• „Corecția face mult, dar încurajarea face și mai mult” - J.W. Goethe

Una dintre poveștile pe care America le iubește, despre „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, de Joël Dicker

Una dintre poveștile pe care America le iubește, despre „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, de Joël Dicker

Revelația anului editorial 2012 în Franța (a primit, printre altele, Marele Premiu al Academiei Franceze) Adevărul despre cazul Harry Quebert este povestea unei mari iubiri, a unei frumoase prietenii și, așa cum stă bine unui roman polițist de succes, a unei odioase crime. O poveste despre maturizare, despre ambiție nemăsurată și teama de eșec, despre ipocrizia „bunilor americani” și despre felul în care ne lăsăm devorați de societatea de consum, dar și despre frumusețea luptei pentru un vis, despre curajul de a ne înfrunta temerile și lașitățile, despre puterea vindecătoare a literaturii.

 

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe președinte, sexul și America

 

O crimă, rămasă nerezolvată timp de 33 de ani, tulbură apele în orășelul Aurora din Noua Anglie („un loc atât de liniștit, încât te crezi la adăpost de orice”, „o Americă în Americă”). Principalul suspect este un bărbat trecut de șaizeci de ani, Harry Quebert, profesor universitar de literatură și scriitor-cult al Americii, al cărui roman Originile răului fusese considerat timp de 30 de ani, o capodoperă. Dorind să-și ajute prietenul și mentorul, mai tânărul scriitor Marcus Goldman pornește o anchetă pe cont propriu pentru a descoperi „adevărul despre cazul Harry Quebert”.

Povestea unei iubiri imposibile, capodopera lui Quebert se întoarce împotriva sa în momentul în care publicul descoperă că a pornit chiar de la relația pe care scriitorul o avusese la 30 și ceva de ani cu o adolescentă de 15, Nola Kellergan. Iar ceea ce poate fi acceptat în literatură, este, evident, nepermis în viața reală. Din multe puncte de vedere trimiterile la Lolita lui Nabokov sunt evidente (nimfeta minoră, asemănarea de nume – Lola, Nola –, acuzația de crimă, confesiunea din închisoare etc.), însă aceasta e doar una dintre pistele de interpretare ale acestui roman care mie mi s-a părut bine scris, surprinzător și destul de complex.

Pe măsură ce informațiile despre crimă se înmulțesc (cu multe, multe răsturnări de situație, unele cusute cu ață albă, altele ceva mai subtile și mai neașteptate), ies la suprafață și alte teme profunde ale cărții: ipocrizia din spatele puritanismului „adevăraților americani și bunilor creștini”, eterna discuție despre moralitatea în artă (este arta morală?, se poate interpreta opera pornind de la viața omului care a scris-o?), marketingul agresiv și cinismul editorilor contemporani care transformă creația artistică într-un bun de consum și pentru care adevărul faptelor este complet irelevant, tot ceea ce contează fiind doar cifrele de vânzări.

Într-un mod subtil și nu prea, Dicker critică destul de dur societatea americană. Romanul-cult al lui Quebert pare scris de doi adolescenți îndrăgostiți (care vorbesc de iubiri imposibile, cuvinte eterne, îngerași, inimi pure și dragoste infinită), biserica unde pastorul Kellergan, tatăl Nolei, încetează să mai predice după moartea ei, este transformată într-un McDonalds, editorii manipulează cu abilitate publicul cititor și transformă piața editorială într-o piață de consum, iar „bunii americani” sunt mereu obligați să-și regândească valorile (dacă e prins cu pantalonii în vine, mai este Clinton puternicul nostru președinte? dacă autorul a avut o relație cu o minoră, ce trebuie să credem de acum înainte despre cartea sa?)

 

Box și creative writing

 

Paralel cu desfășurarea anchetei, fiecare nou capitol începe cu fragmente de vechi discuții între Harry și Marcus, sfaturi de viață și de scriere, discuții pe care cel din urmă le-a notat și păstrat cu grijă, ca pe un fel de moștenire spirituală. Între Harry și Marcus este o foarte frumoasă relație discipol-maestru, ceea ce face ca romanul să fie și unul al devenirii, al maturizării, al asumării de sine. Surprinzătoare și originale, sfaturile lui Harry sunt un fel de curs de creative writing ne-canonic, iar cel mai important dintre toate este că secretul pentru a deveni un scriitor bun e unul singur: să nu renunți niciodată.  

 

– Și cum știi că ești scriitor, Harry?

– Nimeni nu știe că este scriitor. Ceilalți sunt cei care-i spun.

 

– Dacă nu ai curajul să alergi prin ploaie, nu vei avea nici curajul să scrii o carte.

 – Este tot unul dintre sfaturile tale faimoase?

– Da. Și este un sfat care se aplică tuturor personajelor care trăiesc în ființa ta: bărbatul, boxerul și scriitorul. Dacă într-o zi ai îndoieli asupra aceea ce ești în curs să faci, haide, aleargă. Aleargă până-ți pierzi mințile: vei simți cum se naște în tine furia de a învinge.

 

– În fond, Harry, cum devii scriitor?

– Fără să renunți niciodată. Știi, Marcus, libertatea, aspirația la libertate este un război în sine. Trăim într-o societate de funcționari de birou resemnați și trebuie, ca să ieșim din pasa asta proastă, să ne luptăm în același timp cu noi înșine și cu lumea întreagă. Libertatea este o luptă pe care o ducem în fiecare clipă și de care nu suntem pe deplin conștienți. Nu mă voi resemna niciodată.

 

…boala scriitorilor, Marcus, nu este aceea de a nu putea să scrii: este aceea de a nu mai vrea să scrii, dar a fi incapabil să te oprești.

 

Cuvintele le aparțin tuturor, până când vei fi capabil să ți le însușești. E ceea ce definește un scriitor. Și vei vedea, Marcus, unii vor vrea să te facă să crezi că o carte este o legătură între cuvinte, dar e fals: e de fapt vorba despre o legătură între oameni.

 

Lovește în sacul ăsta, Marcus. Lovește-l ca și cum toată viața ta ar depinde de asta. Trebuie să boxezi ca și cum ai scrie și să scrii ca și cum ai boxa: trebuie să dai tot ce ai în tine pentru că fiecare meci, ca și fiecare carte pot fi ultimele.

 

O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreți că ai terminat-o.

 

Am citit cu plăcere Adevărul despre cazul Harry Quebert în 2013 când a fost tradus în română și l-am recitit cu plăcere acum câteva zile ca să fiu pregătită pentru discuțiile la clubul de carte la care mă duc o dată pe lună (Books, tea & more. Club de carte lunar). Iar discuțiile au fost cât se poate de aprinse. Pentru că se pare că romanul lui Joël Dicker este unul pe care ori îl detești ori îți place la nebunie. Scorul a fost de 5 la 5, însă discuțiile au fost aprinse. Pe cât de mirată eram eu să descopăr că sunt persoane care consideră că, de la un cap la altul, cartea este complet artificială și neconvingătoare, pe atât erau de mirate acele persoane să mă audă vorbind despre cât de mult mi-a plăcut și cât de interesantă mi se pare. Nu a existat remiză, nu am căzut la nici un armistițiu, am conchis doar că e o treabă care ține de gusturi literare și fiecare a respectat părerea celuilalt, dar fără a se lăsa convins smiley

 

La invitația Editurii Trei, Joël Dicker a fost în 2013 în România să-și lanseze cartea, ocazie cu care a dat mai multe interviuri:

Mihaela Frank, Joël Dicker: Succesul vine pe neașteptate (Elle, 04.10.2013)

Virginia Costeschi, Joël Dicker: Am vrut să scriu mai mult despre relația interioară dintre Nola și Harry (BookMag, 15.08.2013)

Adina Dinițoiu, Joël Dicker: America e o temă care a scăpat multă vreme din vedere literaturii franceze (Observator cultural, 01.06.2013)

Karin Budrugeac, Joël Dicker: Femeile sunt mai puternice decât bărbaţii (Sub 25, 24.05.2013)

Pe Infocarte.ro găsiți mai multe interviuri și recenzii ale cărții.

Adevărul despre cazul Harry Quebert, de Joël Dicker​, Ed. Trei, 2013, trad. Ana Antonescu, col. „Fiction Connection”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Un roman istoric ce pare o distopie, despre „Într-o noapte de iarnă”, de Simon Sebag Montefiore

Eu am citit pe nerăsuflate cartea asta și cred că e potrivită mai ales pentru cei care nu au citit foarte multă istorie, dar ar vrea să cunoască mai bine perioada modernă și contemporană. Stilul e lejer, se citește ușor, iar detaliile istorice nu încarcă inutil acțiunea, din contră, o fac mai interesantă. Thriller istoric și roman de dragoste totodată prezintă atmosfera din Rusia lui Stalin în primele luni după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa.

Cine are puterea în iubire?, despre „Pasiune pură”, de Lena Andersson

Subtil și complex în același timp, extrem de bine scris, „Pasiune pură” este un roman care te pune bine pe gânduri. Nu e o carte ușoară, nu e nici comodă, e ușor de citit, dar greu de înțeles. E o carte care nu se epuizează într-o singură lectură și care se cere nu citită, ci recitită.

„O noapte, Marcovici”, de Ayelet Gundar-Goshen (fragment în avanpremieră)

Fragmente în avanpremieră din romanul de debut „O noapte, Marcovici”, de Ayelet Gundar-Goshen.

3 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Georgiana 28-01-2015 21:22

    Ei, atunci poate ajung si eu la ea anul asta. Desi lista mea de dorinte tot creste si nu mai stiu incotro sa ma intreb.

    Raspunde
  2. Georgiana 28-08-2014 10:03

    Eu nu m-am putut hotari daca sa citesc aceasta carte sau nu, tocmai pentru ca am vazut multe opinii pro si multe contra. Dar cine stie, poate in curand...Lorelleihttp://lorellei93.wordpress.com/

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 28-08-2014 11:41

    Sincer, eu am fost tare uimită când am văzut că au fost oameni cărora nu le-a plăcut romanul. În general, la recitire reușești să vezi punctele slabe și nu orice care rezistă la recitit. Însă mi-a plăcut la fel de mult și a doua lectură. E clar o chestiune de gusturi literare. Însă a fost o seară tare animată la club. Ne-am distrat copios contrazicându-ne într-una. Măcar e o carte care naște pasiuni extreme :)