aceste motive, salut în cartea doamnei Carmen Strungaru o apariţie excepţională, prima contribuţie, din câte ştiu, a unui etolog român la sfera literaturii hibride care adună în acelaşi loc, cu talent, emoţie şi graţie, biografia, biofilia şi biologia.
Un volum încântător care poate seduce deopotrivă copilul care descoperă primii melci şi bunicii care îi vor privi pesemne cu mai multă îngăduinţă.” (Doru Căstăian)
„Agutoki este o carte ce stă sub semnul recunoștinței (pentru șansele care, chiar dacă pare că vin prea târziu în viață, vin, de fapt, la timpul potrivit) și al entuziasmului nestăvilit (pentru toate manifestările fascinante ale lumii vii).
La 40 de ani, «tânăr» lector în Etologie și «proaspătă» mamă a trei fete minunate, Carmen Strungaru primește, în sfârșit, șansa de a face ceea ce și-a dorit dintotdeauna: ocazia de a participa la o expediție antropologică. Și, deși mereu a visat că Africa va fi locul în care pasiunea sa pentru studierea comportamentului ființelor vii își va împlini menirea, prima sa expediție științifică o duce la capătul lumii, în Papua Noua Guinee. Dar capătul lumii este, atunci când îți urmezi pasiunea, cel mai bun loc de unde să începi.
Ca cititor și editor, această carte m-a găsit și pe mine tot la minunata vârstă de 40 de ani, într-un moment în care părea că toate drumurile cunoscute s-au închis și trebuie să trasez (din nou) alte cărări prin necunoscut. Și mi-a dat speranță, și încredere, și un zâmbet nou pe buze de fiecare dată când am citit-o și, în spiritul de recunoștință în care este scrisă, m-a făcut să murmur și eu, «Mulțumesc, Carmen!»” (Laura Câlțea)
Carmen Strungaru este biolog specializat în Etologie Umană și Animală. Pasionată încă din fragedă copilărie de manifestările lumii naturale, a urmat cursurile Facultății de Biologie din București și apoi, după „stagiul obligatoriu în producție“ în Laboratorul de Biochimie al Spitalului Colentina Boli Contagioase, actualul Spital Matei Balș (1976-1980), a activat ca cercetător la Laboratorul de Psihofarmacologie Experimentală al Institutului de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan“ (1980-1991), înainte să devină lector și apoi conferențiar la Departamentul de Anatomie, Fiziologie animală și Biofizică al Facultății de Biologie, Universitatea București (1991-2018).
Din 1995 a început să participe la deplasări pe teren în diferite stagii de cercetare (Papua Noua Guinee, 1995, 1998; Indonezia, 1996-2006). A participat la congrese și conferințe internaționale în SUA, Canada, Spania, Portugalia, Germania, Franța, Irlanda, Austria, Italia, Ungaria, Japonia, iar între 1995-1996 a fost bursier al Colegiului Noua Europă.
După pensionarea sa în 2018 a găsit o nouă metodă de a-și continua munca și pasiunea de o viață pentru biologie și științe, mai întâi traducând opere ale altor cercetători și oameni de știință (Frans de Waal, Antonio Damasio, William H. Calvin, John Hands, David Eagleman, Edward O. Wilson, Michael Spitzer ș.a.) și, apoi, începând să scrie ea însăși.
Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee este prima sa carte scrisă pentru publicul larg și redă, într-un stil prietenos și emoționant, atât parcursul său profesional de până în 1995, cât și relatarea primei sale expediții de cercetare. Neobosită și mereu gata de noi provocări, Carmen Strungaru lucrează acum la un alt volum, o carte de știință în care-și propune să prezinte Etologia pe înțelesul tuturor.
„Nu renunța, scrie!
Nu renunța! Scrie! Scrie mai departe! Pe zi ce trece vei mai uita câte ceva. Scrie!
Ce să mai scriu? Pentru ce? Pentru cine? Pentru ai mei? Le‑am umplut deja capul cu povestirile mele. Copiii îmi spun deja: «Mama, aici nu e Papua!» E un fel de a‑mi spune: «Trezește‑te!»
Au trecut doi ani de la călătorie, o grămadă de noi evenimente, inclusiv călătorii prin alte locuri, unde am luat contact cu alte culturi.
Unde am rămas? Habar nu am, dar, cunoscându‑mă, pot să jur că undeva pe malul oceanului, cu ochii scormonind după scoici, după copii, după liniște. Un soi aparte de liniște, pe care cred că nimeni n‑o poate atinge. Poate doar acești oameni din jurul meu, a căror viață se desfășoară de‑a lungul și de‑a latul câtorva kilometri pătrați, perimetru în care‑și au amintirile, speranțele și ignamele lor cele de toate zilele.
La urma urmei, nici lumea mea nu era mai mare până de curând. Doar ignamele purtau alt nume.”
Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee, de Carmen Strungaru (fragment)
Ora mea africană
A cincea zi a congresului este liberă, consacrată excursiilor. Cu o zi înainte, în timpul prânzului, mâncăm niște sendvișuri pe plajă și ne uităm pe o hartă a Spaniei, întinsă pe nisip. Vin diferite propuneri, Granada, Sevilla, și deodată mă trezesc că întreb: „Nu putem merge decât spre nord?” Wulf mă privește contrariat și mă întreabă: „Adică cum? Nu ar mai fi decât Africa”. Zâmbesc, cu nasul în nisip, și mă scuz. Am zis și eu așa, într‑o doară, dar, la insistențele lui, îi spun câte ceva despre obsesia mea cu Africa.
„S‑a făcut! Vedem Gibraltarul și de acolo traversăm în Africa!”
Nu‑mi pot stăpâni lacrimile (Doamne, am devenit o smiorcăită!). Nu spun niciun cuvânt, mă ridic și alerg spre apă. Înot și plâng, și râd de una singură. De pe mal aud un strigăt: „Hei, Africa e mâine și se merge cu vaporul!”
Dimineața, la patru și jumătate, când vin să mă ia, sunt de mult în holul hotelului, cu camera atârnată de gât. Pe drum, prindem un superb răsărit de soare. Mergem și mergem până când vedem în față o namilă de piatră cu o căciulă de nori pe creștet. Gibraltarul, semeț și straniu.
Gerhard nu mai poate de bucurie: de când visează să ajungă aici să vadă celebrele maimuțe. Se spune că, atâta timp cât vor exista aici maimuțe, Gibraltarul va fi al englezilor. În spate, rușii mormăie pe limba lor. Eu văd Gibraltarul mai mult prin vizorul camerei. Trecem pe la punctul de frontieră și… suntem opriți. Până acum am traversat trei țări și nicăieri nu ne‑a întrebat nimeni cine suntem și unde mergem. Dăm actele la control, vameșii englezi se uită cu indiferență la pașapoartele cât o cartelă de metrou ale lui Wulf și Gerhard și cu cea mai mare atenție la cele ale rușilor. Pe al meu nici nu apucă să‑l mai vadă bine, că au și decretat. Nu au voie să treacă dincolo decât nemții!
Facem stânga‑mprejur, galbeni de furie, și urmează o altă nebunie. Vameșii spanioli, care fac controlul ieșirilor din Gibraltar, nu vor să‑mi dea voie să „intru” din nou în Spania. Viza mea are o singură intrare. Le explic pre limba lor cât mai corect cu putință că nu am de unde să intru, pentru că, de fapt, nu am ieșit din Spania și, în sfârșit, se ridică bariera.
Ne oprim în parcarea de lângă punctul de frontieră, coborâm din mașină și ne risipim. Eu la stânga, rușii la dreapta, Gerhard, pe jos, în Gibraltar, și Wulf, năuc, la mijloc. Îmi vine să mor de rușine și de neputință. Mă simt ca un cetățean de clasa a noua, nu a doua, în această parte a lumii. Cade și drumul în Africa. Încerc să mă stăpânesc cât pot mai mult, situația este destul de tensionată. Ne regrupăm la mașină și dăm în bobi ce am putea face cinci–șase ore, până se întoarce Gerhard de la maimuțe.
Cel mai apropiat loc unde putem merge este Algeciras, un orășel aparent lipsit de însemnătate. Puțin îmi pasă unde vom merge, totul este să se termine odată tot circul ăsta și să pot rămâne singură cu mine, să‑mi ling rănile. Pe drum întâlnim diferite indicatoare: „Către port”. Deodată Wulf exclamă: „Din Algeciras putem traversa cu vaporul la Ceuta, care e oraș spaniol în Africa!”
Facem în trombă restul drumului până în port, sărim peste niște parapete, conduși de un puști arab, contra câtorva pesetas, găsim casa de bilete și, în ultimul moment, ajungem pe vapor. Stau cu camera în brațe așteptând să se întâmple ceva. Să fiu dată jos, să se anu‑ leze cursa sau pur și simplu să ne scufundăm. Vaporul șuieră, duduie și începe să se îndepărteze de mal. Privesc ca prostită în zare și tremur mai rău ca la prima întâlnire cu Mediterana.
Lăsăm în urmă Gibraltarul, aproape că nici nu vreau să‑l văd, bietul pietroi… La un moment dat începe să se vadă ceva ca o dâră de fum. Mă uit neîncrezătoare și întreb din priviri. Da, e Africa! Munții Atlas! Inima mi s‑a mutat în creier, pe care‑l simt pulsând ca o meduză. Deci poate fi adevărat. Este acolo, în fața mea, din ce în ce mai aproape. Nu sunt în stare să filmez, Wulf îmi ia camera din mână, filmează, face fotografii și, din când în când, se uită la mine cu îngrijorare de parcă s‑ar teme să nu mă dezintegrez.
Oamenii sunt calmi, vorbesc între ei ca și cum nu s‑ar întâmpla nimic deosebit. Rușii au plecat de pe punte la o bere în restaurantul vaporului. Treaba lor, dar nu e frumos. Oameni buni! Acolo, adică aici, e AFRICA! Jurământul că primul drum îl voi face în Africa a putut, în cele din urmă, să fie respectat.
Ce importanță are că nu stăm în Ceuta decât trei sferturi de oră, ce importanță are că nu e nici urmă de junglă cu tigri, lei și pantere, neapărat toate la un loc? Sunt aici, și de acum încolo sunt sigură că într‑o zi voi reveni pentru mai multă vreme. Nu mai este decât o problemă de timp.
Nu plec fără două pietricele culese dintr‑un rond de flori și palmieri și un cactus cumpărat în goană dintr‑o dugheană. Nimeni nu poate fi mai fericit decât mine. Mulțumesc!
Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee, de Carmen Strungaru, Ed. Trei, 2023, În afara colecțiilor
Scrie un comentariu