• „Trebuie să vă obișnuiți cu viața și să învățați să râdeți” - W.A. Mozart

Abaterea necesară – „Clinamen: Cum a început Renașterea”, de Stephen Greenblatt

Abaterea necesară – „Clinamen: Cum a început Renașterea”, de Stephen Greenblatt

În ciuda titlului neobișnuit care poate deruta cititorul, volumul Clinamen: Cum a început Renașterea al americanului Stephen Greenblatt este o carte care se citește ușor și cu mult interes. Reputat shakespereolog, întemeietor al „noului istorism”, Greenblatt este, în egală măsură, un documentarist atent și un povestitor desăvârșit, ceea ce face ca volumul lui să poată fi citit nu doar ca o foarte bună carte de istorie, ci și ca un thriller cu toate ingredientele succesului: suspans, intrigi de curte, răsturnări de situație și un erou medieval… mai puțin obișnuit. În Clinamen avem povestea unei cărți și a unui autor care, numai datorită întâmplării, au reușit să scape de ceea ce medievalii numeau damnatio memoriae, o pedeapsă ce presupunea eliminarea din biblioteci și din circuitul cultural și care era aplicată tuturor volumelor aflate în contradicție cu morala și dogma creștină. Iar această „întâmplare” a fost decizia eroului lui Greenblatt de a pleca pe drumuri necunoscute în căutarea unei cărți pe care nu o căuta, dar pe care a fost foarte bine că a găsit-o:

Poggio Bracciolini a fost un căutător de cărți, probabil cel mai mare dintr-o epocă obsedată de detectarea și recuperarea moștenirii lumii antice. În mod obișnuit, găsirea unei cărți pierdute nu reprezintă un lucru uimitor, dar în spatele momentului singular de care vorbim s-au aflat arestarea și încarcerarea unui Papă, arderea unor eretici și o mare explozie culturală a interesului pentru Antichitatea păgână. Actul descoperirii a satisfăcut pasiunea de o viață a unui strălucit căutător de cărți. Iar acest căutător de cărți, fără să aibă nici cea mai mică intenție și fără să-și dea seama vreodată, a devenit mijlocitorul modernității.

 

„O poveste despre cum a deviat lumea de la cursul său obișnuit…”

Povestea începe în 1417 într-o mănăstire germană, probabil Fulda, deși nu se știe cu exactitate, când un umanist italian, Poggio Bracciolini, descoperă un manuscris considerat de mult pierdut și care avea să stea la baza gândirii moderne: De rerum natura, de Titus Lucretius Carus (trad. rom. Poemul naturii, D. Murărașu). Scris în secolul I e.n., poemul lui Lucrețiu dădea glas unei filozofii, epicureismul, ce a fost tratată drept periculoasă, din motive diferite, atât de societatea greco-romană, cât și de cea creștină. Considerând principiul plăcerii ca stând la baza vieții, un principiu înțeles nu în sens hedonist cum au lăsat să se înțeleagă detractorii săi, ci în sensul că omul trebuie să renunțe la temerile induse de religie, de moarte, de regulile sociale, pentru a începe să cunoască lumea așa cum e și să se bucure de ea, filozofia lui Epicur era scandaloasă atât pentru societatea greacă, cât și pentru „cetatea lui Dumnezeu”.  Potrivit epicurienilor, scopul filozofiei este să-i ajute pe oameni să afle fericirea. Însă nu este vorba de o fericire materială, ci de una care vizează seninătatea sufletului și armonia, o anumită stare de împăcare și de calm sufletesc, numită ataraxia (conceptul ne este nouă foarte familiar din Glossa lui Eminescu, care exprimă foarte bine genul acesta de renunțare pe care-l căutau adepții lui Epicur).

Lucrețiu promova un sentiment de eliberare și puterea de a înfrunta ceea ce păruse cândva atât de amenințător. Ceea ce ființele umane pot și trebuie să facă, este să-și învingă temerile, să accepte faptul că ei înșiși, la fel ca toate lucrurile care-i înconjoară, sunt trecători și să îmbrățișeze frumusețea și plăcerile lumii.

Cunoașterea pe înțelesul tuturor, ideea conform căreia întregul Univers este creat din particule invizibile și eterne, atomii, aflate în mișcare într-un vid infinit, o mișcare ce nu este controlată de nici un creator, principiul abaterii aflat la originea vieții (conceptul de clinamen, introdus se pare de Epicur, dar regăsit doar în scrierea lui Lucrețiu, reprezintă abaterea atomilor de la traiectoria lor, abatere ce permite nașterea vieții și lasă loc, într-o lume în care nimic nu poate fi controlat, libertății și liberului arbitru), faptul că moartea nu înseamnă nimic pentru om (celebrul paradox al lui Epicur: moartea este doar o închipuire, pentru că ea nu există cât timp existăm noi și, atunci când vine, noi deja nu mai suntem, deci nu ne mai poate afecta), toate propovăduiau o prea mare libertate a omului în raport cu toate instituțiile puterii (statul și religia, în principal). Pentru omul modern toate acestea nu mai reprezintă de mult o noutate, însă faptul că asemenea idei au fost exprimate acum mai bine de 2000 de ani este, într-adevăr, uimitor.

Potrivit lui Lucrețiu, materia Universului constă dintr-un număr infinit de atomi care se mișcă aleatoriu în spațiu, la fel ca particulele de praf în lumina soarelui, lovindu-se, agățându-se una de cealaltă, formând structuri complexe și apoi despărțindu-se din nou, într-un neîntrerupt proces de creație și distrugere. (…) Nu există un proiect general, un arhitect divin sau un plan inteligent. (…) Evoluția este aleatorie, deși în cazul organismelor vii ea implică un principiu al selecției naturale.

Intrat în bibliotecile Renașterii, poemul lui Lucrețiu se alătură unui anumite mișcări culturale de „afirmare glorioasă a vitalității”, din care făceau parte operele lui Alberti, Michelangelo, Rafael, Ariosto, Montaigne, Cervantes și mulți alți artiști și scriitori, iar unele dintre cele mai frumoase expresii ale acestei mutații culturale (caracterizată atât de renașterea interesului pentru Antichitatea păgână, cât și de o „întreagă viziune a unei lumi în mișcare, a cărei efemeritate, energie erotică și schimbare neîntreruptă, fără a-i reduce importanța, îi sporesc frumusețea”), inspirate direct din poemul lui Lucrețiu, sunt chiar două dintre cele mai celebre tablouri ale lui Sandro Botticelli, Nașterea lui Venus și Primavera.

O îmbrățișare la fel de largă a frumuseții și plăcerii – care cuprinde, într-un fel, deopotrivă moartea și viața, dispariția și creația – caracterizează reflecțiile neobosite ale lui Montaigne asupra materiei în mișcare, cronica cavalerului nebun făcută de Cervantes, picturile lui Michelangelo reprezentând pielea jupuită de pe trup, desenele cu vârtejuri de apă ale lui Leonardo, atenția plină de afecțiune pe care o acorda Caravaggio tălpilor murdare ale lui Cristos.

Urmărind legăturile fine dintre opere aparținând unor perioade diferite, dintre evenimente aparent fără nimic în comun, dintre oameni care, teoretic, nu s-au întâlnit niciodată, dar care, practic, se regăsesc a fi, peste secole, înrudiți pe același tărâm al culturii și al frumosului, prin tot acest efort recuperator Greenblatt pare a dori să găsească resorturile din spatele marilor mutații culturale. Și, spre deosebire de marile imagini ale schimbării oferite de istorici și artiști imaginației populare („căderea” Bastiliei, „descoperirea” Americii, imaginea lui Newton sub un măr având revelația gravitației etc.), în viziunea lui abaterile care determină marile schimbări de paradigmă sunt mult mai puțin vizibile, mai puțin impunătoare, însă la fel de puternice. În cazul său, este vorba de „imaginea” un omuleț care, într-o zi, a găsit, cu totul întâmplător, un manuscris care i s-a părut interesant și a cerut să-i fie copiat.

Conținând un poem antic cunoscut doar din aluzii, în opinia istoricului american, manuscrisul acesta a stat la baza înțelegerii moderne a lumii. Însă, oricât de frumoasă și convingătoare ar fi argumentația lui, este destul de greu de crezut că nașterea gândirii critice moderne este, în exclusivitate, tributară poemului lui Lucrețiu. Cel mai probabil acest poem a confirmat și dezvoltat o tendință deja prezentă în spiritul epocii (același spirit care l-a făcut pe Poggio să prefere slujbei comode de scriptor o existență nesigură pe drumuri necunoscute în căutarea comorilor uitate ale lumii antice). Găsit cu câteva sute de ani înainte, Lucrețiu nu ar fi avut același impact cultural, întrucât lumea nu ar fi fost pregătită să-l asculte. Pe de altă parte, Poggio însuși nu și-ar fi avut locul într-o astfel de lume. Putem spune, de fapt, că Lucrețiu a (re)apărut la timpul potrivit, în timp ce Poggio însuși este un produs al acestui timp care îl „aștepta” pe Lucrețiu.

 

Abatere și libertate

Lucrare istorică foarte bine documentată și argumentată, Clinamen este, de fapt, alcătuită ca o poveste foarte frumos spusă sau, cum spunea dl Andrei Cornea la lansarea volumului, „un mod de a vorbi despre lucruri savante în mod agreabil”. Construită într-un mod simplu, organic, istorisirea lui Greenblatt arată continuitatea dintre perioade de timp pe care programa școlară ni le-a delimitat clar: Antichitate, Ev Mediu, Renaștere… Înțelegi, astfel, că diferențele între aceste perioade există doar pentru noi, pentru oamenii de atunci, însă, schimbările nu erau vizibile, alunecările nu erau percepute ca atare. Urmărind destinul volumului lui Lucrețiu, autorul american ne poartă prin grădinile în care filozofii greci își expuneau concepțiile despre lume, printre rafturile bibliotecii din Alexandria, prin vilele romanilor cultivați de la Pompei și Herculanum, dar și prin scriptoriile mănăstirilor creștine, rămase timp de sute de ani singurele avanposturi ale culturii, sau prin hățișul intrigilor curții papale („Fabrica de minciuni”, cum o numește Poggio într-o satiră). Un scurt pasaj referitor la spațiile dedicate culturii în lumea antică și în cea medievală mi s-a părut a fi deosebit de interesant și de grăitor referitor la diferențele dintre aceste lumi:

Zidurile înalte care îngrădeau viața mentală a călugărilor – impunerea tăcerii, interzicerea întrebărilor, pedepsirea oricărei dezbateri prin pălmuire sau lovituri de bici – erau menite să afirme cu claritate că aceste comunități pioase erau opusul academiilor filozofice ale Greciei sau Romei, locuri care prosperaseră tocmai datorită spiritului de contradicție și care cultivaseră o curiozitate vastă și neobosită.

Citind cartea nu te poți sustrage unei anumite nostalgii, unei evidente păreri de rău după toată cultura Antichității clasice, după toată acea bogăție de gândire, acum în mare parte pierdută, dar care a marcat și format conștiința modernă și, mai ales o anumită perioadă cuprinsă între secolele I î.e.n. și II e.n. în care omul, după cum spune Gustave Flaubert într-una dintre scrisorile sale, a fost cu desăvârșire liber: „Exact când zeii încetaseră să existe, și Isus nu venise încă, a existat un moment unic în istorie, între Cicero și Marc Aureliu, când omul a rămas singur cu el însuși”. Este evidentă în carte o anumită dezaprobare la adresa fanatismului creștin din primele secole de după Cristos, a acelui fanatism orb care a distrus biblioteca din Alexandria și Serapeionul, a condamnat-o la o moarte în chinuri pe minunata Hypatia, a permis distrugerea și îngroparea în uitare a numeroaselor opere ale cunoașterii antice, a înlocuit o cultură intelectuală bazată pe deschidere și dialog cu una în care curiozitatea și dezbaterea în contradictoriu erau condamnate și pedepsite:

Asasinarea Hypatiei reprezintă mai mult decât sfârșitul tragic al unei femei remarcabile, marcând efectiv prăbușirea vieții intelectuale alexandrine și reprezentând totodată dangătul funebru pentru întreaga tradiție intelectuală aflată la baza textului pe care Poggio avea să-l recupereze multe secole mai târziu.

După secole întregi de izolare, de „crede și nu cerceta” (cum spunea Tertulian, unul dintre Părinții Bisericii, „Noi, însă, nu mai avem nevoie de curiozitate după Isus Cristos și nici de cercetare în afară de Evanghelie”), de teamă și ignoranță, ceva se schimbă. Atomii lui Epicur se abat încă o dată de la traiectoria lor, iar viața, înțeleasă ca libertate, ca deviație, ca ieșire din normă, e posibilă iar:

Ceva s-a întâmplat în Renaștere, iar acest lucru a demolat constrângerile care fuseseră construite secole de-a rândul în jurul curiozității, dorinței, individualității, concentrării asupra lumii materiale și nevoilor trupului. După cum se știe, mutația culturală e greu de definit, iar semnificația sa a fost contestată cu înverșunare. Dar ea poate să fie destul de ușor de intuit dacă ne uităm, odată ajunși în Siena, la pictura lui Duccio, Maestà, reprezentând-o pe Fecioară pe tron și apoi, în Florența, la Primavera lui Botticelli, o pictură care, nu întâmplător, a fost influențată de poemul De rerum natura.

Stephen Greenblatt nu face nici un efort pentru a-și ascunde admirația nemărginită pentru umaniștii secolelor XIV-XV care, pe urmele lui Petrarca, făceau din recuperarea moștenirii antice țelul propriei vieți. Cu ajutorul lor,

cărțile care ieșiseră din circulație și zăceau în bibliotecile din Germania erau astfel transformate în oameni înțelepți care muriseră și ale căror suflete fuseseră încarcerate în lumea cealaltă; Poggio, cinicul secretar în serviciul unui Papă renumit prin caracterul său corupt, era văzut de prietenii săi ca un erou cultural, un tămăduitor magic care reasambla și reanima trupul sfâșiat și mutilat al Antichității.

După un periplu antic și medieval în căutarea urmelor lui Lucrețiu, istoricul american continuă să urmărească destinul poemului în opera gânditorilor renascentiști și moderni. De la eternul dușman al lui Poggio, Lorenzo Valla, la Marsilio Ficino și Niccollò Machiavelli, până la Giordano Bruno, Thomas Morus, Ben Jonson, Montaigne, Galileo Galilei sau Thomas Jefferson și Declarația de independență, Greenblatt urmărește printre rânduri referințele la opera marelui poet antic. Amintind de Numele trandafirului al lui Umberto Eco, Clinamen ne face, încă o dată, să ne întrebăm cum ar fi arătat lumea noastră dacă anumite opere, pentru totdeauna pierdute, ar fi supraviețuit: tragediile pierdute ale marilor dramaturgi antici, Comedia lui Aristotel, scrierile lui Democrit sau Leucip, codicele mayașe și multe, multe altele.

Pentru o vizualizare mai bună a epocilor pe care istoricul american le analizează vă sugerez să vedeți, sau să revedeți, două filme ce redau foarte bine atmosfera acestora: Agora (2009, în regia lui Alejandro Amenábar) și Numele trandafirului, după romanul lui Eco (1986, în regia lui Jean-Jacques Annaud). În timp ce primul surprinde foarte bine contrastul dintre cultura elenistică și noua cultură creștină (oferind prin interpretarea minunată a lui Rachel Weisz și, probabil, singurul chip sub care ne-o vom aminti pe Hypatia), cel de-al doilea ne introduce în lumea închisă a bibliotecilor și scriptoriilor medievale, iar Sean Connery ne poate ajuta să ni-l închipuim pe Poggio răscolind maldărele de manuscrise în speranța de a salva de la uitare fărâme ale gândirii antice.

Pentru mine Clinamen a fost o lectură deosebit de plăcută, una dintre cele mai frumoase cărți de istorie medievală pe care le-am citit. Cred că va plăcea în mod sigur filologilor și bibliofililor, dar nu numai. Este o carte pe care orice cititor pasionat ar trebui s-o citească pentru că, dincolo de excursul istoric deosebit de interesant, Stephen Greenblatt vorbește, de fapt, despre aceeași mare pasiune care ne consumă pe toți, iubirea pentru cărți, dar și despre felul în care o poveste spusă frumos poate schimba lumea.

Clinamen: cum a început Renaşterea, de Stephen Greenblatt, Ed. Humanitas, 2013, trad. Adina Avramescu, col. „Istorie”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 27 februarie 2014)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Marea probă a iubirii: momentul banal, dar crucial, al micului-dejun, despre „Și dacă dragostea ar dăinui”, de Alain Finkielkraut

Cele patru eseuri ale lui Alain Finkielkraut din volumul „Și dacă dragostea ar dăinui” pornesc de la întrebarea „Ce ne-a adus libertatea de a face alegeri în iubire?”. Suntem mai fericiți, noi, ca oameni moderni, având libertatea de a alege pe cine, cum și când iubim (eseul se referă exclusiv la lumea occidentală)?

„Amurgul Evului Mediu”, de Johan Huizinga (fragment în avanpremieră)

„Amurgul Evului Mediu”, de Johan Huizinga, este un studiu clasic despre artă, viață și gândirea din Franța și Țările de Jos în secolele al XIV-lea și al XV-lea și una dintre cele mai pătrunzătoare analize ale perioadei medievale.

Eroi incomozi, despre „La revedere acolo sus”, de Pierre Lemaitre

O combinație extrem de reușită între roman polițist, roman istoric și roman psihologic, La revedere acolo sus este, totodată, povestea unei lumi în derivă și a unei emoționante prietenii între doi bărbați.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu