O carte nostalgică şi melancolică, de o sensibilitate rară, Adio, fantasme este povestea unei întoarceri şi a unei eliberări de traumele trecutului. Revenită în oraşul ei natal, Messina, pentru a-şi ajuta mama la renovarea locuinţei, Ida Laquidara retrăieşte în memorie toate despărţirile dinaintea plecării ei definitive la Roma – tatăl dispărut misterios în urmă cu douăzeci şi trei de ani, dar niciodată uitat, înflăcărata prietenie adolescentină cu Sara, destrămată pe nesimţite, conflictele cu mama ei. Toate poverile sufleteşti ale Idei o copleşesc cu o forţă reînnoită şi o împing să înfrunte în sfârşit realitatea. În calea Idei apare şi tânărul Nikos, un meşter de origine greacă ce lucrează la renovarea apartamentului familiei şi care ascunde el însuşi trauma unei iubiri pierdute. Iar acum, când casa copilăriei şi adolescenţei o asaltează cu fantomele ei, Ida trebuie să găsească o modalitate de a-şi trăi viaţa mai departe, rupând vraja ce o ţine legată de peste două decenii.
„Un tată decide să plece pentru totdeauna. Şi dispariţia sa voluntară subminează viaţa fiicei lui chiar mai mult decât moartea... Nadia Terranova ştie să descrie durerea cu precizia chirurgicală a celor care o cunosc. Şi nu se mai teme de ea.” (la Repubblica)
„O carte cathartică atât pentru autoare, cât şi pentru cititori, prin puterea sa de-a da viaţă fantasmelor, tuturor fantasmelor, nu doar celor personale, scrisă într-un limbaj evocator, superb în concreteţea sa.” (RAI Cultura)
„În timp ce scriam romanul, m-am întrebat dacă sunt fantasme de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, dar mi-am dat seama că nu există aşa ceva, că nu poţi spune adio la nimic. Trebuie doar să le înfrunţi şi să retrăieşti relaţia cu ele într-un mod diferit. Căci până la urmă timpul nu vindecă nimic, timpul pur şi simplu trece.” (Nadia Terranova)
Nadia Terranova s-a născut la Messina în 1978. A absolvit Facultatea de Filosofie la Universitatea din Messina, iar ulterior a obţinut un doctorat în istorie modernă la Universitatea din Catania. Primul ei roman, Gli anni al contrario (2015), a fost distins cu Premiul Bagutta pentru debut, Premiul Brancati şi The Bridge Book Award. În 2018 a publicat romanul Adio, fantasme, care a fost nominalizat la Premiul Strega şi a câştigat distincţiile Martoglio, Città del Libro şi Alassio Centolibri. În 2020 Terranova a publicat un volum de proză scurtă intitulat Come una storia d’amore. A scris mai multe cărţi pentru copii, printre care Bruno. Il bambino che imparò a volare (2012), Casca il mondo (2016) şi Omero è stato qui (2019). Scriitoarea s-a stabilit în 2013 la Roma, unde locuieşte şi în prezent. Are rubrici permanente la diferite cotidiene şi reviste literare, colaborează la realizarea unor emisiuni radiofonice, iar scrierile ei sunt traduse în numeroase ţări.
Adio, fantasme, de Nadia Terranova (fragment)
Într-o dimineață de pe la jumătatea lunii septembrie, mama m-a sunat să mă anunțe că în cîteva zile vor începe reparațiile la acoperișul locuinței noastre. Chiar așa a spus: noastre. Dar eu aveam deja de mult timp, într-un alt oraș, o altă locuință căreia să-i port de grijă, o locuință închiriată de mine împreună cu o altă persoană. O locuință pe care s-o numesc „a noastră” nu mai exista, eticheta aia se desprinsese cînd plecasem, iar în anii următori îi ștersesem amintirea cu o violență scrupuloasă. Da, știam că acoperișul se prăbușea – începuse să se prăbușească încă de la nașterea mea, în tot timpul cît locuisem acolo nu făcuse altceva decît să se fărîmițeze și să cadă sub formă de pulbere și moloz –, dar nu eram în nici un fel responsabilă de asta, nu avem nici o vină pentru lucrurile pe care nu vrem să le moștenim și pe care deja le-am repudiat. Scriam pentru un post de radio povești adevărate ficționale, care deveniseră neașteptat de populare, aveam un bărbat, un loc de muncă, un oraș diferit, seri noi și un alt timp.
Mama mi-a spus că fusese mereu nevoită să se ocupe de fiecare problemă de una singură, apartamentul era o povară pe umerii ei, de-acum obosise, să refacă acoperișul, care era plat și placat cu gresie și ținea loc și de terasă, ar fi fost ultima ei formă de generozitate, pentru că în mod sigur nu putea scoate locuința pe piață, așa ciuruită cum era, înainte să cumpere una mai mică și mai solidă. A spus că avea să repare cu o firmă hăurile săpate de vremea rea, de izolația proastă și de vechile modificări făcute de vecini, timp în care în locuința noastră – și a repetat: a noastră –, sub acoperiș, sub picioarele și munca meșterilor, ea și cu mine vom tria mobile, ustensile și cărți, ca să începem s-o golim. Nu voia ca într-o bună zi să-i reproșez că dăduse lucrurile mele, trebuia să mă întorc și să aleg ce nu doream să țin.
M-am gîndit că o să-mi fie ușor, pentru că, în afară de o cutie de metal păstrată pe fundul unui sertar, nu îmi doream nimic.
Mi-am pregătit o valiză cu cîteva haine și niște lenjerie și mi-am cumpărat online un bilet de tren pentru a doua zi. Urma să privesc de la fereastră lunga porțiune de mare de pe liniile ferate calabreze, pînă la Villa San Giovanni, iar de acolo aveam să iau vaporul spre Messina ca să ajung la mama și să-i ofer ajutorul pe care mi-l cerea.
În noaptea aceea am visat că mă înec.
Piciorul soțului meu, sprijinit de glezna mea, încălzea patul și la un moment dat, din aerul călduț de sub așternuturi, am început să intru în apă.
Mergeam ca și cum aș fi știut unde mă duc și apa îmi răcorea gleznele, pulpele, genunchii, apoi coapsele, șoldurile, burta, pieptul și umerii, apoi bărbia și gura, iar apoi, tocmai cînd încercam să vorbesc, dispăream înghițită de un val. Cu o clipă înainte mă plimbam, o clipă mai tîrziu mă înecam. Nu mi se încețoșa privirea și nu-mi pierdeam puterile, doar se întîmpla asta, că într-o clipită intram în mare și corpul meu nu mai exista.
M-am trezit și m-am ridicat în capul oaselor. L-am strigat în șoaptă pe Pietro, soțul meu, nu pentru că aveam nevoie de el, ci pentru că-mi doream să fie și el părtaș la faptul că era cît pe ce să mor. Moartea mea mi se părea importantă și voiam să fie martor la ea. Aveam brațele și subsuorile transpirate, sudoare pe frunte și pe umeri, el m-a prins de un cot, s-a chinuit să deschidă ochii și s-a ridicat în capul oaselor lîngă mine. Nu ne puteam spune nimic care să-mi aducă vreo consolare și am simțit că nu-i pot împărtăși nici impedimentul, nici frica din visul meu.
Adio, fantasme, de Nadia Terranova, Editura Polirom, 2020, trad. Cerasela Barbone, col. „Biblioteca Polirom”
Scrie un comentariu