• „…eu gândesc că frumos este ceea ce este iubit” - Sappho

Între caracterul aprig al vieții și viața în culorile basmului: 3 cărți despre Evul Mediu

Între caracterul aprig al vieții și viața în culorile basmului: 3 cărți despre Evul Mediu

În ultima perioadă au apărut la noi câteva cărți ce au ca subiect Evul Mediu și am fost uimită să constat că există un interes destul de mare al cititorilor pentru acest subiect. Pentru mine, Evul Mediu este o iubire mai veche, o fascinație care a început încă din primii ani de facultate, așa că eram obișnuită să „vânez” cărțile ce tratau acest subiect, însă m-am bucurat mult să văd că mai sunt și mulți alții care le așteptau cu nerăbdare. Așa că mi-am propus să scriu în acest articol în principal despre trei cărți recente, două reeditări și o carte nouă, pe tema Evului Mediu, cărți care au apărut în decurs de jumătate de an, începând din decembrie 2020. Este vorba despre, în ordinea apariției, Frica în Occident. Secolele XIV-XVIII. O cetate asediată, de Jean Delumeau (Editura Art, col. „Meridiane”), Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viață și de gândire din secolele al XIV-lea și al XV-lea în Franța și în Țările de Jos, de Johan Huizinga (Editura Pandora M, col. „Anansi. Mentor”) și Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie, de Georges Minois (Editura Nemira, col. „Orion”). Fiind un subiect așa de drag mie, evident că nu mă voi putea abține să nu divaghez și către alte cărți, dar pornim de la astea trei și vedem apoi unde ajungem.

Să vorbești despre Evul Mediu ar trebui să însemne, în primul rând, să delimitezi cronologic perioada la care această sintagmă face referire. Ceea ce nu e un lucru deloc ușor, întrucât există tot felul de divergențe printre istorici. Delimitarea tradițională ar fi cea de la căderea Romei (476), până la descoperirea Americii (1492) și e, probabil, cea mai folosită, deși sunt istorici care o contestă, precum celebrul medievist francez Jacques Le Goff care prelungea perioada medievală până în prima jumătate a secolului XIX când se consideră că începe Epoca Modernă, odată cu Revoluția Industrială (motivația lui fiind că în stilul de viață al oamenilor puține lucruri se schimbă în perioada renascentistă sau iluministă ca să justifice credința într-o perioadă nouă, Evul Mediu fiind o perioadă extrem de lungă între Antichitate și Epoca Modernă). De asemenea, menționez că am în vedere Evul Mediu specific Europei, mai cu seamă a celei Occidentale; aceeași perioadă în alte spații culturale are cu totul altă semnificație. Acestea fiind spuse, închei paranteza de delimitare istorică până ajung istoricii la un consens și mă limitez la a discuta câteva cărți dedicate subiectului. 

Frica în Occident. Secolele XIV-XVIII. O cetate asediată, de Jean Delumeau, prima dintre cele trei noi apariții pe care le am în vedere, este unul dintre volumele clasice referitoare la perioada medievală, Jean Delumeau fiind, alături de Jacques Le Goff, Georges Duby, Emmanuel Le Roy Ladurie, Marc Bloch, Lucien Febvre sau Michel Vovelle, unul dintre reprezentanții de marcă ai istoriei mentalităților și ai celebrei Școlii Annales care a stat la baza acestei noi discipline.

De ce e așa interesantă Frica în Occident? Păi nu doar că e interesantă, dar este și extrem de actuală întrucât Delumeau analizează niște mecanisme ale fricii care se pot activa (și au fost făcute) în numeroase contexte sociale și politice. O cetate asediată, subtitlul cărții, face referire la felul în care dihotomia „noi-ceilalți” și exacerbarea fricii de „ceilalți”, demonizarea și dezumanizarea lor naște țapi ispășitori a căror sacrificare dă un fals sentiment de siguranță și de comunitate celor care se regăsesc în sintagma „noi”. Și ăsta nu e un lucru care să se fi făcut doar în Evul Mediu, doar că analiza lui Delumeu se referă la această perioadă în care frica era omniprezentă sub multe și diferite forme specifice: de la frici iraționale (precum frica de strigoi, de vrăjitoare sau demoni), la frici născute din amenințări reale (ciuma, războiul, foametea, iminența morții - frici atât de familiare încât au fost portretizate subt chipul celor patru cavaleri ai Apocalipsei), până la frici „inventate” (teama de alteritate - evrei, musulmani, străini de orice fel, femei, sau frici eshatologice, născute din conștiința păcatului și dintr-o religie a vinovăției). 

Cartea prezintă, într-adevăr, o imagine destul de întunecată a Evului Mediu (Evul Întunecat, the Dark Ages indeed), după cum se vede bine chiar de pe copertă - un detaliu dintr-un tablou celebru al lui Peter Brueghel cel Bătrân, Dulle Griet (Nebuna Griet), o alegorie halucinantă specifică picturii din Țările de Jos, un subgen ai cărei cei mai de seamă reprezentanți au fost Bruegel cel Bătrân și Hieronymus Bosch. Însă cartea este, în același timp, și o excelentă analiză a mentalităților din numeroase puncte de vedere: sociologic, psihologic, literar sau antropologic. Ăsta este, de fapt, motivul pentru care istoria mentalităților este atât de interesantă, mai ales pentru cititorii pasionați: faptul că oferă o imagine caleidoscopică a lumii studiate pornind de la detalii pe care istoriografia tradițională nu obișnuia să le ia în seamă. După cum se vede din subtitlu (Secolele XIV-XVIII), cercetarea nu se limitează la acea delimitare tradițională a Evului Mediu, iar autorul, ca un veritabil istoric al religiilor ce este, nu se limitează nici la analiza fricii doar în perimetrul Europei creștine, dând exemple care privesc și alte civilizații și spații culturale.

Frica în Occident este o lucrare monumentală, clasică, iar în ediția de față cele două volume sunt unite, ceea ce o poate face să pară ușor înspăimântătoare pentru cititorii nespecializați, însă lucrarea este foarte bine organizată și permite lectura tematică, pe capitole. Nu e o carte pe care să fie neapărat nevoie s-o citești de la început către sfârșit, poți să începi cu temele care ți se par mai interesante și să continui așa. Notă: e foarte bine să ai și un creion la îndemână și, eventual, un carnețel de făcut notițe (valabil și pentru celelalte cărți din listă).  

A doua carte despre care voiam să scriu este Amurgul Evului Mediu, de Johan Huizinga, un alt studiu clasic al perioadei, dar unul care oferă o panoramă mai cuprinzătoare și care este, în primul rând, o poveste foarte frumos scrisă (Huizinga este, de asemenea, autorul unui alt studiu celebru de istorie a mentalităților pe care vi-l recomand cu drag, Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii). E posibil ca Amurgul Evului Mediu să fie chiar cea mai frumosă poveste despre Evul Mediu (chiar dacă nu le-am citit, încă, pe toate). E o carte care ajunsese legendară, până la ediția Anansi eu reușisem s-o citesc doar din exemplare împrumutate, de la prieteni sau biblioteci, visând mereu la un exemplar personal. Chiar mă hotărâsem prin vara anului trecut să iau ediția mai veche Univers (mult mai citibilă decât cea mai nouă de la Humanitas care era atât de strâns lipită încât abia se deschidea) când am văzut în catalogul de prezentare Anansi că subcolecția „Anansi. Mentor” va debuta chiar cu acest titlu. Vă imaginați bucuria. 

Pentru mine, începutul cărții are valoare de madlenă proustiană: 

Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără, toate întâmplările vieții aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Între suferință și bucurie, între nenorocire și fericire, distanța părea mai mare decât ne pare nouă; tot ceea ce se petrecea în viața omului era nemijlocit și absolut, așa cum bucuria și suferința mai sunt și azi în mintea copiilor. Orice eveniment din viață, orice fapt, era înconjurat de forme definite și expresive, era înălțat până la nivelul unui stil de viață rigid, neclintit. Lucrurile mari, nașterea, căsătoria, moartea, se aflau plasate, prin Sfintele Taine, în plină strălucire a misterului divin. Dar chiar și întâmplările mai mărunte: o acțiune, o călătorie, o vizită erau însoțite de o mie de binecuvântări, ceremonii, descântece, datini. 
Împotriva nenorocirilor și mizeriei exista mai puțină alinare decât acum, de aceea erau mai de temut și mai chinuitoare. Boala contrasta mai puternic cu sănătatea; frigul aspru și întunericul înfricoșător al iernii erau un rău real. Onorurile și bogăția erau gustate mai profund și mai cu lăcomie, căci contrastau și mai violent decât acum cu sărăcia lucie și cu starea ticăloasă. O șuba, un foc vesel în vatră, băutură și petrecerea și un pat moale, toate acestea mai erau încă degustate cu acea intensitate pe care nuvela engleză, poate, în descrierea plăcerii de viață, a mărturisit-o cea dintâi și a promovat-o cu cea mai mare însuflețire. Și, în același timp, toate lucrurile din viață se bucurau de o publicitate bătătoare la ochi și îngrozitoare. Leproșii își învârteau hârâitoarea și făceau procesiuni, cerșetorii se văicăreau în biserici și își etalau acolo infirmitățile. Fiecare clasa socială, fiecare ordin, fiecare meserie puteau fi recunoscute după îmbrăcăminte. Mai-marii nu se deplasau niciodată fără o etalare strălucitoare de arme și livrele care impuneau respect și stârneau invidie. Împărțirea dreptății, negustoria ambulantă, căsătoria și înmormântarea, toate se vesteau zgomotos, cu alaiuri, țipete, bocete și muzică. Îndrăgostitul purta semnul adoratei sale, meseriașii emblema breslei lor, partizanii culorile și blazoanele seniorului lor.

De la „caracterul aprig al vieții” (titlul primului capitol, sintagmă rămasă antologică pentru descrierea perioadei), la cavalerism și cortezia, imaginea idilică a vieții și cea înfricoșătoare a morții, formele de gândire și credință, arta și viața, imaginea și cuvântul, toate formele în care s-a manifestat viața medievală („patosul crâncen al vieții medievale”, după cum spune foarte nimenit autorul) sunt cuprinse și analizate de studiul lui Huizinga. Este, într-adevăr, o seducție a scriiturii care te fură (și poate te păcălește) la Huizinga, iar studiul lui poate să contribuie la fascinația romantică pentru această perioadă, întrucât e greu să reziști unor asemenea misticizări frumos formulate: 

Viața mai avea încă, în multe privințe, culorile basmului. (...)

Omul modern nu-și poate face, în general, o idee justă despre nestăvilita extravaganță și înflăcărare a temperamentului medieval. (...)

Viața era aprigă și pestriță, așa încât suporta ca mirosul de sânge și cel de trandafiri să se amestece. Între groaza cea mai cumplită și bucuria cea mai copilărească, între cruzimea înfiorătoare și înduioșarea de hohote de plâns, poporul își croiește drum, ca un uriaș cu cap de copil. Între renunțarea completă la toate bucuriile lumești și goana frenetică după bunuri și plăceri, între ura cea mai întunecată și bonomia cea mai zâmbitoare, poporul trăiește la extreme. (...)

Râsul acelor generații a murit, dar sincera lor plăcere de viață și bucuria lor nepăsătoare mai trăiește în cântecul și umorul popular. 

Însă, alături de viziunea idilică, istoricul prezintă și partea întunecată a acestui fascinant Ev Mediu: 

Dar celui care se adâncește cu adevărat în studiul acelei epoci îi vine adeseori greu să rețină aspectul ei fericit. Căci pretutindeni, în afara artei, domnește întunericul. În avertismentul amenințător al predicilor, în suspinele obosite ale literaturii, în expunerile monotone din cronici și din documente, pretutindeni țipă tot felul de păcate și se tânguie mizeria. (...)

Poporul nu-și poate vedea propria soartă și evenimentele vremii altfel decât ca pe o perpetuă succesiune de proastă cârmuire și de exploatare, de război și jaf, de scumpete, lipsuri și molime. Formele cronice pe care războiul obișnuia să le ia, permanenta stare de alarmă de la orașe și sate pricinuită de tot felul de derbedei, veșnica amenințare a unei justiții aspre și dubioase, și pe deasupra și apăsătoarea stare de spirit produsă de frica de iad, de diavol și de vrăjitoare, țineau treaz un sentiment de nesiguranță generală, foarte nimerit pentru a colora în negru fondul tabloului vieții. Nu numai viața celor de rând și a săracilor se scurge în această nesiguranță critică; și în viața nobililor și dregătorilor vicisitudinile cele mai grozave și primejdiile permanente sunt aproape o regulă. (...) 

E o lume rea. Focul urii și al violenței arde cu flăcări uriașe, nedreptatea este puternică, diavolul acoperă cu aripile lui negre un pământ întunecat. Și îi pregătește omenirii, pe curând, sfârșitul. Dar omenirea nu se convertește; în zadar luptă Biserica, iar predicatorii și poeții se târguiesc și dojenesc în zadar.

(Cred că e vizibil cât de mult îmi place Amurgul Evului Mediu, nu? Mai bine mă opresc aici înainte să reproduc toată cartea.) 

Evul Mediu este, așadar, o epocă la care ne place să visăm, pe care am vizita-o, poate, cu o mașină a timpului, dar în care nu am rezista prea mult, obișnuiți cum suntem cu confortul vieții moderne. Și atunci, de unde această fascinație care continuă să ne urmărească? În cel de-al treilea volum pe care voiam să vi-l prezint, Istoria Evului Mediu, de Georges Minois, autorul începe tocmai prin a sancționa această viziune idilică și romantică asupra epocii respective, care nu e, de fapt, decât o reacție la ultra-tehnologizarea societății contemporane și prin care aceasta proiectează în epocile trecute o apropiere mai mare de natural, de autentic, de deplin. 

Dacă Frica în Occident este apărută în original în 1978, iar Amurgul Evului Mediu este un volum clasic apărut în 1919, adică acum peste un secol (reușind să rămână, în tot acest timp, la fel de actuală și interesantă, semn că studiile din domeniul științelor umaniste nu se perimează atât de repede), Istoria lui Minois este un volum recent, apărut în Franța în 2016, și este, dintre cele trei prezentate, cel mai didactic. Autorul are o abordare cronologică, începe tradițional de la prăbușirea Imperiului Roman și ajunge, tot tradițional, la finalul secolului XV-începutul secolului XVI. Folosesc „didactic” aici nu în sensul peiorativ de „limitat”, ci în sensul lui bun, de volum care își propune să educe și să informeze publicul, alegând pentru asta o desfășurare cronologică a evenimentelor, nu tematică precum în precedentele volume. Cartea este foarte bine organizată (încă o dată se vede formația de profesor a autorului, ceea ce e un lucru bun) și poate fi citită cronologic sau poți alege să o citești pe capitole, în funcție de interese. Eu aș recomanda, totuși, aici lectura tradițională, cap-coadă pentru că te ajută să vezi foarte clar evoluția societății și a mentalităților. 

Ca și precedentele, este un studiu masiv (peste 500 de pagini în format mare), se pare că nu poți vorbi pe scurt despre Evul Mediu, ceea ce mi se pare normal, și, cu toate că-și propune să redea o imagine realistă asupra perioadei, și în acest volum transpare aceeași fascinație pentru această epocă a extremelor (e vizibilă oricum, chiar de la subtitlu: O mie de ani de splendoare și ticăloșie). Eu i-am zis „the real Game of Thrones” pentru că ai ocazia să vezi adevăratele lupte de putere de la curțile europene (vestice și estice deopotrivă, întrucât cartea ia în considerare și Bizanțul și lumea arabă atunci când analizează epoca). Este un studiu documentat, așezat, nu la fel de poetic precum Amurgul Evului Mediu, însă deopotrivă de valoros.

Nu aș putea recomanda doar una dintre aceste trei cărți, cel mult aș putea să recomand o ordine a citirii lor: pentru început, Amurgul Evului Mediu de Huizinga, pentru că e cea mai poetică și frumos scrisă și îți poate face chef să citești mai multe despre epocă; apoi, Istoria Evului Mediu de Minois pentru că este cea mai închegată și didactică și-ți dă o imagine panoramică și în cea mai mare parte nepărtinitoare, și, la final, Frica în Occident a lui Delumeau, pentru că e un studiu care prin tematică și abordare depășește granițele Evului Mediu. Pot să spun însă că, dintre toate, cel mai mult îmi place coperta Istoriei lui Minois și asta, evident, nu din motive subiective (wink wink).  

Acestea sunt cele trei noi apariții despre istoria medievală pe care voiam să vi le semnalez, dar, având în vedere că am zis la început că este un subiect care mi-e tare drag, vă dați seama că nu am cum să închei aici seria recomandărilor, nu? În primul rând, așa cum au fost recuperați Delumeau și Huizinga, sper să se reediteze și operele altor medieviști de seamă, cum ar fi Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Michel Pastoureau, Lucien Febre, Emmanuel Le Roy Ladurie, Marc Bloch și aș putea să continui, înțelegeți ideea.

Până atunci, există câteva volume de semnalat, cum ar fi cele semnate de Umberto Eco, un mare medievist italian, atât operele sale de popularizare a istoriei, cum ar fi Istoria frumuseții, Istoria urâtului sau Istoria locurilor și târâmurilor legendare (mai cu seamă aceasta din urmă recuperează numeroase locuri imaginare medievale, atât la nivel imagistic, cât și textual). Eco are și studii „serioase” pe această temă, cel mai de seamă fiind Scrieri despre gândirea medievală, un volum monumental apărut în română la Polirom. Și, tot la această editură, vă recomand volumul Universitățile în Evul Mediu, de Jacques Verger, un studiu care analizează o formă culturală fundamentală pentru lumea noastră, și anume universitatea, ale cărei baze au fost puse chiar în acest ev mediu pe care unii îl numesc „întunecat”. La aceeași editură există chiar o colecție intitulată „Biblioteca medievală” care cuprinde volume bilingve ale operelor fundamentale medievale. E, mai degrabă, o colecție pentru specialiști, însă poate fi interesant exercițiul unor lecturi medievale. Încercați, cine știe?, poate descoperiți că vă place. 

Pentru cei interesați de lumea bizantină medievală, la Baroque Books&Arts au apărut două volume semnate de Jonathan Harris, Bizanț. O lume pierdută și Constantinopol. Capitala Imperiului, iar la Polirom în colecția „Historia”, Bizantinii. stat, religie și viață cotidiană în Imperiul Bizantin, de Averil CameronO istorie a Bizanțului, de Timothy E. Gregor, și Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, de Thomas Asbridge.

Deși nu mai e de găsit în română, aș vrea să menționez și volumul Clinamen, cum a început Renașterea, de Stephen Greenblatt, una dintre cele mai frumoase cărți despre această perioadă, cu atât mai frumoasă cu cât este o carte care vorbește despre recuperarea unei cărți antice și impactul ei asupra culturii, dar și despre cultura cărții în Evul Mediu, moștenirea Antichității și trecerea către Renaștere. Până la o viitoare reeditare (să sperăm) o puteți găsi, însă, în original cu titlul The Swerve. Tot în engleză vă recomand o altă carte despre cărți medievale, un volum recent apărut, chiar anul acesta, The Bookseller of Florence, de Ross King, povestea unui celebru librar florentin, o carte care vorbește despre ultima perioadă de înflorire a manuscriselor anluminate medievale și cum tiparul lui Gutenberg a schimbat lumea cărții și nu numai. Și, tot în engleză, o altă apariție nouă, deși nu atât de recentă, Medieval Bodies. Life, Death and Art in the Middle Ages, de Jack Hartnell, un volum despre viața în Evul Mediu, frumos scris și bine documentat și cu ilustrații color. Literatura pe acest subiect în limbi străine este enormă și extrem de diversă, așa că o să mă limitez doar la aceste două cărți recente pe care am și apucat să le citesc parțial. 

Există, de asemenea, numeroase cărți de ficțiune a căror acțiune se petrece în perioada medievală și care pot constitui o manieră mai facilă și mai prietenoasă de apropiere pentru cititori. Cel mai cunoscut roman pe această temă este, probabil, Numele trandafirului, de Umberto Eco, însă, deși este foarte cunoscut (lucru datorat, fără îndoială, și celebrei ecranizări), nu este și cel mai ușor de citit. Este o carte cu multiple straturi de interpretare, care redă excelent contextul epocii și care se adaugă operei complexe și diverse a lui Eco, autor recunoscut deopotrivă atât pentru studiile sale academice, cât și pentru cele de popularizare (lucru vizibil în seria de conferințe „La Milanesiana”, care au fost reunite în volumul Pe umerii giganților pe care vi-l recomand). Dacă v-am speriat cu Numele trandafirului al lui Eco, aflați că există și o întreagă literatură comercială care reînvie această perioadă, de la seriile Regii blestemați a lui Maurice Druon sau Cavalerii Pardaillan, de Michel Zevaco (recent recuperate de Litera și pe care le-am devorat în adolescență - oare de aici mi se trage slăbiciunea pentru epoca asta?), la autori deja canonici precum Ken Follett cu ale lui cărămizi (Stâlpii Pământului, O lume fără sfârșit sau, cel mai recent roman, Și a fost seară, și a fost dimineață) sau Bernard Cornwell (cu seria „Ultimul regat”) și, de ce nu?, celebra serie „Cântec de gheață și foc”, de G.R.R. Martin care, deși fantasy, are o acțiune care reproduce foarte bine viața cotidiană medievală. Pentru cititorii de ficțiune literară, recomand romanele lui Evgheni Vodolazkin, Laur și Istoria insulei, narațiuni care împletesc într-un mod poetic și subtil Evul Mediu cu lumea contemporană.

Închei prin a menționa și câteva cărți din literatura română, două citite, Acul de aur și ochii Glorianei, de Radu Paraschivescu, un roman care ne plimbă prin Italia și Anglia medieval-renascentiste, și Ultima cruciadă, de Simona Antonescu, cu acțiunea plasată la finalul secolului XV și care oferă o imagine bine documentată asupra epocii, și două care mi-au fost recomandate, dar care încă mă așteaptă cuminți în bibliotecă, Dulcea poveste a tristului elefant, de Diana Adamek, și Ambasadorul, de Ioan Mihai Cochinescu. Foarte promițător mi s-a părut și O căutare, de Ligia Ruscu, un roman ce combină atmosfera medievală cu fantasy-ul, dar pe care, nu mai știu din ce motive, nu l-am terminat, deși mi-am tot propus să revin la el. 

Nu e ușor, dar mă voi opri aici cu recomandările. Sper să fie ceva interesant pentru toată lumea, poate nu chiar toate, așa cum sunt pentru mine, dar măcar câte una ca să ajungă la toți, cum se zice. Este, oricum, ca și celelalte, o listă deschisă ce poate fi completată și care e menită să fie un punct de început sau o inspirație. 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu” de Radu R. Florescu și Matei Cazacu (fragment în avanpremieră)

Editura Corint își completează colecția „Istorie cu blazon” cu un volum eveniment, care spune povestea uneia dintre cele mai importante, dar puțin cunoscute, familii boierești din România: familia Florescu.

„Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment (1929-1939)”, de Florian Illies (fragment)

„Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment (1929-1939)” de Florian Illies, un volum despre Europa anilor ’30 unde moravurile, eliberate de orice constrângere, încurajează aventurile amoroase.

Pasiunea enciclopediilor: enciclopedii Litera

Pentru mine enciclopediile și albumele sunt mereu cărți pe care trebuie să le pun pe listă și să le am. În plus, enciclopediile și albumele mi se par și cadoul potrivit prin excelență, foarte puțin probabil să dai greș cu așa ceva.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu